Eu cred că nu se poate da un răspuns unilateral, că problema diferă de la caz la caz.
Dar în linii generale aş dori să expun următoarele idei (în decalog):
1. Este important ca fiecare om să aibă un duhovnic, pe care şi-l alege conştient, şi pe care trebuie să-l consulte în problemele duhovniceşti. Special nu am spus „de care trebuie să asculte”, ci am spus că „trebuie să-l consulte”. Sfatul duhovnicului nu se impune, ci se propune!
2. Nu orice preot care spovedeşte poate fi considerat duhovnic. Există multe situaţii când omul vrea/este nevoit să facă o spovedanie curentă şi, dacă nu o poate face la preotul-duhovnic, o poate face fără probleme la un alt preot. Prin aceasta nu înseamnă că omul respectiv îşi schimbă duhovnicul, căci problemele importante de viaţă nu le va discuta cu primul preot care-i iese în cale, ci doar cu preotul care-şi ştie bine „fiul duhovnicesc”.
3. Este foarte important ca penitentul să fie sincer şi să nu caute să-şi schimbe duhovnicul din careva porniri viclene. În astfel de cazuri chiar aş îndrăzni să folosesc şi eu cuvântul „păcat”. Părăsirea duhovnicului nu este îndreptăţită atunci când preotul-duhovnic, cu destul discernământ şi respectând libertatea omului, cere fiului său duhovnicesc respectarea posturilor, rugăciune sistematică, ferirea de păcate, participarea la slujbele bisericeşti etc. Omul nu trebuie să caute duhovnici care să le tolereze păcatele şi patimile, aşa cum nu-i normal ca un alcoolic să-şi schimbe în continuu medicul până când va da peste cel care-i va spune că consumul de alcool, chiar şi în cantităţi mai mari, nu dăunează sănătăţii.
4. În cazul schimbării locului de trai pentru un timp scurt, de maxim 2-3 ani, omul se poate spovedi la orice preot din preajmă (de dorit acelaşi, de fiecare dată), iar problemele mai importante le poate discuta cu duhovnicul său inclusiv prin telefon sau prin internet. Dacă însă schimbarea locului de trai (a duhovnicului sau a fiului duhovnicesc) se anunţă a fi de lungă durată sau definitivă, lucrurile nu trebuie forţate nicidecum, iar omul trebuie să-şi schimbe duhovnicul (fără a fi împiedicat să rămână în relaţii bune de comunicare cu fostul său duhovnic). Atât pentru o spovedanie temporară la un alt preot, cât şi pentru o trecere definitivă la un alt duhovnic, este nevoie de aprobarea preotului care până la acel moment a fost duhovnic.
5. „Regula” de a nu schimba duhovnicul a fost formulată şi răspândită în special pentru cazurile când oamenii erau opriţi de la împărtăşire sau se temeau să nu fie opriţi, şi căutau un preot de care să poată ascunde anumite păcate sau care să fie mai indulgent. Pentru astfel de cazuri, „regula” neschimbării duhovnicului rămâne în vigoare! Penitentul care este legat la împărtăşire de un preot pentru careva păcate, nu poate fi dezlegat de alt preot, decât dacă cel precedent a murit sau dacă primul preot i-a încredinţat celui de-al doilea să-l dezlege.
6. Există numeroase motive când un creştin chiar trebuie să-şi schimbe duhovnicul. Primul motiv ar fi îndemnul unui preot la careva păcate sau un amestec prea mare al preotului în viaţa personală şi chiar intimă a penitentului. În legătură cu aceasta, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a fixat nişte
reguli importante pe care le considerăm utile pentru discuţia noastră.
7. Mai apare întrebarea dacă duhovnicul poate fi schimbat în cazul în care acesta nu-i permite fiului său duhovnicesc citirea Scripturii sau împărtăşirea mai deasă? Dacă credinciosul este abia la început de cale şi încă nu este obişnuit cu ţinerea posturilor, cu o anumită pravilă de rugăciune sau este dependent de o anumită patimă gravă, şi preotul nu-i dă voie să se împărtăşească prea des, credinciosul trebuie să asculte de preot şi să nu caute să meargă la altul. Dar dacă un credincios are deja o anumită maturitate duhovnicească, iar preotul refuză să permită deasa împărtăşire pe motiv că aceasta poate fi luată „numai o dată la 40 de zile”, „numai o dată în post”, „numai în cele 4 posturi ale anului”, „numai după o săptămână / 3 zile de post aspru, fără ulei” şi alte ABERAŢII de genul acesta, atunci omul are toată libertatea să meargă la un alt preot care să-l povăţuiască CORECT! Numai să aibă grijă să nu meargă la cineva care are tendinţa de a cădea în cealaltă extremă şi dă împărtăşania oricui şi oricând, fără să-l ajute să crească duhovniceşte.
8. În localităţile rurale, unde este un singur preot, iar oamenii nu pot merge în altă parte, preotul din sat este implicit „duhovnicul satului”. Oamenii trebuie învăţaţi să aibă încredere şi să asculte de el. Dar însuşi preotul trebuie să aibă smerenie şi, în cazuri speciale, să-i trimite pe oameni la nişte preoţi mai îmbunătăţiţi din mănăstire sau din vreo parohie învecinată. Prin aceasta, omul respectiv nu se rupe de parohie, ci el merge temporar în altă parte pentru „terapie intensivă”, după care se va reintegra, inclusiv cu spovedania, în parohia sa.
9. În toate trebuie să fie sinceritate şi discernământ. Oamenii nu pot fi mântuiţi cu forţa iar, pe de altă parte, preotul nu poate pretinde că el ştie mai bine ca alţii cum „să-l smerească” şi să-l călăuzească pe om. Prea mulţi sunt preoţii care vor să smerească pe alţii, dar ei înşişi nu au smerenie. Poate de aceea oamenii nu-L mai văd pe Hristos în chipul şi în slujirea preotului, ci merg ca la un alt om. Şi-i clar că oamenii sunt diferiţi, dar Hristos este totuşi Acelaşi…
10. Nici un preot nu are dreptul să-l împiedice pe „fiul duhovnicesc” să meargă la un alt preot, dacă acel penitent îşi doreşte mult acest lucru şi o face din porniri duhovniceşti sincere. Numai că celălalt preot trebuie să verifice cât de sincere sunt acele porniri şi să nu se grăbească în a se bucura că „a câştigat clientul altuia”…
Bineînţeles, multe alte lucruri se pot spune, dar îi mai las şi pe alţii…
Acesta e un forum, nu-i blog. Când voi dori să vorbesc singur, voi scrie pe blog