Sf. Maxim Marturisitorul, "Despre diferite locuri grele din dumnezeiasca Scriptura"
Deci raul sta, cum am spus mai inainte, in necunoasterea cauzei celei bune a lucrurilor. Aceasta orbind mintea omeneasca, dar deschizand larg simtirea, l-a instrainat pe om cu totul de cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrurilor ce cad sub simturi. Impartasindu-se deci omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necuvantatoare si avand prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta, drept Dumnezeu, indumnezeind-o datorita faptului ca e de trebuinta pentru sustinerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luata drept Dumnezeu, l-a iubit cu toata puterea . Si asa prin grija exclusiva de trup, a slujit cu toata sarguinta zidirii in loc de Ziditor. Caci fu poate sluji cineva zidirii, daca nu cultiva trupul, precum nu poate sluji lui Dumnezeu, daca nu-si curateste sufletul prin virtuti. Deci prin grija de trup omul savarsind slujirea cea stricaciosa, si umplandu-se impotriva sa de iubirea trupeasca de sine, avea in sine intr-o lucrare neincetata placerea si durerea. Caci mancand mereu din pomul neascultarii, incerca in simtire parerea (cunostintei) binelui si raului, amestecate in el.
Si poate ca de fapt daca ar zice cineva ca pomul cunostintei binelui si a raului este zidirea cea vazut, nu s-ar abate de la adevar. Caci impartasirea de ea
produce in chip natural placerea si durerea.
Sau iarasi poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere
naturala care pe de o parte desfata simtirea, pe de alta perverteste mintea. Dar contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste, ofera cunostinta raului. Caci celor ce impartasesc de ea trupeste li se face dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeiesti. De aceea i-a interzis-o poate Dumnezeu omului, amanand pentru o vreme impartasirea de ea, ca mai intai, precum era drept, cunoscandu-si omul cauza sa prin omisiunea cu ea in har si prefacand, prin aceasta comuniune, nemultumirea data lui dupa har in nepatimire si neschimbalitate, ca unul ce-a devenit deja dumnezeu prin indumnezeire, sa priveasca fara sa se vatame si cu totul slobod cu Dumnezeu fapturile lui Dumnezeu si sa primeasca cunostinta lor ca Dumnezeu, dar nu ca om, avand dupa har in chip intelept aceeasi cunostinta a lucrurilor ca Dumnezeu, datorita prefacerii mintii si simtirii prin indumnezeire.
Asa trebuie inteles aici pomul acela, dupa o talcuire pe care o pot primi toti. Caci intelesul mai tainic si mai inalt e rezervat pentru cei cu o cugetare
mistica, noi trebuind sa-l cinstim prin tacere. Eu am amintit aici de pomul neascultarii doar in trecere, vrand sa arat ca necunoasterea lui Dumnezeu a
indumnezeit zidirea, al carei cult vine din iubirea de trup a neamului omenesc. Caci in jurul acesteia se invarteste, ca un fel de cunostinta amestecata, toata
experienta placerii si a durerii, din pricina carora s-a introdus in viata oamenilor tot namolul relelor ce dainuieste in chip felurit si pestrit si-n
atatea forme cate nu le poate spune cuvantul. Pentru ca fiecare din cei ce participa la firea omeneasca are in sine, intr-o anumita cantitate si calitate,
vie si lucratoare, iubirea fata de puterea lui vazuta, adica fata de trup, care il sileste ca pe un rob, prin pofta de placere si frica de durere, sa
nascoceasca multe forme ale patimilor, dupa cum se nimeresc timpurile si lucrurile si dupa cum il indeamna modul lui de a fi, intrucat experienta il
invata ca e cu neputinta sa ajunga sa aiba necontenit placerea ca tovarasa de viata si sa ramana cu totul neatins de durere, ca nu va putea sa ajunga la
capatul acestui scop. Caci firea intreaga a trupurilor fiind corupta si pe cale de imprastiere prin oricate moduri ar incerca sa o sustina pe aceasta, intareste
si mai mult stricaciunea din ea. De aceea omul temandu-se, fara sa vrea, necontenit, de soarta a ceea ce iubeste, cultiva fara voie si pe nesimtite, prin
ceea ce iubeste ceea ce nu iubeste, atarnand de cele ce nu pot dainui. In felul acesta isi preschimba dispozitia sufletului deodata cu cele ce se imprastie, ca
pe una ce se rostogoleste impreuna cu cele ce curg, si nu intelege ca se pierde din pricina totalei orbiri a sufletului fata de adevar.
Iar izbavirea de toate aceste rele si calea scurta spre mantuire este dragostea adevarata, cea din cunostinta, a lui Dumnezeu si izgonirea din suflet a
dragostei fata de trup si izgonirea din suflet a dragostei fata de trup si de lumea aceasta. Prin aceasta lepadand pofta de placere si frica de durere, ne
eliberam de reaua iubire trupeasca de noi insine, inaltati fiind la cunostinta Ziditorului. In felul acesta primind in locul iubirii celei rele de noi insine,
pe cea buna si spirituala, despartita cu totul de grija de trup, nu vom inceta sa slujim lui Dumnezeu prin aceasta iubire buna de noi insine, cautand pururi sa
ne sustinem sufletul lui prin Dumnezeu. Caci aceasta este adevarata slujire si prin ea ingrijim cum trebuie si in chip placut lui Dumnezeu, de sufletul nostru
prin virtuti.
Mai jos:
Daca Scriptura spune ca pomul vietii este intelepciunea, iar lucrarea intelepciunii sta in a deosebi si cunoaste, (Psalmi 3,8) prin ce se deosebeste
pomul cunostintei binelui si raului de pomul vietii?
Marii dascali ai Bisericii, putand spune multe despre aceasta tema, prin harul din ei, au socotit ca e mai bine sa cinsteasca locul cu tacerea, nevrand sa
spuna nimic mai adanc, din pricina neputintei celor multi de a se ridica la intelegerea celor scrise. Iar daca au si spus unii cate ceva, mai intai au
cercetat puterea ascultatorilor si au spus o parte din ce puteau spune, spre folosul celor pe care ii invatau, lasand cea mai mare parte neatinsa. De aceea
si eu m-as fi gandit sa trec mai bine locul sub tacere, daca n-as fi socotit ca prin aceasta as fi intristat sufletul vostru iubitor de Dumnezeu. Deci de dragul
vostru voi spune ceea ce poate sa fie potrivit tuturor si ceea ce pot sa inteleaga si cei mici si cei mari.
Pomul vietii si celalalt pom se deosebesc mult si negrait, prin insusi faptul ca el este numit pomul vietii, iar celalalt nu al vietii, ci numai al ''cunostintei
binelui si raului''. Caci pomul vietii e desigur facator de viata iar pomul care nu-i al vietii, e vadit ca e facator de moarte. Pentru ca pomul care nu e
facator de viata, deoarece nu a fost numit pom al vietii, desigur ca va fi numit facator de moarte, odata ce nimic altceva nu se deosebeste, prin opozitie, de
viata.
Afara de aceasta pomul vietii si ca intelepciune se deosebeste foarte mult de pomul cunostintei binelui si raului, care nici nu e intelepciune. Caci proprii
intelepciunii sunt mintea si ratiunea, iar proprii, deprinderii opuse a intelepciunii sunt lipsa de ratiune si simtirea (domnia simturilor). Deci,
intrucat omul a venit in existenta alcatuit din suflet mintal si din trup inzestrat cu simtire (simturi), dupa un prim inteles, pomul vietii e mintea
sufletului, in care isi are scaunul intelepciunea, iar pomul cunostintei binelui si raului e simtirea trupului, in care se afla miscarea nerationala. Omul
primind porunca dumnezeiasca sa nu se atinga prin experienta cu fapta de aceasta simtire, n-a pazit-o.
Amandoi pomii, adica atat mintea cat si simtirea au, dupa Scriptura, puterea de a deosebi intre cele spirituale (inteligibile) si cele supuse simturilor
(sensibile), intre cele vremelnice si cele vesnice. Mi bine zis ea fiind puterea de discernamant a sufletului, il convinge ca de cele dintai sa se prinda cu
toata sarguinta, iar pe celelalte sa le dispretuiasca. Iar simtirea are puterea de a deosebi intru placerea si durerea trupului. Mai bine zis, aceasta fiind o
putere a trupurilor insufletite si sensibile, convinge pe om sa imbratiseze pe cea dintai (adica placerea) si sa respinga pe cea de-a doua (durerea). Cand deci
omul nu e preocupat de-a face alta deosebire decat aceasta, dintre simtirea trupeasca de placere si durere, calca porunca dumnezeiasca si mananca din pomul
cunostintei binelui si raului. El are adica irationalitatea simtirii ca singurul mijloc de discernamant in slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde cu
totul de placere ca de ceea ce e bun si se fereste de durere ca de ceea ce e rau. Cand insa e preocupat de-a face cu mintea numai deosebirea dintre cele
vremelnice si cele vesnice, pazeste porunca divina, mancand din pomul vietii. El are adica atunci intelepciunea aflatoare in minte, ca singurul mijloc de
discernamant in slujba sustinerii sufletului. Iar prin ea se straduieste dupa slava celor vesnice, ca dupa adevaratul bine si se retine de stricaciunea celor
vremelnice, ca de la ceea ce este rau.
Mare este, prin urmare, deosebirea intre cei doi pomi si intre puterea lor naturala de discernamant, ca si intre intelesurile proprii fiecaruia. Caci
termenii de bine si de rau, se folosesc, fara deosebire, in mai multe intelesuri si pot pricinui celor ce nu cugeta cu intelepciune asupra cuvintelor Duhului,
multa ratacire. Dar voi, intelepti fiind prin har, stiti ca ceea ce se numeste simplu rau, nu e in tot felul rau, ci e rau in raport cu ceva, iar in raport cu
altceva nu e rau. La fel ceea ce se numeste simplu bine, nu e in tot felul bine, ci e in raport cu ceva, iar in raport cu altceva nu e bine. Paziti-va deci de
primejdia ce ne naste din folosirea aceleiasi numiri pentru lucruri deosebite.
Si un cuvant extraordinar la pasajul: ''Iata Adam s-a facut ca unul din noi?'' (Facere 3,22)
Catre cine zice Dumnezeu: ''Iata Adam s-a facut ca unul din noi?'' (Facere 3,22). ''Daca zice catre Fiul, cum e pus Adam alaturi de Dumnezeu, nefiind din
fiinta Lui. Iar daca zice catre Ingeri, cum il pune pe Inger alaturi de Sine ca egal dupa fiinta, zicand ca unul din noi?''
Am spus deja in capitolul despre ridicarea turnului, ca Scriptura inchipuie pe Dumnezeu vorbind, dupa dispozitia launtrica din sufletul celor providentiati. Ea
indica astfel voia dumnezeiasca prin figuri proprii noua dupa fire. Nici aici asadar Scriptura nu infatiseaza fara o pricina anumita pe Dumnezeu spunand:
''Iata Adam s-a facut ca unul din noi'', ci il infatiseaza spunand aceasta dupa infatisarea poruncii. Si adauga si cauza acestei rostiri, pe care a-ti uitat s-o
puneti in intrebare si care lamureste tot intelesul. Caci spunand: ''Iata Adam s-a facut ca unul din noi'', adauga: ''cunoscand binele si raul. Si acum ca nu
cumva sa-si intinda mana si sa-si ia din pomul vietii si sa manance si sa traiasca in veac''. Deodata, adica, cu indemnul ce i l-a dat, diavolul l-a
invatat pe om si politeismul, spunandu-i: ''In ziua in care veti manca din pom, vi se vor deschide ochii si veti fi ca niste dumnezei, cunoscand binele si
raul''. De aceea Dumnezeu intrebuinteaza in chip ironic si osanditor pluralul: ''S-a facut ca unul din noi'', care corespunde cu ideea despre Dumnezeu, sadita
in Adam de amagirea sarpelui, ca sa mustre pe omul care a ascultat de diavolul.
Si ca sa nu-si inchipuie cineva ca felul de vorbire ironica e strain obiceiului Scripturii, sa asculte cum vorbeste Scriptura in numele lui Dumnezeu catre
Israel: ''Daca veti umbla impotriva mea cu viclenie, si eu voi umbla impotriva voastra cu viclenie'' (Leviticul 26, 27-28). Intru nimic nu se deosebeste insa
viclenia de ironie. Si sa-si mai aminteasca acela cum i-a pregatit Dumnezeu lui Ahab amagirea, infatisandu-i minciuna ca adevar, ca gresind acela sa aduca
Dumnezeu peste el pedeapsa cea mai dreapta (3 Regi 22, 15). Scriptura urmareste, asadar sa-l amageasca pe Adam, cand infatiseaza pe Dumnezeu zicand despre el, ca ''s-a facut ca unul din noi''. Caci astfel cum ar adauga Dumnezeu: ''cunoscand binele si raul'', ca si cum ar avea si El o cunostinta compusa si constatatoare din lucruri opuse? Aceasta e cu neputinta sa o cugetam despre Dumnezeu, cu atat mai putin sa indraznim sa o spunem despre Acela care singur e simplu dupa fiinta, dupa putere si dupa cunostinta si care nu are decat cunostinta binelui, mai bine zis e insasi puterea si insasi cunostinta. Dar nici macar vreuna din fiintele rationale, care isi au existenta de la si dupa Dumnezeu, nu are deodata si la un loc, in miscarea simpla a cugetarii, cunostinta compusa a celor contrare, deoarece cunostinta unuia din cele doua lucruri care isi sunt contrare produce ignorarea celuilalt lucru. Caci nu poate fi amestecata cunostinta a doua lucruri contrare si nu coexista nicidecum. Cunostinta acestui lucru inseamna recunostinta celuilalt dintre cele contrare, asa cum nu se poate ca ochiul sa
perceapa deodata ceea ce-i sus si ceea ce-i jos si ceea ce-i pe amandoua laturile, ci e de trebuinta o intoarcere proprie spre fiecare dintre ele, prin
desfacerea de celelalte.
Scriptura infatiseaza, asadar, pe Dumnezeu ca si cand si-ar insusi patimirea lui Adam, sau mustra pe Adam fiindca a ascultat de sfatul sarpelui, facandu-l sa-si
dea seama de nebunia politeista, sadita in el prin amagirea Satanei. Daca asa este, s-a lamurit de ajuns nedumerirea. De astfel, daca afli singur ceva mai
inalt, impartaseste-mi si mie din darul harazit tie de Dumnezeu pentru cunoasterea lucrurilor. Iar cuvantul: ''Si acum nu cumva sa-si intinda mana si
sa ia din pomul vietii si sa traiasca in veci'', socotesc ca urmareste providential sa desparta cu fapta lucrurilor neamestecate cu raul sa nu se faca
nemuritor, si conservandu-se prin impartasirea de bine. Caci Cel ce a facut pe om vrea ca cunostinta aceluiasi om sa nu fie amestecata, stand in acelasi timp
in legatura cu cele ce-ti sunt contrare.
