Pravila Alba, Sfaturi pentru cei casatoriti- Arsenie Boca

Aici puteti posta si recomanda diferite scrieri de invatatura Ortodoxa scrise de diferiti Sfinti si Pariniti ce considerati ca v-au fost foarte folositoare. Se va preciza autorul scrierilor si sursa
Pisoiu Fericit
Mesaje: 379
Membru din: 05 Apr 2008, 19:08
Confesiune: ortodox
Localitate: N-E Scotiei

Pravila Alba, Sfaturi pentru cei casatoriti- Arsenie Boca

Mesaj necititde Pisoiu Fericit » 08 Iun 2008, 15:52

CU MULŢUMIRI EDITURII AGATON

Adică darea pe faţă a unor lucruri privitoare la căsătorie şi în afara ei, dimpreună cu urmările lor, în cea mai mare parte necazuri fără îndreptare – şi rânduiala de urmat, pentru cine vrea să creadă şi să nu ajungă la acestea.

«Erau multe şi mari pricinile pentru care trebuia un leac puternic ca acesta. Iată-l, dat la îndemâna tuturor - unora spre bucurie mare, altora spre supărare mare. „Cei ce au păzit cu sfinţenie pravila cea sfântă, sfinţise-vor şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă» (Înţ. 6, 10).
Părintele Arsenie Boca


Luata de la: http://tainacasatoriei.wordpress.com/20 ... vila-alba/
Cuvintele intre paranteze drepte apartin editurii. Este o versiune scurta, pentru tot, comparati cartea.

[ Căderea de la însuşirile cereşti la cele dobitoceşti ]

Cel căzut între tâlhari a fost încredinţat Bisericii, ca slujitorii ei să poarte grijă de dânsul, spălându-i rănile cu vin şi ungându-i-le cu untdelemn. Adică: pocăinţă aspră (ca vinul pe rană) şi împărtăşirea harului celor 7 Taine ce izvorăsc din Hristos-Pomul vieţii (ca untdelemnul ce unge rănile omului şi-l tămăduiesc deplin).

Căderea între tâlhari este căderea firii omeneşti din Rai în lumea aceasta. Este „căderea de la desăvârşire…, căci, îndată după călcarea poruncii s-a făcut în om străvezie şi arătată asemănarea lui cu dobitoacele necuvântătoare, deoarece trebuia, după ce a acoperit strălucirea minţii, ca firea oamenilor să fie chinuită, pe dreptate, de însuşirile dobitoceşti… până ce omul îşi va veni întru conştiinţa de sine şi la simţirea măreţiei sale de făptură raţională” (Sf. Maxim Mărturisitorul; Scoliile – Răspunsuri către Talasie, Răspuns la Întrebarea 1).

Astfel, o însuşire prin care omul se aseamănă dobitoacelor este înmulţirea. Chipul cunoscut al naşterii trupurilor a venit omului tocmai din pricina căderii în neascultare, căci ar fi fost cu putinţă şi un alt chip de înmulţire, nepătimaş şi nepăcătos. Când însă a păcătuit, Adam urma să moară şi să se stingă omul din zidire. Dumnezeu văzând însă peste veacurile toate, că mulţi au să se întoarcă din dobitocie, l-a osândit pe calea naşterii trupeşti, care constă din pătimire [poftă] şi păcat - păcatul avându-şi porneala în poftă, iar pofta fiind dată pentru acest scop de naştere (Sf. Maxim Mărturisitorul; Scoliile – Răspunsuri către Talasie, Răspuns la Întrebarea 21). Astfel, ca într-o lege de pedeapsă dată firii, firea şi voinţa au fost legate într-o înlănţuire rea, căci cu cât se silea firea să dăinuiască în viaţa aceasta, prin naştere, cu atât se strângea pe sine mai mult în lanţul legii păcatului, sporindu-se şi moartea. I s-a dat deci omului, ca pedeapsă, să se lupte cu moartea, de care se atinsese cu voia sa.

Dorul după Dumnezeu s-a întors în pofta pătimaşă după trup. Mintea, întorcându-se de la vederea lui Dumnezeu, a căzut în hăţişul simţurilor, care se lipesc de plăcere ca de bine şi fug de durere ca de rău. Iar plăcerea este momeala cu care “hoţul” amăgea pe om să se pogoare din Ierusalim la Ierihon.

Pe drumul acestei pogorâri, toate începătoriile şi stăpâniile cele din văzduhuri, ca un puhoi, se sileau să intre, pe întrecute, în partea pătimitoare a firii (adică în poftă şi în iuţime) şi să le povârnească contra firii (Col.2, 15). Voinţa l-a împins pe om ca să vrea numai ispita vicleanului (plăcerea) şi să ocolească povara naşterii de fii (ca pe o durere), căci a fost pândit omul şi în latura minţii şi a liberei voinţe. Mintea, care odinioară avea şi vedea pe Dumnezeu într-însa, acum e „templu al idolilor, având, în loc de un singur Dumnezeu, multe chipuri ale patimilor necurate” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 9 după răspunsul la întrebarea 55). Mintea, nemaidepănând în sine vederea lui Dumnezeu, stăpânitorul lumii acesteia [satana] a încâlcit-o în înfăţişările celor supuse simţurilor. Ea fiind o putere arzătoare, ca una ce avea să sălăşluiască pe Dumnezeu într-însa, care este şi El tot foc, acum „născoceşte şi aprinde plăcerile trupului, ea însăşi fiind reţinută astfel în legătură pătimaşă cu simţurile” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 18 după răspunsul la întrebarea 58). Şi, iată aşa, legea păcatului (care este plăcerea simţurilor şi pentru care s-a hotărât moartea trupului) s-a furişat în sfatul minţii şi de atunci mintea dă trupului numai sfaturi contra firii sau sfatul fărădelegii.

„Foc de ocară este legea trupului, iar îmboldirea spre deprinderea patimilor este lumina lui şi pară de ocară este arderea cu care lucrează patimile. Sau, pe scurt: focul de ocară este păcatul; lumina de ocară – deprinderea păcatului, iar flacăra – lucrarea păcatului. Prin urmare, nu se cade minţii să se încălzească la focul acesta, nici să se lumineze cu lumina aceasta, nici să ardă în această flacără. Căci ceea ce pentru simţuri este lumină şi plăcere, pentru minte este adânc de întuneric” (Sf. Maxim Mărturisitorul, Scolia 20 după răspunsul la întrebarea 54).

Simţurile nu sunt în stare decât de rătăcire şi nu aprind decât stricăciunea trupurilor, iar mintea, împinsă de această stricăciune, nu este numai contra firii, ci şi împotriva lui Dumnezeu. Iar o minte biruită de simţuri şi de poftele contra firii, prin care lucrează toată puterea vrăjmaşă („fiindcă dorinţa cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu” - Rom. 8, 7), ce sfaturi poate da, decât sfaturile tâlharilor, care căsăpesc pe cei ce coboară din Ierusalim la Ierihon: copiii ce vin în lumea aceasta [N. ed.: Observăm că acest prim capitol al „Pravilei albe” este aproape identic cu capitolul „Cad copii între tâlhari” din cartea „Cărarea Împărăţiei”].

[ Patimile ne distrug vlaga, mintea şi chiar neamul ]

Mai departe să schimbăm puţin cuvintele. Ştiinţa medicinii, printre multele ei învăţături, o are şi pe aceasta: s-a băgat de seamă că toate ţesuturile omului se pot drege, adică se tămăduiesc, numai celula nervoasă nu se mai drege niciodată; lucrul ei se opreşte fulgerător.

Celula nervoasă o asemănăm cu un ghem de la care pleacă fire în multe părţi, cu rost de „telefoane”. Creierul ar fi ghemul cel mare, sau „centrala telefonică”, prin care sufletul primeşte veştile şi trimite hotărârile sale tuturor „creieraşelor” mai mici, celulele nervoase împrăştiate în tot corpul. Prin şira spinării duc mii de „fire telefonice” la creier. Prin creier (celulele nervoase), mintea lucrează asupra trupului, mintea fiind o parte a sufletului nu a trupului.

Ştiinţa dovedeşte că desfrânarea, sau risipirea de orice fel, omoară milioane de celule nervoase. Iată cum: în tot trupul, dar mai ales cu desăvârşire în şapte locuri, izvorăşte un fel de putere foarte trebuincioasă pentru bunăstarea întregului om trupesc. Asta e vlaga de viaţă. Între cele şapte izvoare de viaţă, printre cele mai puternice este şi izvorul care înmugureşte sămânţa de om. Când omul se ţine de desfrânare, robit de spurcata ei plăcere, izvorul nu mai poate dovedi să mai verse şi înăuntrul trupului, în sânge, partea de vlagă neapărat trebuitoare, pentru că tot lucrul izvorului e tâlhărit în afară. [n. ed.: după cum am văzut, cele 7 izvoare de viaţă sunt glandele endocrine şi nu chakrele cunoscute în practicile orientale, aşa cum au încercat să arate adepţii acestor practici]

De pe urma năravului desfrânării, scade puterea izvorului de a mai vărsa în sânge felul său de vlagă. Scăderea aceasta de putere aduce moartea a milioane de celule nervoase. Căci toate ţesuturile din om pot răbda de foame sau pot lucra cu schimbul, sau se topesc, ca să se facă mâncare celorlalte şi la vreme prielnică, iarăşi se înmulţesc la loc, numai celula nervoasă, odată moartă de foame, nu mai învie niciodată. Iar mâncarea ei este acea vlagă a celor şapte izvoare. Acum suntem pe cale de a înţelege ce se întâmplă cu mulţi care slăbesc la minte, văzând cu ochii. Şcolarii, de unde la început învăţau foarte bine, acum, de când practică onania, le slăbeşte mintea şi trebuie să părăsească şcoala. Dar la năravul lor mai este cineva răspunzător şi să nu ne grăbim.

Iată pe nume câteva feluri de patimi prin care oamenii îşi prăpădesc sămânţa şi vlaga, aprinşi de pofte contra firii:

1. Onania sau malahia;
2. Curvia;
3. Sodomia;
4. Bestialitatea (cu dobitoacele).

Iar în căsătoria legitimă:

1. Desfrânarea;
2. Fereala de zămislire;
3. Crima de avort;
4. Preacurvia;
5. Necurăţia;
6. Nesocotirea vremurilor oprite;
7. Alte nenumite spurcăciuni.

Dar ce-i atunci după fire? Numai şi numai zămislirea de prunci.

Căsătoria este o Taină din cele şapte, tocmai ca să nu îngăduie într-însa atâta şerpărie de fărădelegi. Cu toate acestea, în zilele noastre trebuie să strigăm amarnic: „Ridicaţi căsătoria din desfrânare, măcar la rânduiala dobitoacelor. Binecuvântarea lui Dumnezeu nu s-a dat fărădelegilor!”. E aşa de greu de înţeles? Dar zic unii: „Noi putem şi fără binecuvântarea lui Dumnezeu!” Iertaţi de întrebare: „Unde?”. Da, pentru cine nu vrea să înţeleagă, nici Dumnezeu n-a avut ce să zică decât aceasta: “Cine este nedrept să nedreptăţească mai departe, cine e spurcat să se spurce şi mai rău, cine e drept să facă dreptate şi mai departe, cine stă sfânt să se sfinţească şi mai mult. Iată, vin curând şi plata Mea este cu Mine, ca să dau fiecăruia după fapta lui” (Apoc. 22, 11 – 12).

Şi mai zice ştiinţa că tot omul vine pe lume cu un anumit număr de celule nervoase. Prin faptele lui cele de desfrânare, pierde un număr mai mic sau mai mare de celule. Şi pentru că peste toate fărădelegile atârnă legile, aşa atârnă ele şi peste viaţa desfrânatului: faptele sale sunt descrise în sămânţa sa, astfel încât copilul este îmbinarea celor doi părinţi şi a celor patru bunici, a celor opt străbunici şi a celor 16 stră-străbunici (aceasta este o moştenirea numai până la al patrulea neam, dar şi ceilalţi înaintaşi îşi dau partea lor de zestre, însă din ce în ce mai mică). Ne putem da seama cât au de ispăşit copiii din greşelile părinţilor! Şi ce moştenesc? Forma şi întocmirea trupului, precum şi numărul de celule nervoase pe care îl aveau părinţii când au chemat copilul în lume. De la numărul şi sănătatea acestui număr, atârnă multe pentru viaţa urmaşilor. Sau mai pe înţeles, un copil are scrise în sine toate înclinările unui număr mare de părinţi, atât cele bune cât şi cele rele (jumătate de la cei doi părinţi, a patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt străbunici şi aşa mai departe).

Acum, din toate înclinările acestora, vor veni la arătare mai întâi cele mai puternice, de la părinţii cei mai apropiaţi, dar pot veni la arătare şi porniri de la moşi-strămoşi, atunci când împrejurările din afară sau tocmirea dinăuntru înlesneşte să se arate moşteniri îndepărtate. Firea ţine la sănătate: de aceea, moştenirii bolnave de la un părinte îi sare în ajutor cu partea sănătoasă de la celălalt, dar neputinţa o poartă totuşi, nearătată, în cojoc.
Acestor înclinări să le zicem grâu şi neghină. Vom pricepe că în copil se arată şi sămânţa celui rău, care va trebui să o răbdăm până la seceriş, fiindcă semănătorii, lucrătorii şi economii tainelor au mai adormit, încât acum vedem cam multă neghină în ţarina aceasta. Iar somnul de care e vorba, e adormirea străjii minţii, toropeala în patimile fărădelegilor. Omul vrăjmaş, diavolul, a strecurat în firea omenească, din neam în neam, tot mai multă neghină, sau înclinarea drăcească a fărădelegii.

Dar nu numai patima desfrânării omoară grăuncioarele nervoase, ci toate patimile. Mânia aprinsă, durerea peste măsură pentru o dragoste pământească, la câţi nu le-a făcut sânge rău şi nu i-a pălit guta? Dărâmarea cea mai cumplită însă, vine de la patima beţiei. Otrava băuturii, pe lângă amorţirea şi arderea tuturor nervilor, strică sămânţa toată, într-un chip nemaivăzut – după cum mărturiseşte ştiinţa. Dacă cineva cheamă copii la viaţă în starea aceasta, peste bietul copil atârnă necaz greu, boala îndrăcirii. Căci, oriunde este dărâmare, vine şi puterea rea, diavolul, ca la o ispravă a sa şi se arată prin chinuirea ce o face copilului nevinovat. Aşa se face că vedem nesfârşitul şir de urmaşi nenorociţi: orbi, şchiopi, uscaţi sau putrezind de vii, alţii strâmbi în fel şi chip şi mai greu decât toate, chinuiţi de draci. Iar alţii, în ce priveşte mintea, porniţi de mici spre rele, când vor fi mai mari vor azvârli în părinţi, în Dumnezeu şi vor sfârşi năpraznic. Mare dărâmare în firea omenească! Acestea sunt fărădelegile, în chip de om, ce plângând, strigă vinovăţiile părinţilor şi aduc mare durere în toate părţile.



Iar dacă vreţi: singura scăpare sigură este de a nu ajunge aici (există cale care n-are fărădelegi: aceasta este dată de taina cununiei). Aceştia sunt „pruncii născuţi din somnul necurat, martori ai nelegiuirilor părinţilor, dacă stai să cercetezi” (Înţel. 4, 6). Legea atotputernică ce întoarce faptele oamenilor în braţele lor, o strigă Sfânta Carte în fiecare veac de oameni. “Fiii desfrânaţilor nu vor avea desăvârşire şi sămânţa ieşită din patul nelegiuit se va stinge. Că, de vor avea viaţă lungă, nu vor fi de nici o treabă şi bătrâneţea lor, la urmă de tot, va fi fără cinste. Iar, de vor muri de timpuriu, vor fi fără mângâiere şi fără nădejde vor fi în ziua judecăţii. Căci neamul celui nedrept are groaznic sfârşit” (Înţ. 3, 16-19). “…Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce mă urăsc pe Mine, până la al 3-lea şi al 4–lea neam şi mă milostivesc până la al miilea neam, către cei ce Mă iubesc şi păzesc Poruncile Mele” (Ieş. 20, 5 – 6).

Dar milostivirea lui Dumnezeu, care nu de bunăvoie pedepseşte şi umileşte pe fiii oamenilor (Plâng. Ieremia 3, 3) aduce în câte unii înclinările bune ale străbunilor şi copilul de mic ajunge la deosebirea dintre bine şi rău. Despre aceştia zice Dumnezeu: “Dacă un copil care văzând păcatele toate câte a făcut tatăl său, se păzeşte şi nu face nimic asemenea… acest om nu va muri pentru păcatele părinţilor săi, ci în veci va trăi… pentru că fiul a făcut ceea ce este drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit: de aceea va trăi”. (Iez. 18, 14-19; 17, 19).

[ Singura scăpare:
Pocăinţa şi ridicarea căsătoriei din desfrânare la înălţimea de Taină ]

Iată cât de cât înţeleasă sporirea pustiirii, ce se lucrează în ascuns în firea fiecărui rând [generaţie] de oameni, care acum, în zilele noastre, s-a arătat în afară cu urgie mare. Căci: “De unde vin războaiele şi de unde certurile dintre voi? Nu oare de aici: din poftele voastre care se luptă în mădularele voastre?” (Iac. 4, 1).

Cine va opri prăpădul pustiirii? “Fără Mine nu puteţi face nimic” zice Domnul (Ioan 15, 5). Prăpădul pustiirii nu se va opri până nu vor scoate oamenii desfrânarea din inimile lor şi până nu vor să ştie de Dumnezeu (Osea 4, 1-6). “Cei ce ţin de trup, poftesc pe cele trupeşti, iar cei ce ţin de duh, poftesc cele duhovniceşti. Căci pofta cărnii este moarte, iar dorinţa Duhului este viaţă şi pace. Fiindcă pofta cărnii este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci nu se supune Legii lui Dumnezeu, că nici nu poate. De aceea cele ce sunt în carne (în curvie) nu pot să placă lui Dumnezeu”. (Rom. 8, 5 – 8). Cei ce sunt ai lui Hristos, şi-au răstignit trupul, împreună cu patimile şi cu poftele. „Nu suntem datori trupului ca să trăim după trup. Căci dacă vieţuiţi potrivit trupului, veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul poftele trupului, veţi fii vii. Fiindcă toţi câţi sunt mânaţi de Duhul lui Dumnezeu, fiii lui Dumnezeu sunt”. (Rom. 8, 12 – 14). “Căci voinţa lui Dumnezeu aceasta este: sfinţirea voastră, să vă feriţi de desfrânare, ca să ştie fiecare dintre voi să stăpânească vasul său în cinstire şi în sfinţenie, nu în patima poftelor, cum fac necredincioşii, care nu cunosc pe Dumnezeu… căci Dumnezeu nu ne-a chemat la necurăţie, ci la sfinţire” (I Tes. 4, 3-7).

Pe vremea Sfântului Apostol Pavel încă sufla urgie mare, mai ales peste creştini. De aceea mulţi îşi luau de la ei înşişi sfat să se înfrâneze desăvârşit în căsătorie, cu gând să fie gata oricând de Sfânta Împărtăşanie şi de mărturisirea muceniciei. Sfântul Pavel însă, socotind copiii mugurii căsătoriei, n-a îngăduit înfrânarea desăvârşită decât pentru vremurile de post şi rugăciune (I Cor. 7, 5). Socotind însă şi „nevoia ceasurilor de faţă” (urgia vremurilor de atunci) le da sfatul acesta: “Bine este pentru oricine, să fie aşa cum se găseşte. Legat eşti cu femeie, nu căuta desfacere. Dezlegat eşti de femeie, nu căuta femeie… Că de acum vremea s-a scurtat. Aşa încât cei ce au femei, să fie ca şi cum nu ar avea… cei ce cumpără ca şi cum n-ar stăpâni şi cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca şi cum nu s-ar folosi de ea. Căci faţa acestei lumi trece” (I Cor. 7, 25 – 40).

În zilele acestea mai de pe urmă, când şi nouă ni se pare că “de acum vremea s-a scurtat”, cercetând firea durerilor, am aflat desfrânarea încleştând pe oameni şi lucrându-le de zor dărâmarea în întindere şi în adâncime. Iar pe de altă parte, preoţii vremurilor noastre n-au mai urmărit-o ca păcat şi ca atare să o măture afară din Taina lui Dumnezeu, adică din căsătoria creştină. Aşa se face că, „lipsind preotului cunoştinţa legii şi bătrânului sfatul” (Iez.7, 26), oamenii orbecăie în mulţimea neştiinţei şi a lipsei de sfat, care s-a întins ca o noapte de osândă peste bieţii oameni, care dorm liniştiţi somnul de primejdie, de bună credinţă că aceea [desfrânarea între soţi] nu-i păcat.

Dar fiind rânduit să văd şi să ascult mereu durerile oamenilor, care vin de pe urma păcatelor şi a lipsei de sfat şi ajungând adesea una cu durerea lor, într-o zi, slujind Sfânta Liturghie, rugându-mă „pentru Pacea a toată lumea şi pentru bunăstarea Sfintelor lui Dumnezeu Biserici”, aud deodată în urechea dinlăuntru înfruntarea amarnică: “Nu te ruga de Mine să le dau Pace, roagă-te de oameni să-şi schimbe purtările, dacă vor să mai vadă pace pe Pământ”.

Şi am înţeles pe urmă multe lucruri… Drept aceea, ascultător Poruncii, trebuie să strig cuvântul Scripturii ca o sunare de alarmă: „Dumnezeu vesteşte acum pe oameni, ca toţi, de pretutindeni, să se pocăiască” (Fapte 17, 30). Adică să vină la viaţă curată, după învăţătura drept măritoare a Bisericii lui Hristos, iar când vremea o va cere, să mărturisească pe Hristos cu preţul vieţii, netemându-se de moarte. Altfel, nu se poate ridica o stavilă pustiirii ce se întinde peste bieţii oameni. Iar ridicarea stavilei este ridicarea căsătoriei din desfrânare, la înălţimea de Taină, între cele 7 Taine, ca oamenii să nu îngăduie şerpăria fărădelegilor.

Iubirea desfrânării îi face pe oameni groşi la minte şi la obraz şi nu înţeleg cinstea. De aceea, mugurii căsătoriei lor, copiii, îi dau pe părinţi cu capul de toţi pereţii şi prin purtările lor rele le azvârle cu copite în obraz, iar la rândul lor îndoit vor lua şi ei de la copiii lor.
Lămurit că lucrurile nu stau bine!

Nu fără înţeles „a fost chemat şi Iisus la nuntă, cu ucenicii săi” (Ioan 2, 2), ci ca să pricepem că la nuntă se face prima minune dumnezeiască, spre bine. Numai prin tocmirea căsătoriei după Hristos, care este mintea desăvârşit stăpână pe patimi, se pot scoate înclinările rele din fire şi să nu mai fie date moştenire (sporită) din neam în neam şi să chinuiască pe oameni.

Iar viaţa curată a căsătoriei, după cinstea ei de Taină, este aceasta:

1. Binecuvântată este numai rodirea de copii. Iar tot ce-i în afară de rostul acesta, în privinţa trupească, este desfrânare şi păcat şi să nu se mai facă;

2. Vremi îngăduite pentru chemarea copiilor sunt numai zilele între posturi, însă numai dacă soţii amândoi sunt învoiţi la rostul rodirii de copii;

3. Vremi oprite sunt acestea:
a) Cele patru posturi mari;
b) Cele trei zile de post pe săptămână (miercuri şi vineri, iar luni numai dacă este voinţă);
c) Sărbătorile şi zilele asupra sărbătorilor [inclusiv duminica – ziua Domnului şi sâmbăta];
d) Vremea necurăţiei;
e) Vremea de slăbiciune sau de boală a unuia din soţi;
f) Vremile de tulburări şi războaie precum şi oarecare vreme după acestea, pentru cei ce au luat parte la ele;
g) Vremea oprită cu mare asprime este toată vremea sarcinii, precum şi vremea alăptării.

4. Cei ce se dovedesc neroditori, să se înţeleagă la petrecerea frăţească, evitând păcatul;

5. De la încetarea semnelor femeii, încetează şi datoria căsătoriei, a chemării de copii.

6. Urmând aşa, nu se mai întâmplă:
a) Crime de avort;
b) Blestemăţia ferelii;
c) Fărădelegea desfrânării;
d) Şi alte spurcăciuni.

Iată cu ce rânduială să fie soţii de un înţeles. De ce aşa?

Lămuriri:

O căsătorie creştină nu e cu putinţă decât între creştini convinşi. Necredincioşii în Dumnezeu nu pot avea parte de Taina lui Dumnezeu, în care nu cred. Până când cineva e în afara credinţei dreptmăritoare, tot ce face e păcat şi păcatul îi este lege. Cu necredincioşii nu e cu putinţă viaţa curată. Prin răbdarea chinuirii de la ei, pot fi biruiţi de Dumnezeu şi înviaţi din moartea în care trăiesc. Căci câtă vreme sunt numai trup, sunt printre morţi şi când află despre Dumnezeu şi suflet, învie din morţi şi încep pocăinţa.
Ajutaţi-le, răbdând toate de la ei, dar împotrivindu-vă păcatului, chiar dacă ar fi aceasta o mucenicie neîntreruptă. “Femeia să se teamă de bărbat” când Hristos este capul bărbatului (Efes. 5, 22-24; 1Cor. 11, 3), dar când capul lui e păcatul şi “Dumnezeul lui e stomacul” n-are ce sfat de mântuire lua de la dânsul. Fără Hristos este mort, iar sfatul morţilor duce la moarte; acolo să nu mergeţi. De morţi să n-aveţi frică. De cei ce nu se tem de Dumnezeu, nici vouă să nu vă fie teamă. Toată teama să fie de păcat, căci pe aceasta au avut-o şi sfinţii.

De aceea sunt opriţi de la căsătorie:
a) Nebunii, îndrăciţii, băutorii, slabii de minte şi cei cu boli lumeşti;
b) Rudeniile de sânge până la gradul 8 (verii de gradul 4 îi îngăduie pravila bisericească, însă am văzut şi la depărtarea aceasta, copii însemnaţi de păcatul amestecării de sânge şi cu sănătatea zdruncinată pentru totdeauna);
c) Cei prea deosebiţi de vârstă. Depărtarea cea mai mare ce poate fi îngăduită este de 7 ani (maxim 10). Ce trece peste aceştia dovedeşte patima desfrânării, care se răzbună. Văduvii să ia văduve.
d) Vârsta îngăduită pentru fete, de la 18 la 20 de ani, iar pentru băieţi spre 25 de ani, adică la o vârstă la care să priceapă pe ce cale merg şi cum trebuie să meargă. Şi încă ceva: trebuie să se aştepte o vârstă mai mărişoară, ca să se vadă, pe cât e cu putinţă, toate înclinaţiile din cei doi tineri, care numai cu vârsta se arată. Altfel, se mai întâmplă că înainte de căsătorie au o purtare, iar după căsătorie, după oarecare vreme, au alte purtări pentru care bucuros ai fi căutat tovărăşia vieţii în altă parte.
e) Căsătoriile făcute după sfatul sau sila părinţilor, care socotesc averea – patima lăcomiei – n-au dus la capăt bun; averea toată s-a împrăştiat.
f) Cercetaţi ce purtări au avut părinţii, cei 4 bunici, căci aşchia nu sare departe de butuc.
g) Nu începeţi căsătoria cu păcatul, că siliţi Taina lui Dumnezeu şi-L veţi avea împotrivă. Până la Cununia Bisericească, toţi sunt datori a avea fecioria nestricată, şi fete şi băieţi. Celui ce crede în Dumnezeu şi ţine posturile şi are duhovnic, îi este cu putinţă. Celuilalt, nu i-a fost cu putinţă întâi, nu-i va fi nici pe urmă. De aceea, cei ce robesc la patimi, trebuie să dovedească întâi îndreptarea din toate patimile şi să ajungă la credinţa lucrătoare, apoi să întemeieze căsătorii, căci altfel numai înmulţesc răul în oameni, osândind şi pe alţii împreună cu ei.

[ Binecuvântată este numai rodirea de copii (pct.1 de mai sus)]

Înainte de Hristos, Tobit a zis cuvântul: “Doamne, iau pe această soră a mea, nu pentru împlinirea poftelor mele, ci o fac cu inimă curată” o iau într-adevăr ca femeie (Tobit 8, 7). Cine în vremea noastră mai crede aşa. Căsătoria este numai aprindere de trupuri, iar unde este numai atâta, vine ura şi face vrajbă.

Nunta este mai mult decât aceasta, este chip al unirii sufletului cu Dumnezeu. De aceea, numai când cei doi soţi sunt uniţi cu sufletul în Dumnezeu, dăinuieşte şi unirea cea trupească şi aduce roade după Dumnezeu: copii curaţi şi trăgători spre El.

[ Vremi oprite chemării copiilor la viaţă (pct. 2-3 de mai sus)]

E oprită vremea posturilor şi a sărbătorilor. Întâi e sufletul şi Dumnezeu şi apoi trupul. Când poartă omul grijă de suflet, iese din pofta trupească, o stinge chiar, ca să poată primi Sfânta Împărtăşanie - mâncarea sufletului şi de care trebuie să se apropie tot creştinul, măcar de patru ori pe an. Postul e rânduit tocmai spre stingerea poftelor trupului. Câtă vreme omul nu iese din poftă, nu se poate apropia de Dumnezeu. Copiii chemaţi în sărbători şi posturi, toţi poartă în ei păcatul părintesc. Aşa cum părinţii n-au ţinut seamă de ziua Domnului, aşa nici copiii nu vor ţine seama de voia Domnului şi de sfatul părinţilor.
E oprită vremea necurăţiei. În lege, cei ce călcau rânduiala aceasta erau omorâţi cu pietre, pentru că pruncul ce se zămislea în necurăţenie, la evrei, avea înclinări spre lepră, fiind o ţară caldă, iar la noi va avea orice altă înclinare spre putrezirea de viu.

E oprită vremea de tulburări, războaie, pentru cei ce iau parte la ele, fiindcă în acestea li se zdruncină nervii şi au pornire spre vărsare de sânge. Apoi, mai e ştiut că pruncul ce se naşte, se alătură părintelui slab, ca să ţină cumpăna; se înţelege astfel, de ce în rândul de copii ce se nasc după războaie, sunt mai mulţi băieţi şi moştenesc apucăturile războinice ale taţilor şi zdruncinarea lor nervoasă, din vremea când au fost chemaţi la viaţă; se mai înţelege de asemenea şi de ce copiii aceştia vor face revoluţii şi vor sfârşi cam prost, ca unii ce vor fi mereu în război cu ceilalţi oameni. Mai aşteaptă puţin, până ce se mai liniştesc nervii şi nu mai ai vise tulburătoare, cu spaimă de război. În starea aceasta nu poţi chema decât un băiat, care, şi din graba ta, poate apuca calea puşcăriei.

De ce este oprită toată vremea sarcinii? O dată, pentru că nu mai are rost [copilul nu mai trebuie chemat la viaţă căci el este este deja în pântece!], apoi, pentru că toate simţirile celor doi părinţi, mai ales ale mamei, prin care trece în vremea aceea, se întipăresc cu deosebire în mugurele ce s-a plămădit. Deci, iată o mare cheie a lucrurilor: precum au fost purtările şi toate simţămintele mamei, în vremea celor nouă luni, aşa va fi şi moştenirea copilului ce se va naşte, pe toată viaţa sa. Dacă părinţii i-au tulburat tocmirea cu fărădelegea desfrânării, aceasta se va întipări într-însul cu tărie mare. Iar când se va naşte, până nu ajunge să priceapă, se va juca cu sora de-a mirele şi mireasa, şi încă de la 7 ani. Mai târziu, va cerca la dobitoace, sau se va deda la curvie cu mâna, pe urmă curvie în regulă, patimi care îi vor omorî milioane de celule nervoase. Şi de nu se va întâlni cu cineva care să-i cunoască boala, pe la vârsta căsătoriei va ajunge în doaga nebuniei. Despre sporul la carte nici nu mai vorbesc; patima aceasta le tâmpeşte mintea, căci începe să se poată face pe la 14 ani, iar dacă nu i se dă de leac, nu lasă pe om să ajungă nicidecum la 70 de ani. Toate patimile slăbesc puterea de împotrivire a sufletului, pustiind şi trup şi suflet şi pierzându-le pe amândouă pentru totdeauna. Cei ce pătimesc de aceasta, întâi să se tămăduiască, apoi să se căsătorească.

Doctorii dau sfatul căsătoriei numaidecât, fără să socotească roada bolnavă ce vor chema-o pe lume să se chinuiască, dacă aduc vreo roadă.

Prin urmare, înclinările ce le-au avut părinţii în timpul sarcinii, acelea vor fi conducătoare în toată viaţa copilului ce se va naşte. Acum e vremea cea mai scumpă de a îngriji de purtările viitoare ale copilului, căci acum poţi semăna într-înşii înclinările unui sfânt sau apucăturile unui tâlhar. Să se roage părinţii în vremea aceasta, să se împărtăşească cu Sfintele Taine, să petreacă cu dragoste de Dumnezeu; aşa va fi şi în viaţa copilului ce sa va naşte şi nu veţi avea bătaie de cap cu el, că nu crede, că nu ascultă şi umblă după rele. Întors – ştiţi cum e.

Dar şi vremea alăptării trebuie ţinută curată, că încă e legat de mamă şi de purtările ei. Apoi, nu poate rodi copil nou, pentru că nu-şi poate împărţi sângele în 3 părţi şi toate să meargă bine; o parte cu laptele, alta pentru sine şi a 3–a pentru cel de pe cale. Dacă sunt mai deşi decât îngăduie firea rânduiala aceasta, toţi sunt slabi şi nu-s de trai. Dar aici se mai înţelege ceva: că pe măsură ce s-a întărit desfrânarea în mădularele oamenilor, a scăzut şi puterea lor de apărare împotriva bolilor de tot felul, iar căzând în acestea, foarte greu se tămăduiesc, deşi mijloacele de vindecare sunt din ce în ce mai bune. Orice desfrânare este o putrezire înceată (ca gunoiul care arde) ce scurtează zilele oamenilor.
Luaţi aminte, că pentru osteneala părinţilor, după voia lui Dumnezeu, se milostiveşte spre copii şi-i binecuvintează cu daruri, precum însuşi a zis: “până la al miilea neam” pentru cei ce-L iubesc pe El.

[ Părinţi neroditori (pct. 4-5 de mai sus) ]

Întrebaţi medicul înainte de căsătorie, cum staţi [dacă sunteţi roditori]. Cei ce n-aţi făcut-o înainte de căsătorie, întrebaţi-l acum ce se mai poate face (drege). Se poate întâmpla ca amândoi soţii să fie roditori şi totuşi roade nu aduc. Ce să fie? Pe unul din soţi, cu deosebire pe bărbat, l-au ajuns faptele lui din tinereţe: era curvar, onaninst sau în alt chip pătimaş şi mult făcând fărădelegile acelea, i-a slăbit frâna şi repede îl trece firea, înainte de clipa când femeia ar fi fost pregătită să-i primească sămânţa. Femeia nu are aşadar nici o descărcare, bărbatul nu o mulţumeşte, i se face scârbă de el, iar dacă se duce la doctori, aceştia cunoscând şi ei pricina, că n-au potrivit timpurile, dau sfaturi păcătoase, de a cerca cu altul şi iată stricându-se o căsătorie. Şi de unde începătura la toate acestea? Din păcatele tinereţii, pe care atotputernicia şi rânduiala firii le-a întors, să ţi le duci în spate. Tinereţea se răzbună, dacă n-a fost bună. Iată de ce trebuie fecioria nestricată să o aibă şi feciorii [nu numai fecioarele].

Faceţi bine şi ţineţi posturile, osteniţi-vă trupul să nu zburde şi nu uitaţi că este Dumnezeu care ajută pe tot omul ce zice: “Doamne ajută!”. Întăriţi-vă cu Sfânta Împărtăşanie şi nu se poate să nu se poată. Iar dacă n-aţi făcut aceasta şi aţi ajuns aici [neroditori], plecaţi-vă puterii mai mari şi petreceţi pentru suflet. Căci, tot ce se dovedeşte fără rost pentru Dumnezeu, tulbură conştiinţa şi ea mărturiseşte că-i păcat. Ajunşi aici, să ţinem partea conştiinţei [glasul lui Dumnezeu din om], ca să fim pe placul lui Dumnezeu şi să dobândim iertare.

Un sfat: e bine să vă doriţi copii de la început, din tinereţe, până ce nu v-aţi hodorogit de grijile vieţii şi de atâtea păcate, căci [copii din tinereţea părinţilor] sunt mai ageri şi de mai bună nădejde de viaţă; copiii de la bătrâneţea părinţilor sunt mai stinşi, parcă le lipseşte vlaga din ei şi duc o viaţă chinuită, pentru că au moştenit o zestre slăbită. Căci, dacă viaţa ta este o cheltuire neîndrumată şi dacă mai eşti şi cu greşeli, le dai povară copiilor. Totuşi, se poate ajunge până la 12 copii fără cusur, cărora le va veni vremea să fie o datorie, prin greutăţile şi osteneala de a-i creşte.

[ Urmând sfaturile de mai sus, nu ajungeţi la necazurile de mai jos

(pct. 6 de mai sus) ]

a) Crima de avort este mai mare decât crima simplă, pentru că se face împotriva unui copil fără apărare. De aceea, cere cap de mamă şi de tată. Sângele lor strigă la cer „Răzbunare” şi puţini sunt cei ce scapă de ea. Nenorocirile între oameni, războaiele, au şi rolul acesta, de a face dreptate acolo unde nu s-a făcut pocăinţă. “Să nu spurcaţi pământul pe care aveţi să trăiţi; că sângele spurcă pământul şi pământul nu se poate curăţi de sângele vărsat, altminteri decât cu sângele celui ce l-a vărsat”. (Numeri 35, 33).

b) Blestemăţia ferelii de zămislire, iată unde poate duce: la îmbolnăvirea nervilor interni ai soţiei, care răspund cu un capăt în şale, încât soţia (femeia) nu mai poate ridica de jos nici un braţ de lemne şi nu mai poate merge. Vin şi durerile de stomac şi rărunchi şi acestea uşurează căpătarea diferitelor boli care greu se mai vindecă, printre care şi „poala albă” [leucoreea]. Iar a treia supărare este că strică rânduiala dinăuntrul femeii, care ajunge desăvârşit neroditoare. Aşa se răzbună firea pentru fapta aceasta. De aceea nu trebuie să îndrăznească fetele a gândi la căsătorie înainte de vârsta de 18 – 20 de ani, când să fie în stare a naşte copii. Sfatul greşit al părinţilor de a se căsători cât mai repede, cu soţi prea deosebiţi ca vârstă, îi face pe aceştia să se ferească de sarcină, neştiind urmările, care sunt cu mult mai multe decât înşirai aici. Aşa se întâmplă că neamul celui fără de sfat se stinge.
c) Nu apăraţi desfrânarea, că nu are nici o apărare. Ea nu întreţine, ci (mai curând sau mai târziu) macină dragostea între soţi şi duce la ură, ca orice păcat.

Alte lucruri de ştiut: Văd oamenii chinuindu-se, dar mai ales copiii, între a crede în Dumnezeu şi a nu crede. Lupta lor între bine şi rău, de multe ori, e aşa de mare, încât se tem să nu-şi piardă mintea. Iar ei încă sunt copii. De unde vin chinurile acestea? De la părinţii şi bunicii care sunt într-însul. Se aflau între dânşii unii care credeau în Dumnezeu şi alţii care credeau în cel rău. Se moşteneşte atât înclinarea de a crede în Dumnezeu cât şi înclinarea de a nu crede. Tot ce este sănătos în părinţi înclină spre Dumnezeu, iar tot ce-i păcătos sau bolnav înclină spre începătorul răutăţii; iar în copil se bat cap în cap aceste înclinări potrivnice. Dacă nu este cineva ca să-l ajute în vremea lui de cumpănă, se poate întâmpla să fie biruită partea cea bună de către cea rea, căci mai întotdeauna imboldurile din afară aşa „ajută”; dacă însă are parte de un sfat la vremea chinuirii sale, îşi mai vede binele, [partea bună]. Cunoaşte deci, că firea părintelui necredincios, cât a moştenit-o, trebuie să o biruie, lipindu-se de Dumnezeu, care nu are de lepădat pe nimeni. Unii ca aceştia trebuie să călătorească în viaţă cu foarte mare grijă şi să nu cadă de la poruncă, la desfrânare, că se pot stârni la bătrâneţe gânduri împotriva lui Dumnezeu, chiar în vremea rugăciunii şi gata-gata să dea în deznădejde de mântuire. Mântuirea se află răbdând însă toată supărarea aceasta. Iată de ce nu e bine nicidecum să-ţi dai copilul în casa necredinciosului, că e chinuire şi pentru el şi pentru urmaşii lui, din neam în neam.

*

Erau multe şi mari pricinile pentru care trebuia un leac puternic ca acesta. Iată-l, dat la îndemâna tuturor - unora spre bucurie mare, altora spre supărare mare. „Cei ce au păzit cu sfinţenie pravila cea sfântă, sfinţise-vor şi cei ce au învăţat-o, vor şti ce să răspundă” (Înţ. 6, 10).

Pentru necredincioşi, după sfatul Părinţilor, n-am nici un cuvânt, iar pe desfrânaţi îi va judeca Dumnezeu.

Păstorul îşi păzeşte oile…, iar lupii îi găsesc vină… nimic nou.
Chemăm însă din nou pe Iisus la nuntă…, căci cei ce se pogoară în lumea aceasta, [copiii], vin în vremea noastră peste măsură de răniţi şi urmările cele mai grele abia de acum vin.
Doamne, ajută-ne să facem voia Ta!
Amin.

Înapoi la “Cuvinte de învăţătură de la Sf. Părinţi şi duhovnici”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX
cron