Invatatura despre apocatastaza

[diaconul_Catalin]

In general, cei ce neaga vesnicia pedepselor iadului invoca urmatoarele motive:
1. Dumnezeu fiind bun, zic acestia, bunatatea Lui este incompatibila cu vesnicia pedepselor, incat El mai curind sau mai tirziu, trebuie sa ierte pe toti pacatosii si sa-i scoata din iad.
Teologii rusi S. Bulgakov si Vl. Soloviev, plecand de la cuvintele Sfantului Apostol Pavel: "Dumnezeu a inchis pe toti oamenii in razvratire, ca pe toti sa-i miluiasca" (Rom. 11, 32), afirma ca mila si bunatatea lui Dumnezeu depaseste orice razvratire a omului, fapt pentru care oricat de aspru si de drept ar fi, nu-l poate tine pe om vesnic in iad. N. Berdiev justifica si el respingea chinurile vesnice pe baza bunatatii lui Dumnezeu si a iubirii crestine. El aduce insa si un argument personal: cum ar putea accepta raiul pentru el, cand stie ca parintii, fratii si prietenii lui sau persoane oricat de necunoscute trebuie sa fie in iad? Pe de alta parte, daca sunt crestini care in viata pamanteasca nu se simt bine stiind pe unii frati de ai lor in suferinta, cu atit mai mult ei nu vor fi lipsiti de astfel de sentimente nici in viata viitoare. Aceasta inseamna ca stiind pe fratii lor in iad, chiar daca ei ar fi in rai ar suferi din pricina starii acelora, iar atunci iadul n-ar mai fi un loc si o stare de fericire. De aceea, spre a inlatura aceasta, Dumnezeu trebuie sa duca un sfarsit pedepselor iadului, sfarsit despre care trebuie sa stie si dreptii, spre a nu mai suferi pentru fratii lor din iad. Ei se vor linisti numai cand vor avea siguranta ca fratii lor din iad vor ajunge totusi in rai.
2. Deoarece Dumnezeu e drept, El nu poate pedepsi pentru vecie pe pacatosi, deoarece acestia au facut pacate in timp, si inca intr-un timp relativ scurt si in felul acesta ar fi o disproportie intre fapta si rasplata... Cu alte cuvinte, oricat de pacatos ar fi omul, ar fi nedrept ca pentru pacate savirsite intr-o viata de cateva zeci de ani, deci intr-un interval de timp atit de scurt, sa indure pedepse pentru vesnicie.
3. Intelepciunea lui Dumnezeu nu ingaduie ca El Insusi sa-si zadarniceasca planul dupa care a creat lumea si omul. El l-a creat pe om pentru ca acesta sa fie fericit, iar pedepsindu-l pentru vesnicie, inseamna ca aceasta ar fi impotriva scopului creatiei.
Raspunsul la aceste obiectii se poate rezuma in urmatoarele:
1. Datorita bunatatii Sale, "Dumnezeu voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa ajunga" (I Tim. 2, 4). Chiar din acest motiv, prin harul Sau, El ofera tuturor oamenilor posibilitatea sa se mantuiasca, iar aceasta unii o pot face chiar in ceasul al unsprezecelea, deci pana la sfarsitul vietii lor pamantesti. Dar sunt unii oameni care dispretuiesc ajutorul divin si nu vor sa cunoasca si sa se apropie de Dumnezeu, ci trec in mod voit propria cauza a nefericirii lor.
Este inacceptabila afirmatia ca suferintele celor din iad ar produce suferinte celor din rai, de vreme ce acestia stiu bine ca cei din iad au refuzat pana in ultima clipa a vietii lor ajutorul divin si ca numai prin indirjirea lor au ajuns in iad. Daca in lumea viitoare "locuieste dreptatea" (II Petru 3, 13), pacatosii din iad nu pot inspira nici mila, nici compatimire celor din rai, caci numai ei singuri sunt vinovati de soarta lor, fiindca au respins cu incapatinare, din propria lor vointa, orice ajutor sper a se mantui, si continua in aceasta stare.
2. In privinta raportului dintre dreptatea dumnezeiasca si vesnicia pedepselor, trebuie precizat ca rasplata nu se masoara dupa durata sau timpul in care s-au savirsit faptele, ci dupa bunatatea sau rautatea acestora... Astfel, cu cat un pacat este mai grav atit prin felul lui, cat si prin repetarea lui, ori prin suferintele provocate unei multimi mai mari de oameni, cu atit si pedeapsa pentru el trebuie sa fie mai mare. Iar gravitatea este in functie de starea sufleteasca a celui inrait, tot astfel trebuie sa fie si pedeapsa. Omul fiind insa o fiinta marginita, nu e in stare sa suporte o pedeapsa nelimitata dupa intensitate, dar traind in vesnicie, poate suporta o pedeapsa nelimitata in extensiune sau in timp. Deci nu se poate spune ca pentru o mare nelegiuire sau pentru un numar nesfarsit de nelegiuiri, ale caror victime au fost mii si milioane de oameni, desi savirsite intr-un timp scurt, cel vinovat sa nu primeasca o pedeapsa vesnica.
3. E adevarat ca Dumnezeu a creat pe om spre a-l impartasi de fericire, dar nu l-a creat sa-l faca fericit cu de-a sila, ci l-a inzestrat cu vointa libera, in virtutea careia el poate urma sau poate refuza sa mearga pe calea care duce la fericire. In cazul ca refuza, o face aceasta din propria lui vointa, vina fiind numai a lui. Adresindu-se fariseilor si carturarilor, Mantuitorul Hristos a spus: "Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine; de cate ori am vrut sa adun pe fiii tai, precum aduna closca puii sai sub aripi, si n-ati vrut!" (Matei 23, 37).
Refuzand pana la sfarsitul vietii chemarea la mantuire omul se face vrednic de pedepsele vesnice nu numai pentru nelegiuirile pe care le-a facut, ci si pentru incapatanarea si refuzul continuu de a asculta chemarea si de a urma calea intoarsa a fiului ratacit. In schimb, cei ce merg pe drumul care duce la fericire isi realizeaza scopul pentru care au fost creati. Acestia sunt oamenii cei drepti, indiferent de numarul lor, si astfel in ei scopul pentru care a fost creat omul nu este zadarnicit, iar intelepciunea dumnezeiasca ramine neatinsa.
Condamnand invatatura origenista ca pedepsele iadului vor avea sfarsit, Sinodul ecumenic V a hotarit urmatoarele: "Cel ce zice sau crede ca pedepsirea diavolilor si a oamenilor pacatosi este numai temporala si va avea oarecand un sfarsit, sa fie anatema!".
Pe linga aceasta, trebuie sa subliniem ca iadul nu este compus din suflete pe care le refuza Dumnezeu, ci, dimpotriva, din cei care refuza iubirea lui Dumnezeu. Dupa credinta crestina, lumea are un inceput si o cauza: activitatea vesnic creatoare si bunatatea lui Dumnezeu, precum si o menire si un scop final spre care tinde: desavirsirea si innoirea. Spre acest tel final se indreapta, pe diferite cai, intreaga creatie.

[maria_andreea]

Hristos S-a inltat!

In privinta celor care neaga vesnicia pedepselor iadului invocand bunatatea Lui Dumnezeu trebuie spus ca nu Dumnezeu pedepseste ci insusi pacatosul se pedepseste, Dumnezeu tocmai din bunatate Si-a trimis Fiul in lume pt mantuirea noastra, insa in momentul judecatii noastre toate nelegiuirile ("intunericul") savarsite se vor separa de lumina Lui Dumnezeu (vor fi vazute datorita contrastului lumina-intuneric) si ele ne vor indeparta de Dumnezeu (de lumina).
Dumnezeu nu-i scoate din iad nu ca nu ar putea ci din pricina faptului ca ei nu se pot apropia de Dumnezeu (Dumnezeu ii asteapta cu bratele deschise, insa ei nu pot primi imbratisarea din cauza pacatului).

Raspunsurile care combat ideea efemeritatii pedepselor iadului sunt extraordinare, poate chiar cuprinde si ideea mea, insa nu mi-am dat eu seama din cauza expunerii laborioase.

[diaconul_Catalin]

...vor fi vazute datorita contrastului lumina-intuneric...

intunericul nu exista, nu are existenta in sine

[Florina]

Raspunsurile la ideea efemeritatii pedepselor iadului sunt extraordinare, poate chiar cuprinde si ideea mea, insa nu mi-am dat eu seama din cauza expunerii laborioase.

Pedepsele iadului nu sunt efemere! Insusi Mantuitorul spune: "Iadul cel vesnic, gatit diavolului si ingerilor lui".

In plus, Biserica invata ca dupa Judecata de Apoi, nimeni nu mai poate schimba sentinta.

Acum, Iisus Hristos este Mantuitor, dar atunci va fi Dreptul Judecator!

[diaconul_Catalin]

Acum, Iisus Hristos este Mantuitor, dar atunci va fi Dreptul Judecator!

Pai daca la judecata va fi drept pe toti ne mananca iadul! Tocmai asta e cauza invataturii despre apocatastaza, antinomia dintre iubirea fara margini a lui Dumnezeu si dreptatea Sa ca judecator.

[maria_andreea]

Hristos S-a inaltat!

intunericul nu exista, nu are existenta in sine

Pai si atunci cand se ia curentul ce este ?

Revenind insa, asa este...imi cer iertare caci nu am pus ghilimelele de rigoare asa cum am facut in prima precizare a "intunericului". Personal eu vad "intunericul" ca o stare de pacatosenie, "ca ceva care-mi da fiori".

Pedepsele iadului nu sunt efemere!

Din nou iertare, raspunsul de fapt trebuia sa sune asa: "raspunsurile care combat ideea efemeritatii pedepselor iadului..." Stiu ca nu e tot una, insa se pare ca e ceva cu mine si cu Alexandru ("pisoiu fericit") caci gresim in formele "cele mai grave".

Doamne ajuta!

[electric77]

Dumnezeu nu-i scoate din iad nu ca nu ar putea ci din pricina faptului ca ei nu se pot apropia de Dumnezeu (Dumnezeu ii asteapta cu bratele deschise, insa ei nu pot primi imbratisarea din cauza pacatului).

Ar fi bine sa nu gasiti astfel de scuze puerile.
Deci pacatosii nu se pot apropia de Dumnezeu, fiind pacatosi, si astfel se chinuie? Cum se chinuie, singuri? Focul si pucioasa si-o toarna singuri in cap? Parca ati fi copii. Mai ganditi si voi.