Am găsit pe net ceva interesant legat de deochi, care lămureşte parcă problematica care mi-am pus-o.
Îmi pare rău să vă întristez, însă Sfinţii Părinţi au scris despre deochi şi şi-au pus această problemă în modul cel mai serios.
Redau aici un fragment dintr-un articol de
Teolog Mirela Sova, referitor la deochi care mi s-a părut deosebit de interesant:
„Deochiul" (Ochiul rau, Ochiul dracului) – o realitate provocata de invidia omeneasca, de invidia demonica sau de superstitie?
(Un capitol din lucrarea „Byzantine Magic” („Magia în Bizanţ”), editată de Henry Maguire, publicată de Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington, D.C., 1995, şi recomandată de Universitatea Harvard, publicată în SUA, cu o largă bibliografie, poartă titlul „Părinţii Bisericii şi Ochiul rău”, fiind alcătuit de Matthew W. Dickie. Într-un capitol al studiului, intitulat „Părinţii Bisericii”, autorul analizează opinia Sfinţilor Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Hrisostom (despre ochi rău / deochi) , urmată de cea a Fericitului Ieronim, luând în calcul şi opiniile păgâne care circulau în acea vreme, vizavi de noţiunea subliniată).
________________________________________
Nicăieri nu este mai evidentă influenţa păgânismului pe aceasta problema decât în predica despre „ochiul rău” a Sfântului Vasile cel Mare, cuprinsă în omilia despre invidie a acestuia - specifică M. W. Dickie. După ce argumentează că invidiosul îşi face mai mult rău sieşi decât celor pe care îi invidiază, el revine cu un contra-exemplu la ceea ce susţinea, amintind de convingerea unora că omul invidios, prin intermediul privirii, poate provoca rău altora. Sfântul oferă versiunea completă a acestei convingeri: „Trupurile sănătoase, chiar şi cele aflate la apogeul formei fizice şi a tinereţii, sunt afectate dacă sunt expuse la 'fascination' (ochiul rău) şi îşi pierd substanţa, în măsura în care ochiul invidios emană un flux distrugator si ucigator”.
După ce ne vorbeşte despre această credinţă, Sfântul Vasile cel Mare o tratează ca pe o superstiţie, inventată „de femeile în vârstă pentru cele mai tinere”. Mai departe el face totuşi o concesie, precizând că atunci când demonii, care urăsc ceea ce este drept, întâlnesc oameni cu înclinaţii asemănătoare lor, ei folosesc aceste înclinaţii spre împlinirea propriilor scopuri, adică prin intermediul ochilor invidioşilor conduc răul asupra celor invidiaţi şi asupra invidiosului însuşi.
De fapt, această credinţă, considerată superstiţie, a fost preluată de Sfântul Vasile de la Plutarh („De invidia et odio”), care descrie identic efectul baskaniei (ochiului rău) asupra trupurilor.
Pentru a înţelege modul în care se raportau Sfinţii Părinţi la filozofia păgână, precizăm că ei (spre exemplu Părinţii Capadocieni şi Sfântul Ioan Gură de Aur) erau cu totul împotriva doctrinelor păgâne, dacă ele contraveneau credinţei creştine. Cu toate acestea, este greu de crezut că ei, după ce au învăţat despre clasicii păgâni, au respins absolut orice idee a acestora, în orice privinţă. Astfel, „în ciuda opoziţiei sale faţă de teoria lui Plutarh (a ochiului rău), Sfântul Vasile cel Mare are mai multe în comun cu Plutarh decât poate ar admite el însuşi: şi el crede că ochii invidiosului pot răni, însă în loc de a recurge la teoria particulelor pentru a explica modul în care s-ar putea produce aceasta, el face apel la noţiunea demonilor invidioşi care folosesc persoanele umane pline de invidie ca instrumente ale voinţei lor”, menţionează autorul citat.
Sfântul insistă pe ideea că totuşi, fără contact fizic este greu de crezut că un om poate face rău altuia, pornind de la invidie. Aducând elementul demonic sau cel divin ca argumente în explicaţii, Sfântul Vasile pune aceste explicaţii pe un plan care scuză exercitarea ulterioară a facultăţii de judecată. Raţionalitatea Sfantului Vasile, ca si a majorităţii oamenilor, se adânceşte doar câtă vreme poate coincide cu cele mai profunde convingeri, temeri, interese ale sale, dar nu mai departe. Rezerva sa cu privire la puterea invidiosului de a provoca rău prin intermediul privirii se dovedeşte a fi „foarte limitată”, indică M. W. Dickie. El nu e pregătit să precizeze dacă ochii invidiosului pot fi periculoşi, când demonii se folosesc de ei, ca să nu mai vorbim de faptul că demonii ar putea fi ei înşişi prezenţi în acel loc, încercând să facă rău şi să distrugă ceea ce este bine.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu este de acord cu concepţia despre deochi a lui Plutarh. În comentariul său la Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel, el atinge această problemă, corelând-o cu anumite pasaje biblice, din Evanghelia după Matei, din care ar putea rezulta ideea că Sfântul Apostol Pavel şi Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos ar fi putut crede în puterea deochiului. Pasajul de la Matei este cel din parabola în care stăpânul viei îl întreabă pe unul dintre cei care primiseră un dinar (în ceasul întâi), în mod egal cu cei sosiţi în ceasul al unsprezecelea: „sau este ochiul tău rău pentru că sunt eu bun?” – Mt. 20, 16. Aici e greu de crezut că Hristos s-a gândit chiar la deochi. Acest citat este corelat cu Galateni 3, 1 - „O, galateni fără minte, cine v-a vrăjit să nu daţi crezare adevărului, voi, cei ce sub ochii voştri L-aţi avut ca-ntr-o icoană pe Hristos răstignit?”, unde, mai precis, în loc de „v-a vrăjit” este „vrajă de invidie”. Pasajul de la Gal. 3, 1 arată mustrarea galatenilor, formulată mai puţin sever. Adică galatenii au fost destul de merituoşi încât să atragă invidia asupra lor, şi de aceea au suferit atacul forţelor demonice, potrivnice reuşitei lor. Deci Sfântul Ioan Hrisostom se referă, în interpretarea acestui pasaj, nu la „ochiul rău” sau deochi, ci la asaltul demonic, precizează M. W. Dickie.
Sfântul argumentează că atunci când auzim de „phthonos” / „ophthalmos poneros” / invidie, nu trebuie să ne ducem cu gândul la faptul că privirea cuiva ar putea face rău în sine, căci ochiul e doar o parte a corpului uman. Urmează o explicaţie detaliată a modului în care Mântuitorul explică sensul ochiului rău, al invidiei, de fapt. Esenţa explicaţiei este: aşa cum ochiul este un receptor pasiv prin care imaginea percepută are efect asupra sufletului, ea în sine nu poate avea nimic rău. Nu vederea e rea. Răutatea îngustează şi strâmbă ceea ce este văzut şi transmis sufletului. Prin aceasta Hrisostom ar putea spune că în timp ce ochii invidiosului nu sunt răi în sensul de a produce rău, ei sunt răi prin distorsionarea viziunii şi construirea unei reprezentări malefice.
Poziţia Sfântului Ioan Hrisostom cu privire la Galateni 3, 1 este, în consecinţă, că versetul se referă la un atac demonic asupra galatenilor, motivat de invidie, şi nu la vreo persoană umană care le-ar fi deocheat / le-ar fi făcut o vrajă de invidie. Argumentul prezentat în sprijinul concluziei atacă nu numai credinţa populară, că ochii invidiosului pot afecta pe cel invidiat, ci şi o opinie ca aceea a lui Plutarch, care încearcă să ofere o explicaţie raţională a ei.
Sfântul Ioan Gură de Aur este categoric că ochiul însuşi nu poate face nimic, doar acţionează ca instrument pasiv, prin care ceea ce este văzut pătrunde în suflet; opinia sa vine în contrast cu teoria lui Plutarh despre ochiul rău, în care ceva iese prin ochi, afectând obiectul percepţiei. „Nu pot demonstra că Sfântul Ioan Gură de Aur cunoştea Quaestiones convivales a lui Plutarch, dar, ca şi Sfântul Vasile cel Mare, el cunoştea De tranquillitate animi al lui Plutarch, după cum a arătat mai demult M. Pohlenz.”, adaugă autorul studiului analizat.
Sfântul Ioan Gură de Aur, la unison cu Sfântul Vasile cel Mare, prezintă „baskania” („ochiul rău”) ca o formă a atacului demonic, bazat pe invidie.
În urma studiului mai amplu, publicat de Dumbarton Oaks Research Library and Collection, Washington, D.C., 1995, şi recomandat de Universitatea Harvard – intitulat „Părinţii Bisericii şi Ochiul rău”, autorul, Matthew W. Dickie consideră că atât capii Bisericilor din Răsărit, cât şi minţile luminate din Apus au gândit la unison că fiinţele umane nu au avut puterea de a deochea / provoca rău altora doar prin puterea privirii invidioase.
________________________________________
Analizând diferitele scrieri existente, care ating acest subiect, se poate observa că problema aceasta nu a fost o preocupare prioritară decât în mică măsură, pentru unii. Comentariile la Galateni 3, 1 nu indică însă de ce nu e oricine sensibil la deochi.
Pe de altă parte, mărturia lui Tertulian şi a lui Eusebiu dovedesc că nu numai cei mai educaţi creştini, precum Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Hrisostomul susţineau acest punct de vedere, ci era o opinie larg răspândită în rândul ierarhiei Bisericii din sec. III-IV d.Hr. despre baskania şi fascinatio (deochi / ochiul rău). Era respinsă ca superstiţie părerea că omul însuşi ar avea puterea să facă rău prin privirea pizmaşă.
Părinţii Bisericii, atât din Apus, cât şi din Răsărit, au atacat credinţa în deochi, în ideea de a-i feri de orice teamă iraţională pe creştini, în privinţa semenilor invidioşi pentru şansa, prosperitatea, frumuseţea şi virtutea cuiva. Numai diavolul ar putea fi amestecat în aşa ceva, nu omul. Vasile cel Mare şi Ieronim au mers mai departe şi au susţinut că diavolul se foloseşte de privirea oamenilor invidioşi în atingerea scopurilor sale malefice. Alţii, precum Tertullian, Ioan Gură de Aur şi Eusebiu de Cezareea exclud „intermediarii” umani, şi susţin că diavolul acţionează direct, atunci când invidiază pe cineva.
Doar Eusebiu de Cezareea vine cu ideea că diavolul acţionează cu precădere atunci când sunt în jurul celor „norocoşi” persoane susceptibile de invidie, ca vina să poată cădea asupra lor.
Pentru creştinii obişnuiţi acest subiect a fost lipsit de interes, contând doar consecinţele: faptul că invidia poate provoca rău, indiferent de la cine şi cum. Existau chiar forme de protecţie contra deochiului (deci fapt neînţeles, dar luat ca atare), dovadă existenţa unui papirus din sec. VI d.Hr., de protejare a casei şi a locuitorilor ei de boli şi de invidia spiritelor rele ori a ochiului rău (uman). De asemenea, o inscripţie din Igaz – Siria, de la mijlocul sec. V d.Hr., nu părea să contravină credinţei creştine prin faptul că, după ce se invoca Sfânta Treime pentru a îndepărta orice formă de rău (phthonos), autorul ei adăuga că nu se va teme de planurile demonilor ori ale oamenilor răi (ale „ochiului – rău”), întrucât mâna Domnului îndepărtează durerea.
Chiar şi Sfântul Ioan Hrisostom are pasaje în care vorbeşte despre faptul că privirea invidiosului poate face rău. În comentariul la I Corinteni, el condamnă la un moment dat practica unor servitoare şi doici de a unge cu noroi pe frunte, ca protecţie la deochi (baskania, phthonos). Dacă noroiul este atât de eficace pe frunte, întreabă el, de ce să nu ne ungem cu noroi pe tot corpul, noi, adulţii, care avem mult mai multe motive de a fi invidiaţi decât un copil? El consideră că ar trebui luate nişte măsuri împotriva acţiunii duhurilor necurate, dar nu acestea, ci altele: de când e nou-născut, copilul trebuie închinat, apoi învăţat să-şi facă semnul Sfintei Cruci.
În comentariul la Efeseni, Ioan Hrisostomul ii aminteşte la categoria „lucrători ai magiei” pe vrăjitori, dar şi pe invidioşi, care pot afecta sufletele altora chiar de la distanţă.
Aşadar, deşi în mod oficial Sfântul nu considera deochiul ca efect al „ochiului rău”, existau momente când chiar şi el acorda credit acestei idei, a efectului invidiei umane asupra celui invidiat, prin puterea privirii. Iar lumea din acea vreme, din Antiohia sau Constantinopol – sec. IV – nu se gândea numai la deochi în sine, ci la orice formă de ameninţare din partea invidioşilor (fie persoane umane sau diavoli – în mintea lor nu era foarte clar despre ce fel de fiinţe e vorba), atunci când îşi ungeau copiii cu noroi pe frunte. Era posibil să se teamă şi de o anumită persoană, bănuită de invidie, dar şi să se ferească – sau să-i ferească pe copii – în general, fără a localiza teama.
În acest sens, şi păgânii credeau la fel, fiind o teamă ancestrală.
Doar că tendinţa teologilor (cum se vede şi la Sfântul Grigorie de Nyssa, în discursul consolator la înmormântarea surorii sale, Macrina) este de a pune pe seama diavolului ceea ce se întâmplă rău în lume, pe baza ideii că necuratul invidiază tot ce este bun şi virtuos. Nu numai deochiul, ci şi alte evenimente neplăcute, precum moartea prematură, sunt corelate cu „invidia diavolului”.
Drept concluzie a studiului său, Matthew W. Dickie formulează ideea modul păgân de a privi lumea, cu temeri ancestrale, ii mai poate influenţa şi pe creştini, ba chiar pe teologi de prestigiu, „fără ca ei să-şi dea seama” în totalitate.
http://www.stiri.lacasuriortodoxe.ro/sa ... titie.html