Între Freud şi Hristos - Ieromonah Savatie Baştovoi

Aici puteti posta si recomanda diferite scrieri de invatatura Ortodoxa scrise de diferiti Sfinti si Pariniti ce considerati ca v-au fost foarte folositoare. Se va preciza autorul scrierilor si sursa
Pisoiu Fericit
Mesaje: 379
Membru din: 05 Apr 2008, 19:08
Confesiune: ortodox
Localitate: N-E Scotiei

Între Freud şi Hristos - Ieromonah Savatie Baştovoi

Mesaj necititde Pisoiu Fericit » 25 Mai 2008, 13:37

Între Freud şi Hristos

(De cîte feluri este abstinenţa?)

Acest articol este un răspuns întîrziat dat unui medic scriitor la o întrebare foarte discutată: cum poţi trăi în abstinenţă fără să te dereglezi, cînd medicina a demonstrat de mult că la baza multor boli psihice şi chiar organice, de cele mai multe ori, stă insatisfacţia sexuală? Organismul are nevoie de aceste relaţii ca de hrană şi aer. Omul este parte a naturii şi se supune legilor acestei naturi, de aceea încălcarea lor nu poate rămîne fără urmări distructive.

Raţionament clasic, pe care îl ştie toată lumea. Nimic de spus împotriva acestei descrieri logice şi, mai ales, demonstrate de practica atît de îndelungată a medicinii. Despre aceasta citim în reviste, auzim la televizor, învăţăm la şcoală.

De peste tot sîntem bombardaţi cu reclame de felul: "Fă treaba asta de atîtea ori pe zi şi vei fi mai frumoasă! Cei care fac cutare şi cutare nu îmbătrînesc!" Şi altele.

Cu toţii ştim cum arată un abstinent, mai exact, caricatura unui abstinent. Abstinentul are coşuri pe faţă, e nervos, chiar isteric, e tiranizat de fantasme care îi dau o înfăţişare posacă, într-un cuvînt, e un ghem de complexe.

Acest argument însă e greu de folosit atunci cînd încerci să i-l aduci unui călugăr tînăr care nu prezintă nici unul din aceste simptome. Călugării şi călugăriţele, în majoritatea lor copleşitoare, sînt oameni deosebit de frumoşi, oameni bucuroşi de viaţă, împodobiţi şi de o sensibilitate neobişnuită.

"Lăsaţi că ştim noi, au călugăriţele lor, în cel mai rău caz sînt toţi nişte homosexuali".

N-aş vrea acum să contrazic o părere atît de răspîndită despre monahi şi nici n-am să apăr dreptul la existenţă al monahismului. Vreau să ne referim pe scurt şi foarte concret la ceea ce există. Cert este că monahismul există, indiferent dacă el încalcă sau nu legile naturii.

De aceea răspunsul meu nu este o apărare, ci o relatare, o povestire despre un fenomen care există de la sine pe parcursul a 2000 de ani, depăşind cu graţie legile biologiei.

Da, omul are instincte, Freud are dreptate. Are dreptate, într-o oarecare măsură, şi Darwin. Omul este robul acestor instincte, el şi le satisface cu o sete animală. Eu însumi am cunoscut oameni dereglaţi din cauza insatisfacţiei sexuale, femei cu păr pe gît şi cu ochii aprinşi de o poftă nestăpînită. Toate aceste lucruri sînt adevărate şi eu nu am nici un motiv să contrazic practica medicală. Pentru a susţine tradiţia Bisericii noastre eu nu am nevoie să distrug adevărurile ştiinţei. Dimpotrivă, eu le voi folosi în discursul meu, pentru că ele sînt şi adevărurile mele.

Într-adevăr, dacă Îl dăm afară pe Dumnezeu din Univers, aşa cum au făcut Freud şi Darwin, dacă punem moartea drept hotar al vieţii omeneşti, atunci omul este un simplu animal raţional, care se naşte, creşte, lasă urmaşi şi moare. Un exemplar sănătos al speciei trebuie să îndeplinească toate aceste condiţii, el trebuie să fie o verigă de legătură între generaţii. În acest tablou, călugării şi abstinenţii sînt nişte verigi moarte, corpi paraziţi care încalcă armonia naturală.

Omul crescut în acest spaţiu închis, tiranizat de iminenţa morţii, omul care vede oameni bolnavi şi bătrîni are motive să ancoreze în această teorie. El ştie că s-a născut, s-a văzut crescînd, vede că e stăpînit de porniri organice şi de aceea crede.

Anume credinţa determină reacţiile şi starea omului.

Freud ştia foarte bine aceasta cînd aplica metoda sa de sondare a trecutului. El avea nevoie de amintirile şi obsesiile pacientului, pentru. pentru a-i construi acestuia o poveste vrednică de crezare! Din aceste imagini şi obsesii, poate chiar fără nici o legătură pentru pacient, Freud asambla o credinţă. Credinţa era cu atît mai uşor de acceptat, cu cît ea se compunea din elemente foarte familiare, dar pline de mister. În felul acesta, pacientul îşi recăpăta coerenţa în gîndire, iar coerenţa îl făcea sănătos.

Există în viaţa omului lucruri familiare, lucruri noi, plăcute sau neplăcute, şi lucruri şocante. Totul depinde de tradiţia în care a fost educat. Educaţia determină în foarte mare măsură reacţiile omului, nu doar pe cele psihice, ci chiar şi pe cele organice.

De exemplu, îmi vine în minte o întîmplare povestită de nişte prieteni care au lucrat la tăiat pădure undeva în Astrahan. Se ştie că populaţia băştinaşă de acolo mănîncă cîini. Nimerind odată la o cină, au mîncat şi ei pe săturate, fără să ştie ce mănîncă şi se înţelege că le plăcuse. Numai că atunci cînd li s-a spus ce au mîncat, au dat buzna afară şi au vomitat tot. Organismul primise hrana, dar psihicul, din cauza educaţiei sale, a expulzat-o cu furie, încălcînd nevoia firească de hrană pe care o simţise organismul.

Acelaşi lucru se întîmplă şi în cazul nevoilor sexuale. Un om educat într-o societate prin excelenţă freudiană, cum este a noastră, e firesc să resimtă simptomele descrise de savantul vienez.

Dereglările metabolice pe care le are abstinentul descris de Freud şi de medicina postfreudiană nu au neapărat nişte cauze organice, ci, în primul rînd, psihice. Am cunoscut şi încă mai cunosc persoane cu probleme afective cărora medicii le recomandă o viaţă sexuală mai intensă. Însă lor nu le-a căzut nici părul de pe gît, nu au scăpat nici de depresii şi nici nu şi-au îmbunătăţit relaţiile cu ceilalţi. Dimpotrivă, după ce au ajuns să ducă lucruri din casă, aur şi bani pentru a-i plăti pe adolescenţii de cartier "pentru tratament", o persoană din cele cunoscute s-a sinucis. Cred că sînt foarte mulţi care sfîrşesc astfel, nu deţin statistici.

Credinţa medicilor atei în această ipoteză a vindecării prin sex cunoaşte exagerări de coşmar, cel puţin în România. În unele case de bolnavi psihici pacienţii sînt eliberaţi să se împerecheze ca animalele, iar la o vreme chirurgii vin şi avortează bietele bolnave. Mă gîndesc în ce măsură această metodă de tratare este mai "umană" decît abstinenţa.

Nu lipsa contactelor organice şi depozitările seminale îl nenorocesc pe bietul pacient, ci lipsa afectivităţii. Tot Freud a constatat că aceşti melancolici înstrăinaţi se masturbează foarte mult, deci, într-un fel sau altul, îşi îndeplinesc nevoile fiziologice. Totuşi, aceasta nu le trezeşte setea de viaţă, nu-i tămăduieşte de boala lor. Dacă s-a şi constatat o remediere temporară după acest fel de "tratament" (se ştie că medicii creează cupluri de pacienţi pentru aşa ceva), este pentru că cei doi sărmani, batjocoriţi în acest fel, poate că şi-au unit şi sufletele, dincolo de această animalică şi tristă descărcare seminală, adică au cunoscut un început al dragostei, pe cît li se putea.

Pentru a înţelege paradoxul abstinenţei fericite a monahilor, trebuie să separăm mai întîi lumea în două. Există un spaţiu al lui Freud, spaţiu în care trăieşte societatea contemporană, şi spaţiul lui Hristos, în care convieţuiesc toţi sfinţii de la începutul istoriei şi pînă la sfîrşitul ei.

Spaţiul lui Freud este un spaţiu închis, pe de o parte, de misterul naşterii, pe de alta, de absurdul şi iminenţa morţii. Înăuntrul acestei cocoaşe morbide omul are la îndemînă foarte puţine plăceri, în schimb are o mulţime de fobii: frica de moarte, frica de boală, de bătrîneţe, de sărăcie, frica de a rămîne singur.

Privită din acest unghi, viaţa omului este o absurditate dureroasă, pe care el, omul, trebuie să o prefacă în ceva frumos. De aceea omul se leagă de orice prilej spre plăcere pe care i-l oferă viaţa: plăcerea sexuală, cea mai puternică dintre toate, plăcerea de a crea obiecte frumoase, plăcerea de a cunoaşte cît mai multe, pînă la plăcerea banală de a mînca gustos.

Este interesantă din acest punct de vedere evoluţia hedonismul grecesc, explicat de unii savanţi precum Mircea Eliade sau Walter Otto. 1 Grecii nu erau un popor areligios, cum este omul lui Freud, adică lor nu le erau străine credinţa în veşnicie şi în intervenţia puterilor supranaturale. Pur şi simplu, zeii în care credeau grecii nu erau nişte filantropi, adică nu compătimeau suferinţele muritorilor, nu-i susţineau. Ba dimpotrivă, atunci cînd Prometeu, un zeu minor, a dorit să ducă focul oamenilor, Zeus l-a pedepsit crunt, legîndu-l de o stîncă unde vulturii aveau să-i ciupească ficatul, care se refăcea peste noapte, pentru a fi devorat la nesfîrşit. Aceşti oameni, cuprinşi de deznădejde, pe care o amplifica şi credinţa lor într-un destin neschimbabil dincolo de care îi aşteptau flăcările Hadesului, au hotărît să-şi trăiască plăcerile aici, pe pămînt. Aşa s-au înmulţit teatrele, orgiile dionisiace, jocurile olimpice.

Omul lui Freud, care este orice om care se uită astăzi cu încîntare la televizor, are şi mai multe motive decît grecii antici pentru a-şi cere dreptul la plăcere. După o naştere împotriva voii sale, omul este aruncat într-o lume plină de nedreptate, este obligat să facă lucruri care nu-i plac, ca pînă la urmă să îmbătrînească şi să moară.

Cea mai puternică plăcere, spre care, după opinia aceluiaşi Freud (fără îndoială întemeiată), a aspirat încă din copilărie, i se arată omului ca o oază eliberatoare. Această plăcerea este plăcerea sexuală, împodobită cu ghirlandele unei mistici minore, în cel mai bun caz, cum sînt unele credinţe orientaliste.

Această plăcere devine un scop, dar devine şi un criteriu de apreciere. Un bărbat este mai bărbat în măsura în care este înconjurat de femei, şi femeia este mai femeie în măsura în care este înconjurată de bărbaţi. Într-un cuvînt, a trăi înseamnă a-ţi satisface nevoile fiziologice.

Este firesc ca tînărul care, din anumite motive, nu are acces la aceste plăceri să se simtă un neîmplinit, un deşeu. Această stare îl roade şi îl cufundă în iadul melancoliei şi al inutilităţii. El îşi creează o lume a gîndurilor sale ascunse, în care el este un erou, are motocicletă şi bani. El nu se odihneşte niciodată, din apele tulburi ale imaginaţiei lui aprinse chipuri de sirene îl duc spre tărîmurile negre ale bolii.

Iată cauza îmbolnăvirii omului lui Freud: sentimentul propriei inutilităţi şi neîmpliniri, ameninţat de apropierea intransigentă a morţii, şi nu banala nesatisfacere a necesităţilor fiziologice.

Călugării nu suferă de nici unul din aceste complexe. Universul lor are o cu totul altă configuraţie. Călugărul ideal nu are conştiinţa trecutului şi a viitorului, ci doar prezentul, un prezent de o clipă. Dincolo de această clipă începe veşnicia.

Nefiind din această lume, avînd credinţa nestrămutată că pămîntul este doar o cameră de hotel închiriată, pe care o va abandona foarte curînd, călugărul are o existenţă mai degrabă extracorporală decît corporală, după cum scrie şi Sfîntul Apostol Pavel: Iar dacă Hristos este în voi, trupul este mort pentru păcat; iar Duhul, viaţă întru dreptate. Rom. 8,10 Căci legea duhului vieţii în Hristos Iisus m-a eliberat de legea păcatului şi a morţii. Rom. 8, 2 Drept aceea, fraţilor, nu sîntem datori trupului, ca să vieţuim după trup. Rom. 8, 12 Locuinţa, hrana, cît şi toate îndeletnicirile sale reprezintă şi întreţin acest mod de vieţuire, denumită "îngerească".

Pentru a nu mai purta grija trupului, călugării nici măcar nu-şi mai taie părul şi barba, iar asceţii din vechime nici nu-şi spălau trupurile. În orice caz, grija pentru trup este redusă la minim, atît cît să-i păstreze sănătatea şi capacitatea de lucru. Rînduielile monahale prevăd ca monahii să doarmă îmbrăcaţi în straiele în care umblă şi ziua (sau măcar în acelaşi fel de straie, straiele monahale), avînd mijloacele încinse cu curele de piele, ca nişte ostaşi întotdeauna gata pentru moarte. Asta îi ajută să se îndepărteze de obsesia trupului.

Pe seama condiţiilor "neigienice" ale modului de viaţă a asceţilor creştini s-au făcut întotdeauna glume de către necredincioşi. Ateiştii sovietici foloseau în serios acest aspect în predicile lor, dovedind inumanitatea religiei creştine, care necinsteşte demnitatea individului în numele unui Dumnezeu absurd şi sadic Care asistă cu plăcere la umilirea făpturii Sale. Cîţi însă dintre cei care cred astfel au avut ocazia să cunoască sau măcar să vadă un ascet adevărat?

Trupurile acestor oameni nu emană mirosul neplăcut al necurăţiei, cum este firesc. Eu am avut bucuria să trăiesc lîngă un astfel de bătrîn, care a murit la vîrsta de 97 de ani. Nu am cunoscut personal, dar un călugăr demn de încredere (care, de altfel, este absolvent al Facultăţii de medicină din Bucureşti) mi-a povestit despre un astfel de bătrîn "nespălat" dintr-o mănăstire din România, că, atunci cînd i-a sărutat mîna, mîna bătrînului mirosea a trandafir. Cel care mi-a povestit, pe atunci încă nu era călugăr şi, zice, nici nu prea ar fi vrut să i-o sărute, văzîndu-l aşa ciufulit, într-o chilie plină de păianjeni, mai ales că bătrînul nici nu era preot, ci doar diacon. După ce au ieşit, l-a întrebat pe prietenul care îl adusese, devenit şi el călugăr, dacă i-au făcut baie bătrînului, că mirosea aşa. Acela i-a răspuns că bătrînul nu se mai spală de zece ani. Măsura acestui bătrîn era aşa, încît, la vreme de secetă, aducea ploaia cu rugăciunile sale.

Ceea ce face ca trupul să miroase urît sînt patimile care lucrează şi emit duhoarea morţii. Trupul îndumnezeit prin lucrarea harului poate să răspîndească mireasma nefirească, mireasmă pe care o simţim în preajma moaştelor Sfinţilor. Deci, dacă trupurile moarte de sute de ani, altele de aproape două mii de ani, ale Sfinţilor pot mirosi atît de frumos, nu e de mirare că, fiind în viaţă, ele miros la fel. Despre părintele Efrem Katunakiotul, contemporanul nostru, se spune că uneori, atunci cînd vorbea, izvora din gură bună-mireasmă.

Dar ca să fiu mai uşor de înţeles, am să folosesc un exemplu mai familiar şi mai simplu de verificat. Tăietorii de porci, tauri sau berbeci ştiu foarte bine că masculii prevăzuţi pentru tăiere trebuie castraţi din timp, pentru a salva carnea de mirosul specific. Acest miros nu este o urmare a murdăriei animalului şi nici nu poate fi înlăturat prin spălare, ci este rezultatul lucrării hormonale. Oamenii despătimiţi, călugării sfinţi despre care vorbim, deoarece au curmat în ei orice dorinţă şi mişcare a cărnii, şi-au salvat trupurile de duhoarea patimilor, pe care alţii nu şi-o pot înlătura nici cu cele mai scumpe săpunuri şi parfumuri.

Ocupaţia principală a călugărului este curmarea fanteziei, a oricărei imaginaţii omeneşti, chiar şi a celor bune, pentru a face loc harului Duhului Sfînt. De aceea călugărul înaintat în virtuţi practic nu are dorinţe personale, deoarece nu mai trăieşte el, ci Hristos în el Galateni 2,20, ca unul care nu are nici trecut, nici viitor, ci are doar presimţirea fericită a veşniciei, mai bine zis, trăieşte veşnicia. Tradiţia isihastă ne pune în faţă tomuri de literatură care descriu etapele înaintării spre o astfel de viaţă.

În aceste condiţii, abstinentul pentru Hristos este protejat de factorii care îi pot produce traume organice şi psihice. Fantasmele, care întreţin şi amplifică suferinţa omului lui Freud, în cazul ascetului ortodox sau lipsesc cu desăvîrşire, sau au o durată efemeră, incapabilă să abată voinţa de la ţinta ei principală, care este Hristos.

Pentru a curma cu desăvîrşire fantasmele, tradiţia ascetică ortodoxă, spre deosebire de cea romano-catolică, opreşte orice fel de încercare de a-ţi închipui pînă şi lucrurile aparent dumnezeieşti, cum sînt Înfricoşătoarea Judecată, Hristos pe tron sau Hristos pe Cruce. "Cel ce nu vede nimic la rugăciune, spune Sfîntul Simeon Noul Teolog, Îl vede pe Dumnezeu". Prin acest exerciţiu neîntrerupt, cu participarea Duhului Sfînt, ascetul ajunge să nu mai aibă nici vise, adică îşi poate controla pînă şi mişcările subconştiente din timpul somnului. Se înţelege de ce un astfel de om îşi controlează foarte uşor impulsurile atît de brutale ale poftei trupeşti, curmîndu-le cu desăvîrşire.

Lupta cu patimile nu se face oricum şi nu reuşeşte oricui. Dimpotrivă, sînt foarte puţini, chiar şi dintre monahi, cei care ajung la culmile descrise mai sus. Ascetul este, în primul rînd, un cunoscător desăvîrşit al sufletului omenesc, un mare psiholog şi chiar psihiatru. Pentru a ajunge la această cunoştinţă, el studiază tratatele de o precizie uluitoare ale înaintaşilor, care sînt cuprinse în cărţile Sfinţilor Părinţi, deşi fără vieţuirea lîngă un călugăr încercat este aproape imposibil ca cineva să priceapă cele scrise în cărţi.

Nici un ignorant nu poate pătrunde, dar mai ales nu se poate menţine în acest spaţiu periculos al fecioriei pentru Hristos, dovadă sînt multele cazuri de nebunie în care cad cei care fac aceasta fără călăuzitori iscusiţi, mai ales din rîndul mirenilor care încearcă să-i imite pe călugări după ce au citit, fără sfătuire, cărţile care s-au înmulţit astăzi. Dintre ei, într-adevăr, sînt mulţi mîhniţi, chinuiţi cumplit de melancolie şi irascibilitate, care sînt fructele inevitabile ale patimei curviei. Dar asta se întîmplă nu pentru că fecioria este imposibilă, ci pentru că ei o practică incorect.

Omul singur nu poate sta în faţa acestui ocean dezlănţuit, că iubirea ca moartea e de tare şi ca iadul de grozavă este gelozia. Cînt. Cînt. 8, 6 De aceea nici nu este uşor să explici fenomenul abstinenţei fericite unui necredincios, care nu poate admite lucrarea Duhului Sfînt în oameni. Ascetul are configuraţia somatică şi psihică a oricărui alt om, deci este vulnerabil. El, însă este protejat, ca sub un clopot, de harul Duhului. Toate nevoinţele lui au rostul de a atrage acest har, sau de a nu-l îndepărta după ce l-a dobîndit. Mai concret, nevoinţele au ca scop smerenia, pe care Dumnezeu nu o va urgisi, Ps 50, 18 adică nu o va părăsi, starea de golire şi purificare în care se sălăşluieşte Dumnezeu pentru a restabili în noi eu-l curat al întîiului Adam şi chiar al lui Hristos.

Păcatul nu este în firea noastră cea adevărată, ci a pătruns în noi ca blestem pentru cădere. Instinctul sexual a fost sădit de Dumnezeu în noi pentru condiţiile vieţii actuale, ale morţii, pentru perpetuarea speciei. Sfîntul Ioan Gură de Aur spunea că, dacă nu ar fi fost moartea, nu ar fi fost nevoie nici de căsătorie. Această lege însă nu mai este valabilă pentru cei care vor să trăiască după legea cea dintîi a fecioriei paradisiace, în care vom renaşte în ziua Învierii. Dar, deşi mintea înţelege aceasta, trupul se împotriveşte, urmînd cu fidelitate prescripţiile blestemului. Căci văd în mădularele mele o altă lege, luptîndu-se împotriva legii minţii mele şi făcîndu-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele. Om nenorocit ce sînt! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia? Deci, dar, eu însumi, cu mintea mea, slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului. Romani 7, 23-25

Sofocle se pare că a simţit şi el suferinţa de pe urma acestei legi străine din trupul nostru. Despre aceasta ne relatează Platon în Republica: "Odată, am fost de faţă cînd cineva l-a întrebat pe poetul Sofocle: "Cum stai, Sofocle, cu plăcerile iubirii? Mai poţi oare să te bucuri de o femeie?" Poetul răspunse: "Nu vorbi cu păcat, omule! Cu adîncă mulţumire am scăpat de iubire, de parcă aş fi fugit de un stăpîn smintit şi sălbatic". 2

Fără a fi creştin, marele poet a exprimat în felul său ceea ce va vorbi mai tîrziu Apostolul Pavel romanilor: Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sînteţi robi aceluia căruia vă supuneţi; fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate .Rom. 6, 16

Această lege a trupului a devenit posibil de învins doar o dată cu venirea lui Hristos. În Vechiul Testament, fecioria era cu neputinţă, din cauză că lanţurile morţii încă nu au fost sfărîmate şi harul încă nu se revărsase deplin, cum s-a revăsrsat în ziua Cincizecimii.

Numai cu puterea acestui har este posibilă fecioria fericită, ferită de orice boală şi mîhnire. Şi dacă de la Hristos încoace istoria a numărat milioane de călugări şi călugăriţe care au învins firea, ceea ce nu a fost de la începutul lumii pînă atunci, este un prilej de a crede că moartea şi învierea lui Hristos pentru noi n-a fost o poveste.

Însă chiar şi în numele lui Hristos, de multe ori fecioria eşuează. Aceasta arată greutatea acestei nevoinţe mai presus de fire, arată că fecioria are legile ei şi că ea nu se dă oricui, ci este un dar nepreţuit, care se dă pe lîngă alte nenumărate virtuţi.

În Lavsaicon-ul lui Paladie, o carte din secolul IV, se aduce o pildă de abstinenţă incorectă, neplăcută lui Dumnezeu. Am cunoscut iarăşi în Ierusalim o fecioară care şase ani a purtat un sac şi a trăit închisă, neprimind nimic din cele ce-i puteau pricinui o plăcere. La urmă, prinsă de o mîndrie covîrşitoare, sfîrşi prin a cădea. Şi deschizînd fereastra, a primit pe cel ce o servea şi s-a împerecheat cu el, deoarece nu şi-a făcut nevoinţa potrivit voinţei şi iubirii lui Dumnezeu, ci pentru a se arăta pe scena omenească, ceea ce are în ea voinţa putredă de slavă deşartă. Căci, stăpînită de gîndurile ei, a fost dusă la dispreţuirea altora, neavînd ca păzitoare înfrînarea. 3

Aceeaşi soartă o au şi monahii care dispreţuiesc femeile şi căsătoria şi cei care îi privesc pe mireni ca pe nişte creştini de calitate inferioară. Aceştia, dacă nu-şi corectează prin nevoinţe concepţiile, sfîrşesc prin a părăsi mănăstirea, devenind ei înşişi acei mireni pe care îi nesocoteau. Cei mai mulţi dintre ei nu se mai întorc niciodată la Hristos.

Fecioria e posibilă numai însoţită de blîndeţe şi dragoste, numai în căutarea sinceră a desăvîrşirii dumnezeieşti, acolo de unde a fugit orice dezamăgire sentimentală şi repulsie faţă de viaţă. Fecioria este rodul intensităţii vieţii din noi, fecioria este setea nepotolită de frumos şi libertate, ea, după cuvintele Sfîntul Ioan Gură de Aur, are nevoie de o energie teribilă şi nervi de oţel. Părerea că mănăstirile sînt pline de misogini, impotenţi şi de prostănaci care nu au ce mînca acasă este la fel de ridicolă după cum şi sună. În mănăstirile cu tradiţie există un sinod al fraţilor mai mari, care îl cercetează pe noul venit şi nimeni din cei care înaintează astfel de motive pentru abandonarea vieţii lumeşti nu este primit în obşte şi cu atît mai mult nu este tuns monah. Nu sînt primiţi în obşte nici cei cu probleme psihice, pentru a fi monah e nevoie de multă sănătate, în primul rînd de echilibru sentimental.

Dacă fecioria în sine, fără Hristos, ar fi ceva, atunci nu s-ar explica suferinţa pe care o au impotenţii sau castraţii. Se spune că Origen s-ar fi castrat ca să scape de patima aceasta, însă nu a făcut decît să-şi înmulţească suferinţa. Pacea nu stă în trupul nostru, ci în mîinile lui Hristos. E adevărat că au existat secte desprinse din trunchiul creştinismului care, înţelegînd greşit cuvintele Mîntuitorului, 4 se castrau. Pe unii ca aceştia îi ceartă chiar Apostolul Pavel: O, de s-ar tăia de tot cei ce vă răzvrătesc! Galateni 5, 12

Ioan Gură de Aur crede că aici Apostolul se referă la cei care, din prostie, se castrau pentru a scăpa de patima trupească, fapt pe care îl condamnă Biserica: "Cînd spune [Mîntuitorul]: S-au făcut pe ei înşişi eunuci nu vorbeşte de tăierea mădularelor - Doamne fereşte! -, ci de tăierea gîndurilor celor rele. Că blestemat este cel ce-şi taie mădularul. Şi pe bună dreptate! Unul ca acesta este un ucigaş; dă prilej să fie hulită creaţia lui Dumnezeu, deschide gurile maniheilor şi săvîrşeşte aceeaşi fărădelege ca şi păgînii care se ciuntesc. Tăierea mădularelor a fost dintru început fapta unei lucrări diavoleşti şi a unei uneltiri drăceşti, ca să defaime opera lui Dumnezeu şi să-l pocească pe om; ca să pună totul pe seama naturii mădularelor şi nu a voinţei libere". 5

Călugării ştiu foarte bine că oamenii au nevoie de relaţii sexuale, căci pofta este şi bună şi rea, după cum spune acelaşi Sfînt: "Şi mînia şi pofta sînt înnăscute în firea omenească,. [şi] amîndouă ne sînt folositoare: mînia, ca să-i pedepsim pe cei răi şi să-i îndreptăm pe cei care se uită urît [şi să folosim energia mîniei în lupta noastră împotriva păcatului; n. n.], iar pofta, ca să dăm naştere la copii, pentru a continua neamul omenesc prin astfel de moştenitori".6

Cei care au duhovnici la mănăstiri ştiu că de multe ori călugării sînt chiar mai îngăduitori cu canoanele decît preoţii mireni, deoarece ei ştiu ce înseamnă să te lupţi cu o patimă. Odată au adus la avva Ammona o fată avînd în pîntece şi i-au zis lui: cutare au făcut lucrul acesta, dă-le lor canon, adică pedeapsă pentru păcat! Iar el, făcînd semnul crucii pe pîntecele ei, a poruncit să i se dea şase perechi de cearşafuri, zicînd: nu cumva mergînd, să nască şi va muri, sau ea, sau pruncul şi nu va afla cele de îngropare. Iar pîrîşii ei i-au zis lui: de ce ai făcut aceasta? Dă-le canon! Iar el a zis lor: vedeţi, fraţilor, că aproape este de moarte şi ce pot eu să fac? Şi a slobozit-o pe ea şi n-a îndrăznit bătrînul să osîndească pe nimeni. 7

Apostolul Pavel arată aceeaşi compătimire: Căci ştim că toată făptura împreună suspină şi împreună are dureri pînă acum. Şi nu numai atît, ci şi noi, care avem pîrga Duhului, şi noi înşine suspinăm în noi, aşteptînd înfierea, răscumpărarea trupului nostru. Rom. 8, 22-23

Trăind pentru veşnicie şi în veşnicie, ascetul ortodox nu este lipsit de nici una din bucuriile celor căsătoriţi. El nu poate fi considerat nici o verigă ruptă din lanţul generaţiilor, care nu lasă în urma lui urmaşi. Trăind pentru un Dumnezeu spiritual, într-un univers spiritual, călugărul naşte în chip spiritual fii duhovniceşti, pregătindu-i pentru veşnicie. Numărul fiilor născuţi de un călugăr depăşeşte cu mult posibilităţile de a naşte a părinţilor biologici, căci călugării nu doar că nasc sute şi mii de fii în timpul vieţii lor, ci şi după moarte, răspunzînd la rugăciunile credincioşilor, nasc nu numai duhovniceşte, ci, prin mijlocirile lor înaintea lui Dumnezeu, dezleagă pîntecele femeilor sterpe, făcîndu-se pe drept cuvînt pricinuitori chiar şi a naşterii biologice. De aceea lumea îi numeşte "părinţi".

În afară de aceasta, roadele abstinenţei sînt în văzul tuturor. Călugării sînt longevivi, întotdeauna proaspeţi, foarte spirituali şi senini. Duhovnicii buni sînt întotdeauna înconjuraţi de mulţime de tineri, de regulă studenţi, care vin să-i asculte şi să se desfăteze duhovniceşte împreună cu ei. Aceşti bătrîni sînt iubiţi de copii, de oamenii simpli de la sate şi de profesorii universitari. La ei găsesc un cuvînt de mîngîiere femeile bătute de bărbaţii lor, la ei aleargă copiii părăsiţi de părinţii biologici, sub epitrahilul lor vechi plîng sărmanele studente rănite de avorturi, batjocorite de iubiţii lor. Deşi au renunţat la viaţa de familie, ei refac familii distruse, îi redau pe copii părinţilor lor, îi împacă pe tinerii îndrăgostiţi. Mii de pelerini călătoresc zilnic pentru a-i vedea pe aceşti abstinenţi fericiţi.

Împerecherea nu este nici hrană şi nici aer, fără de care nu poate avea loc schimbul de elemente necesare pentru întreţinerea vieţii în trupul omenesc. Ea nu este ceea ce-i lipseşte trupului, ea este simplul act prin care Dumnezeu a lăsat să se prelungească viaţa pe pămînt.

Copiii trăiesc în chip fericit lipsa relaţiilor sexuale, stare spre care ne îndeamnă să ne îndreptăm Mîntuitorul. Aceasta este starea iniţială a lui Adam şi Eva. Aceasta este starea spre care tind, prin modul lor de viaţă, călugării ortodocşi, împotrivindu-se gîndurilor pătimaşe, care sînt pricina oricărei boli şi tristeţi.

Abstinenţa este cea care ne face asemenea lui Hristos, asemenea lui Dumnezeu, de aceea ea dă celui care o practică sentimentul unei înalte demnităţi. Abstinenţii în numele lui Hristos fac aceasta din voia lor liberă, ei nu sînt siliţi de circumstanţe şi de aceea nu pot fi comparaţi cu frustraţii lui Freud.

Ei au avut ce pune în loc, ei au cunoscut din practică ce înseamnă a ieşi din timp pentru a păşi în veşnicie. Aceştia sînt oamenii fericiţi care au reuşit să creadă în Hristos mai mult decît în Freud. Ei sînt cei care s-au smuls de pe patul de tortură al medicului evreu şi au încercat să vadă şi să trăiască altfel, ceea ce le reuşeşte de două mii de ani încoace.

Noi ştim că abstinenţa este împotriva firii, a firii noastre căzute, de aceea a o practica înseamnă a te înălţa de-asupra legilor naturii, înseamnă a avea cu adevărat putere. Mulţi îşi frîng grumazul în această luptă cosmologică, mulţi cad ca păsările istovite de putere în zborul lor spre tărîmurile calde. Mulţi însă ies învingători.

Aceasta este credinţa stranie a creştinilor, care se întrec în această virtute cu miliardele de îngeri feciorelnici. Totul însă e cu putinţă doar în spaţiul lui Hristos, unde nu poate să intre nici un desfrînat, ICor.6,9 acolo unde scripeţii legilor naturale înţepenesc prin lucrarea tainică a Duhului Sfînt. Dincolo rămîne frica şi moartea.


Note:

1. Mircea Eliade în Istoria credinţelor şi ideilor religioase, Vol. I; Walter Otto în Zeii Greciei - Imaginea divinităţii în spiritualitatea greacă, Humanitas, 1995.

2. Platon, Republica, Opere vol. V, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti 1986, Partea I, 2, pp. 82-83.

3. Paladie, Istoria Lausiacă (Lavsaicon) - Scurte biografii de pustnici, Ed. Inst. Biblic şi de Misiune al BOR, în traducerea Preotului Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1993, p. 65.

4. Sînt eunuci care din pîntecele maicii lor s-au născut aşa; şi sînt eunuci care au fost făcuţi eunuci de oameni; şi sînt eunuci care s-au făcut pe ei înşişi eunuci pentru împărăţia cerurilor (Matei 19, 12).

5. Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri, Partea a treia, Omilii la Matei, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. Ist. Biblic şi de Misiune al BOR, Colecţia PSB 23, Bucureşti, 1994, p. 720-721.

6. Ibidem, p. 219.

7. Patericul Egiptean, Pentru Avva Ammona, cap. 8.

Preluat de pe http://www.savatie.ro/intre-freud-hristos.php. Am marit scrisul sa ii fie mai usoara citirea. Cei ce vor mai mult, sa cumpere cartea:
Imagine

Avatar utilizator
Ioan Cr
Mesaje: 1097
Membru din: 07 Apr 2008, 20:29
Confesiune: ortodox
Preocupări: medicină, teologie, filosofie
Localitate: Italia
Contact:

Re: Între Freud şi Hristos - Ieromonah Savatie Baştovoi

Mesaj necititde Ioan Cr » 04 Iun 2008, 10:27

Am citit cartea mai demult, sa-i dea Domnul binecuvantari infinite Pr. Bastovoi, scrierile sale sunt de real folos tinerilor de astazi.
"Domnul mă paşte şi nimic nu-mi va lipsi." (Psalmul 23:1)

OLGA

Re: Între Freud şi Hristos - Ieromonah Savatie Baştovoi

Mesaj necititde OLGA » 29 Mar 2012, 22:30

Monahull îşi încredinţează viaţa lui Dumnezeu. "Duhul Tău Cel Sfânt mă va povăţui la Ppmântul dreptăţii.". Monahul nu ştie ce va vrea Dumnezeu să facă el în viitor. Monahiul Îi face făgăduinţele Lui Dumnezeu, nu Dumnezeu monahului. Îi făgăduieşte Dumnezeu monahului, că El va vrea mereu doar ce vrea monahul? Dacă Dumnezeu va vrea mai târziu ca monahul să se căsătorească, monahul ce va face?

Avatar utilizator
maria_andreea
Mesaje: 1540
Membru din: 23 Apr 2008, 13:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: mecanică, finanţe, teologie, natură
Localitate: Sibiu
Contact:

Re: Între Freud şi Hristos - Ieromonah Savatie Baştovoi

Mesaj necititde maria_andreea » 30 Mar 2012, 08:44

Dacă Dumnezeu va vrea mai târziu ca monahul să se căsătorească, monahul ce va face?
Se va căsători, dar cu Hristos ;) , altă căsătorie nu are sens, altfel dumnezeu nu e Dumnezeu.
Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului. (Părintele Arsenie Boca)

Avatar utilizator
maria_andreea
Mesaje: 1540
Membru din: 23 Apr 2008, 13:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: mecanică, finanţe, teologie, natură
Localitate: Sibiu
Contact:

Re: Între Freud şi Hristos - Ieromonah Savatie Baştovoi

Mesaj necititde maria_andreea » 30 Mar 2012, 22:37

Dacă Dumnezeu va vrea mai târziu ca monahul să se căsătorească, monahul ce va face?
Se va căsători, dar cu Hristos , altă căsătorie nu are sens, altfel dumnezeu nu e Dumnezeu.
Nu vă înţeleg.
Olga, ar scoate tatăl pe copilul său din rai pentru al aşeza înafara lui!? Eu cred că nu. Cam aşa e şi cu monahul. De ce să-i ceară Dumnezeu (să fie voia Lui) să se căsătorească!?
Monahul îşi uneşte sufletul (care în greacă-sper că am reţinut bine limba, e de gen feminin) cu Hristos ca într-o căsătorie. Deci monahul e căsătorit, dar cu Hristos. De Care nu te poţi despărţi, căci nu ai tribunal şi nici nu îţi poate semna actele de divorţ.
Şi în viaţa de familie şi în călugărie scopul e dobândirea Duhului Sfânt. În lume rezultatul e discutabil (80% din timp mintea îţi este ocupată cu treburi gospodăreşti, să-i faci pe plac soţului), în Mănăstire drumul e mai anevoios, dar e mai sigur (aşa trebuie să fie) căci 100% din timp mintea trebuie să fie în rugăciune, să-i facă pe plac Lui Hristos cu care s-a unit.
Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului. (Părintele Arsenie Boca)


Înapoi la “Cuvinte de învăţătură de la Sf. Părinţi şi duhovnici”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX
cron