Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Tot felul de probleme de Morală şi Spiritualitate Ortodoxă.
Discuţii pe marginea Operelor patristice, Filocalie, Pateric etc
nemessis
Mesaje: 348
Membru din: 09 Dec 2010, 21:20
Confesiune: ateu
Preocupări: arta, stiinta, omul

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde nemessis » 22 Feb 2012, 12:06

Daniele.
Nu am fost doar in concedii, chiar am lucrat cu o manastire.
Iti spun pentru ultima data, ca nu e nici o fisa care ar putea sa pice. Sunt si calugari budhisti asceti. Sunt yohini asceti.
Felul in care calugarii isi peterec ziua nu are nici o legatura daca credinta lor se bazeaza pe ceva real sau nu.
Daca modul de viata are vre-o legatura cu credintele pe care omul le are, atunci si ce sustine yoga sau Tai Chi e adevarat.
Sunt foarte multi oameni care au diferite moduri de trai bazate pe credinte pe care chiar tu consideri false.
Zici ca singura preocupare a calugarilor e mantuirea? Egoism absolut. Inseamna ca daca ajuta pe cineva, o fac ca sa se mantuiasca. Iubesc ca sa se mantuiasca. Se roaga ca sa se mantuiasca. Se roaga pentru mantuirea altora ca sa se mantuiasca (si) ei.
Culmea, ca acelasi lucru se aplica la orice crestin, pana la urma, deci se aplica si la prietena mea. E ceva ciudat in "daruirea" asta fortata, care pana la urma are un scop extrem de egoist.

A murit Hitchens. Cautati ultimele articole ale lui, in care vorbeste cum ii asaltat de oameni fara scrupule, care se folosesc de boala lui. "E momentul sa te razgandesti, si sa-l accepti pe Hristos". Mai avem si ceea ce s-a scris despre Voltaire, care chiar si pe patul de moarte zicea "de ce m-as lepada de diavol? chiar nu e momentul sa-mi fac dusmani". Voltaire nu era destept? Hitchens nu era cult? Vedeti, pentru fiecare calugar care sta degeaba in fortareata obstii lui, am contraexemplu de oameni care au contribuit cu ceva omenirii. Oameni care nu s-au lasat calcati de catre in picioare de catre religiosi in momente de deznadejde.

Iar cu problema de deznadejde: oamenii disperati se agata de ce-i ajuta, nu de ce-i adevarat, am mai zis asta. Sunati la tigancile din mica publicitate, ele o sa confirme. Oamenii disperati numai obiectivi nu sunt, deci nu inteleg cum poti sustine ca concluziile lor ar avea legatura cu realitatea.
Tocmai atunci, in regresia pana in faza de copil neajutorat apare din nou gandirea magica si da acces sarlatanilor, care s-au pus singuri purtatorii de cuvant al lui Dumnezeu.

celprost
Mesaje: 161
Membru din: 09 Feb 2012, 12:39
Confesiune: ortodox
Preocupări: sinceritatea, simplitatea, bunul simt

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde celprost » 22 Feb 2012, 12:43

Iata imaginea de ansamblu, poate puteti sa dati cu doua trei pareri:
Eu si prietena mea suntem impreuna de aproape 6 ani. Ea acum 4 ani jumate a devenit ultra ortodoxa...mai mult treptat, dar anul 2007 decembrie pare un punct de pornire. Inainte de asta eram ateu, dispretuiam religiile, dar nu mi-am batut capul. Dupa ce am auzit cele mai intolerante chestii din parte ei si a prietenilor ei, am devenit foarte impotriva religiilor, in special impotriva ortodocsilor.
Asta ca imagine de ansamblu.

La un moment dat, ea vine cu ideea geniala "fara sex inaintea casatoriei".
Nu intra in discutie ca de fapt e dorinta prietenei mele, ca nu e. inainte de marea crestinare nu avea ideea asta fixa, cu toate ca nu am facut-o nici atunci.
Ea si prietenii ei ultra ortodocsi au pus presiune foarte mare asupra mea, ca sa ma casatoresc, dar eu nu vreau in termenii astia. Nu e vorba despre sex. E vorba ca nu accept ca preotii sa-mi dirijeze familia. Daca ma casatoresc in termenii actuali, practic permit preotilor sa-mi dirijeze toata viata.
Culmea e ca crestinii sustin ca daca cineva iti cere ceva, sa-i dai...am mai discutat despre asta. daca cineva iti da o palma, sa-i intorci si cellalt obraz.
Culmea e, ca tot eu sunt dispus la compromisuri, ea nu lasa deloc.
Mai vrea sa ma si botez pe deasupra, ca sa devin ortodox...ceva ce detest cel mai mult de pe fata pamantului.
Asa ca am zis, bine, ma botez, dar ea renunta la ideea asta imbecila cu abstinenta fortata. Ea NU.
Am zis, bine, ma botez, ne casatorim la starea civila, trecem peste faza cu sexul, si apoi ne casatorim la biserica. Ea NU.
Deci eu sa fac doua chestii oribile, doar de dragul ei, ea nu ar face nimic. Cum vine asta cu daruirea si iubirea crestina?

Iar acum, problema reala: ne despartim. Nici asta nu ar fi o problema, ca doar oamenii se mai despart, dar din pacate inca mai tinem unul la altul. Si eu stau si ma gandesc, care ar fi solutia? Poate e posibil, sa nu trebuiasca sa ne despartim. Ce pot sa fac, ca sa nu consider ca sunt tras in piept si sa-i fie si ei bine?

In orice caz, am fost nevoit sa ma intreb ce e casatoria, ce inseamna, care e utilitatea. Mi-am dat seama ca e o chestie inutila, nici urma de asumare(oamenii se inseala, divorteaza sau stau impreuna si nu se mai suporta), mai degraba lumea se casatoreste "ca asa trebuie". Lucru care pentru mine nu e deajuns. Si casatoria din iubire e aberatie, ca asta ar sugera ca pana acuma nu am iubit-o, sau ca acuma nu ma iubeste. sunt oameni care stau impreuna dar nu se casatoresc, ei de fapt nu se iubesc?
Din orice punct de vedere am privi casatoria, e un lucru complet inutil.
Ramane desigur conceptul crestin...ca e o "taina" - in primul rand nu are nici o valoare pentru mine, in al doilea rand nu mi-a explicat nimeni ce e o taina, si la ce foloseste.

E trist, ca ceva care vorbeste de iubire si daruire, poate sa-mi faca(sa ne faca) atat de mult rau.
Cum poate ceva care vorbeste de iubire sa dezbine?
De ce se baga preotii in viata de familie? Fiindca aflu cu stupoare, ca nu e vorba de situatia dinaintea casatoriei, si dupa totul ar fi controlat de ei, inclusiv metodele de contraceptie.
Sa nu mai zic ca daca o sa am copii, ei nu au nici o scapare, vor fi botezati cu forta, asa cum se face.

Va rog sa nu aduceti vorba de orgoliu, ca nu e vorba despre asta. Si daca e, atunci e si orgoliul crestin la mijloc, care nu se da batut.

Am obosit sa vorbesc cu ea despre asta, si oricum, poate un punct de vedere din exterior ar fi binevenit.
M-am saturat sa intreb si preotii, care de obicei spun ca ei nu sunt cu nimic de vina, probabil au pe jumate dreptate. Din pacate insa reprezinta o institutie care se dovedeste a fi o dictatura, care ameninta("nu te vei mantui"), santajeaza("daca nu-ti convine pleaca"), manipuleaza("ea are ideile astea de una singura, nu are legatura cu ce i-am zis noi")
Nemessis, lucrurile nu sunt complicate, noi suntem cei ce le complicam. Doi oameni ca sa se "uneasca" trebuie sa aibe aceasi conceptie de viata. E clar ca tu ai o anumita conceptie de viata, iar prietena ta, alta. A ta "bate" doar pe durata acestei scurte vieti, a ei "bate" cu mult mai mult, tinteste vesnicia. Lucrurile sunt simple: jumari nu se pot face din cele doua asa ca unul trebuie sa renunte la conceptia lui si sa urmeze conceptia celuilalt. Noi, cei de aici, te sfatuim sa renunti tu si sa urmezi conceptiei prietenei tale. Altii, probabil, te sfatuiesc invers. Demonstratiile logice sunt nu doar inutile, ci pierdere de timp. Trecerea la credinta nu se face prin demonstratie logica, prin argumentare rationala, ci printr-o deschidere a ta spre credinta, iar deschiderea e imposibila fara o strapungere a inimii. Impietrirea inimii e cauza necredintei noastre, iar strapungerea nu vine pe cale logica, ci pe o cale supralogica, pe calea duhului. Dar pana atunci decizia e la tine si la prietena ta. Voi decideti daca merita sa continuati legatura voastra sau sa cautati fiecare in alta parte. In niciun caz sa nu faceti "jumari", adica jumi-juma. Nu e posibil, apa si undelemnul nu se pot amesteca.
Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.
(Matei 23:13)

Marcus89

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde Marcus89 » 22 Feb 2012, 13:30

Și ce propui să fac dacă nu mă găsesc într-o situație de deznădejde?
Cred ca ar fi o idee sa cauti oameni care se afla intr-o asemenea situatie.Mai mergi din cand in cand pe la oameni incercati, pe la spitale,penitenciare,inmormantari etc.Sa vezi realitatea drept in fata daca o apreciezi atat de mult.
Ce te face să crezi că nu am fost niciodată într-un spital, penitenciar sau la o înmormântare?
Prea mult nu trebuie să spun, căci a dat un răspuns bun nemessis mai sus puțin... oamenii tind spre credință pentru că le oferă o șansă de a trece mai departe peste o anumită stare psihică pe care o au. Doar atunci când nu ești încercat de probleme, poți analiza situația, deoarece judecata nu îți este afectată de alte sentimente.

Avatar utilizator
maria_andreea
Mesaje: 1540
Membru din: 23 Apr 2008, 13:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: mecanică, finanţe, teologie, natură
Localitate: Sibiu
Contact:

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde maria_andreea » 22 Feb 2012, 14:28

Zici ca singura preocupare a calugarilor e mantuirea? Egoism absolut. Inseamna ca daca ajuta pe cineva, o fac ca sa se mantuiasca. Iubesc ca sa se mantuiasca. Se roaga ca sa se mantuiasca. Se roaga pentru mantuirea altora ca sa se mantuiasca (si) ei.
Culmea, ca acelasi lucru se aplica la orice crestin, pana la urma, deci se aplica si la prietena mea. E ceva ciudat in "daruirea" asta fortata, care pana la urma are un scop extrem de egoist.
Fals. Egoismul este opusul mânturii. Preocuparea călugărilor e să împlinească poruncile şi sfaturile evanghelice cât mai autentic, fără urmă de interes meschin, cât mau curat, căci pe Dumnezeu nu-L poţi păcăli.
Dacă ajută pe cineva, ajută pt că pot ajuta, le stă în putinţă;
Dacă iubesc, iubesc pentru că le pasă/îi e drag de persoana aceea aşa cum e ea;
Se roagă pentru că sunt neputincioşi;
Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului. (Părintele Arsenie Boca)

Marcus89

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde Marcus89 » 22 Feb 2012, 16:19

Sa vezi ca exista oameni care cred cu adevarat (nu doar se prefac),isi dedica viata credintei si nu urmaresc alceva in viata decat mantuirea.
Zici ca singura preocupare a calugarilor e mantuirea? Egoism absolut. Inseamna ca daca ajuta pe cineva, o fac ca sa se mantuiasca. Iubesc ca sa se mantuiasca. Se roaga ca sa se mantuiasca. Se roaga pentru mantuirea altora ca sa se mantuiasca (si) ei.
Culmea, ca acelasi lucru se aplica la orice crestin, pana la urma, deci se aplica si la prietena mea. E ceva ciudat in "daruirea" asta fortata, care pana la urma are un scop extrem de egoist.
Fals. Egoismul este opusul mânturii. Preocuparea călugărilor e să împlinească poruncile şi sfaturile evanghelice cât mai autentic, fără urmă de interes meschin, cât mau curat, căci pe Dumnezeu nu-L poţi păcăli.
Dacă ajută pe cineva, ajută pt că pot ajuta, le stă în putinţă;
Dacă iubesc, iubesc pentru că le pasă/îi e drag de persoana aceea aşa cum e ea;
Se roagă pentru că sunt neputincioşi;
Nu, nu, bine zice nemessis, dacă singurul lor scop pe lume este mântuirea, așa cum susține Daniel, acest scop se răsfrânge și asupra faptelor și judecăților acestora. Altfel spus, "împlineasc poruncile şi sfaturile evanghelice" dar în scopul propus.

celprost
Mesaje: 161
Membru din: 09 Feb 2012, 12:39
Confesiune: ortodox
Preocupări: sinceritatea, simplitatea, bunul simt

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde celprost » 22 Feb 2012, 17:04

Nu, nu, bine zice nemessis, dacă singurul lor scop pe lume este mântuirea, așa cum susține Daniel, acest scop se răsfrânge și asupra faptelor și judecăților acestora. Altfel spus, "împlineasc poruncile şi sfaturile evanghelice" dar în scopul propus.
Pare egoism, dar doar daca privim la suprafata. Privita in profunzime, mantuirea se lucreaza cu jertfa, cu lepadare de sine, cu luarea crucii. Acela care se jertfeste pe sine ca sa ajute pe altii, care se leapada de mandrie si de toate relele, cel ce isi ia crucea si rabda suferintele, acela, sa stii, scapa si de egoism. Noi suntem bolnavi, Marcus. Bolnavi de patimi, de pacate, de rautati. Cel ce vrea sa devina sanatos nu e egoist, pentru ca isi doreste un lucru firesc si il doreste si pentru ceilalti, nu doar pentru sine. Daca si l-ar dori doar pentru sine atunci ai putea zice ca e egoist.
Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.
(Matei 23:13)

Avatar utilizator
maria_andreea
Mesaje: 1540
Membru din: 23 Apr 2008, 13:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: mecanică, finanţe, teologie, natură
Localitate: Sibiu
Contact:

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde maria_andreea » 22 Feb 2012, 17:18

Nu, nu, bine zice nemessis, dacă singurul lor scop pe lume este mântuirea [...] Altfel spus, "împlineasc poruncile şi sfaturile evanghelice" dar în scopul propus.
Aşa e, dar voi daţi o prezentare greşită a mântuirii!
Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului. (Părintele Arsenie Boca)

Marcus89

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde Marcus89 » 22 Feb 2012, 18:01

Noi suntem bolnavi, Marcus. Bolnavi de patimi, de pacate, de rautati. Cel ce vrea sa devina sanatos nu e egoist, pentru ca isi doreste un lucru firesc si il doreste si pentru ceilalti, nu doar pentru sine. Daca si l-ar dori doar pentru sine atunci ai putea zice ca e egoist.
Greșit, nu suntem bolnavi, ci doar răspunzători de faptele care provin din acțiunile noastre, astfel trebuie să ne asumăm ceea ce am făcut, și nu să tot să căutăm soluții de ștergere a "cazierului", altfel totul se face în interes personal.

celprost
Mesaje: 161
Membru din: 09 Feb 2012, 12:39
Confesiune: ortodox
Preocupări: sinceritatea, simplitatea, bunul simt

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde celprost » 22 Feb 2012, 19:36

Noi suntem bolnavi, Marcus. Bolnavi de patimi, de pacate, de rautati. Cel ce vrea sa devina sanatos nu e egoist, pentru ca isi doreste un lucru firesc si il doreste si pentru ceilalti, nu doar pentru sine. Daca si l-ar dori doar pentru sine atunci ai putea zice ca e egoist.
Greșit, nu suntem bolnavi, ci doar răspunzători de faptele care provin din acțiunile noastre, astfel trebuie să ne asumăm ceea ce am făcut, și nu să tot să căutăm soluții de ștergere a "cazierului", altfel totul se face în interes personal.
Ei, spiritul de dreptate specific tinerilor! Nu-i rau nici asta. Dar sa stii ca si fara El tot avem tendinta sa ne stergem singuri "cazierul". Asa e omul. Or El stie sa-l stearga mai bine.
Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.
(Matei 23:13)

daniel tuduran
Mesaje: 483
Membru din: 12 Iul 2009, 19:28
Confesiune: ortodox
Localitate: or Brad,Hunedoara
Contact:

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde daniel tuduran » 22 Feb 2012, 22:19

Ce te face să crezi că nu am fost niciodată într-un spital, penitenciar sau la o înmormântare?
Eu la varsta ta refuzam instinctiv locurile suferintei,negam realitatea.
Prea mult nu trebuie să spun, căci a dat un răspuns bun nemessis mai sus puțin... oamenii tind spre credință pentru că le oferă o șansă de a trece mai departe peste o anumită stare psihică pe care o au. Doar atunci când nu ești încercat de probleme, poți analiza situația, deoarece judecata nu îți este afectată de alte sentimente.
Problema e ca unii au stari psihice proaste mai tot timpul.Ce sa faca cu ele?Si starile psihice proaste fac parte din realitate .
Ultima oară modificat 22 Feb 2012, 22:52 de către daniel tuduran, modificat 1 dată în total.
„Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând, strig către Tine Doamne: scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive!” (din slujba înmormântării)

daniel tuduran
Mesaje: 483
Membru din: 12 Iul 2009, 19:28
Confesiune: ortodox
Localitate: or Brad,Hunedoara
Contact:

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde daniel tuduran » 22 Feb 2012, 22:51

Daniele.
Nu am fost doar in concedii, chiar am lucrat cu o manastire.
Iti spun pentru ultima data, ca nu e nici o fisa care ar putea sa pice. Sunt si calugari budhisti asceti. Sunt yohini asceti.
Unii oameni si-au lasat prosperitatea si au colindat lumea in lung si in lat sa-si gasesca sensul existentei.Si culme e ca l-au gasit chiar in gura ascetilor budisti.Poate te ajuta:
"Un urcuş himalaian către Hristos. Dintr-o lamaserie buddhistă într-o mănăstire ortodoxă"
Înconjurat de cinci dintre cele mai înalte vârfuri ale Himalaiei, stăteam la 4300 de metri cu privirea aţintită la munţii Annapurna pe când soarele răsărea. Călătoria mea în Nepal începuse cu câteva săptămâni mai devreme, iar acum îi trăiam încununarea. Stând şi privind nemişcat acea frumuseţe neprihănită care mă înconjura, prin minte mi-a trecut un gând şi a refuzat să mai plece de acolo: “Care-i rostul?” Eul meu i-a răspuns de îndată gândului: “Care-i rostul?! Cum adică «Care-i rostul?» Rostul e că te-ai căţărat până aici ca să vezi munţii, şi acum bucură-te!” Însă gândul încă-mi rămăsese în minte. Da, era unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le văzusem vreodată, şi eram încântat, dar unde se vor duce aceste sentimente mâine, când nu voi mai avea aceeaşi inspiraţie? Fericirea lumii acesteia nu m-a mulţumit niciodată. Ar fi trebuit să răzbată din întreaga mea viaţă de până atunci, dar a fost nevoie să mă urc pe „acoperişul lumii” ca să admit în cele din urmă acest lucru. Şi acesta a fost primul meu pas către Hristos şi Ortodoxie.

Până atunci, întreaga mea viaţă adultă fusese una lumească, dedicată împlinirii feluritelor pasiuni. Am absolvit Universitatea la vârsta de 21 de ani, cu gândul să mă apuc de afaceri şi, în acelaşi timp, să urmez o carieră artistică. După nici un an, se părea că nu mai am mult până la atingerea ţelului. Trăiam pe atunci la Londra, angajat al IBM. Postul meu era unul sigur, şi promovarea ceva iminent. Viaţa mea particulară era asemeni celei a multora din generaţia mea: relaţii ocazionale, căutarea confortului şi distracţii neîncetate pentru a mă feri de orice auto-analizare.

Cam în aceeaşi perioadă, sora mea mai mare devenise monahie ortodoxă în Alaska. Nu ştiu dacă e sau nu întâmplător, dar de atunci înainte pasiunea mea pentru ţelurile lumeşti a început să se stingă. Uitându-mă la colegii mei de muncă, nici unul nu-mi părea cu adevărat fericit sau mulţumit. Acea calitate eluzivă a satisfacţiei lipsea de fiecare dată, ascunzându-se chinuitor după colţ. Excursiile, sportul, băutul cu „băieţii” – toate au devenit tot mai şi tot mai pământeşti. În fiecare luni, aceeaşi întrebare: „Cum ţi-ai petrecut weekend-ul?” În fiecare vineri, iarăşi: „Ce planuri ai pentru week-end?” Londra devenea din ce în ce mai gri, iar burniţa statornică nu izbutea nicidecum să spele murdăria.

În loc să caut mai adânc după cauzele plictiselii mele, am dat hotărât vina pe cultura corporatistă. Am presupus că sila mea de lume era din pricina urmăririi unui câştig bănesc. Aşa că am plecat de la IBM, mi-am făcut bagajele şi m-am întors în America. Întreţinându-mi sila de prosperitate şi de acceptare socială, mi-am început coborâşul în Bohemia. În chip ciudat, n-am izbutit să bag de seamă că aceleaşi reguli care dau normele de acceptabilitate în viaţa de corporaţie se aplicau şi scenei alternative. Înlocuiţi geaca de piele cu un costum, tatuajul cu un rolex şi o sprânceană cu piercing cu nişte butoni de cămaşă – veţi obţine acelaşi om.

Am început să urmez un master în artă, şi mi-am găsit de lucru la Muzeul de Artă Modernă. Opera mea consta în nişte pânze mari, făcute de comandă, acoperite cu straturi groase de catran. Catranul nu mai fusese folosit până atunci ca mediu artistic, aşa că lucrările mele au devenit pe dată populare. Mă străduiam să fiu pasionat de obscuri filosofi moderni, spectacole post-punk şi petreceri de noapte, însă toate acestea mă istoveau. Am presupus că e ceva în neregulă cu mine. De ce mi se părea cu neputinţă să discut serios despre o expoziţie care prezenta un coş plin cu căni sparte de aluminiu şi lenjerie întinsă pe bucăţi de sârmă ca artă? De ce nu mă bucuram să urmăresc reprezentaţia unui artist care cotcodăcea ca o găină vreme de 15 minute? Din fericire, mi s-a urât în scurt timp cu „stilul alternativ de viaţă”, şi s-a nimerit chiar atunci să mă sune un prieten ca să mă întrebe dacă nu vreau să merg în Japonia. Fusesem mereu interesat de culturile asiatice şi mă socoteam un „umblător” prin excelenţă, aşa că după o lună eram la Kyoto, în Japonia.

M-am obişnuit repede cu lucrurile noi care mă înconjurau. După două săptămâni, m-am înscris la un curs de învăţare a limbii şi am găsit un post de profesor de engleză. Era ciudat pentru mine să fiu într-o ţară în care îţi puteai lăsa maşina pornită în timp ce intrai într-un magazin, fără să-ţi fie frică că ţi-o poate fura cineva. Cinstea era o normă, una care începuse să mă schimbe. Conştiinţa a început să mi se întoarcă la viaţă. Am simţit o uşurare uriaşă după ce am început să fac lucruri simple ca plata biletului de metrou. Era o simplă urmare a legii, fără vreun înţeles mai adânc, dar era catalizatorul unor schimbări subtile – şi aşa am început să respir mai uşor.

Viaţa în veche capitală a Japoniei m-a expus zilnic la o tradiţie de două mii de ani. Am crescut în cartierele mărginaşe ale Californiei de Sud (cea mai veche clădire din cartierul meu având zece ani); aici trăiam lângă un templu vechi de o mie de ani, care slujise nenumărator împăraţi. Templele, grădinile şi obiceiurile au început să hrănească un suflet care consumase mult prea mult catran. Atras în chip firesc de frumuseţea tradiţiilor, am început să dezvolt un interes superficial în Buddhismul Zen. Pentru mintea mea uşor de distras şi nerăbdătoare a însemnat prea mult. Într-un templu Zen, există un singur fel corect de a face orice lucru, şi trebuia împlinit cu exactitate. Închinăciunile mele erau prea violente, poziţia mea nu era niciodată dreaptă, ciorapii mei nu erau niciodată îndeajuns de curaţi. Preotul se cutremura la vederea mea. Se cerea desăvârşire, iar eu eram departe de ea. Am renunţat, în cele din urmă, nu din pricina nepotrivirii mele, ci a deplinei lipse de bucurie pe care o simţeam. Toate erau prea mecanice: apasă butoanele potrivite şi vei atinge iluminarea. După meditaţii, simţeam o stare de linişte, dar cui îi era de folos? Cred că acea stare putea fi atinsă cu mult mai puţin efort dacă luam un sedativ.

Au trecut trei ani; japoneza mea s-a îmbunătăţit, şi am simţit că adunasem tot ce-mi putea fi de folos din acea cultură. Provocarea de a supravieţui într-o cultură străină dispăruse, salariul meu era unul mare, munca uşoară – vedeam cum deveneam tot mai mulţumit de sine. Ar fi fost foarte uşor să-mi petrec următorii patruzeci de ani în acest cotlon foarte călduţ pe care mi-l făcusem. Mi-a dat demisia aşadar de la slujbă, am renunţat la casă şi am început înceata mea călătorie de întoarcere în America.

Am călătorit prin toată Asia, din Vietnam până în Singapore, fără să am în minte o destinaţie limpede. Încântarea adusă de locurile noi şi tovarăşii de călătorie m-au ţinut ocupat mare parte a timpului, însă, înainte de a mă băga în pat, durerea surdă a deşertăciunii se întorcea. Eram încă disperat să găsesc acel lucru care lipsea din viaţa mea. Am călătorit spre îndepărtatele locuri sfinte ale buddhiştilor şi hinduşilor; când am ajuns acolo, deja îmi plănuiam următoarea etapă a călătoriei. De-a lungul călătoriilor mele prin Burma, am vizitat un templu de la marginea Madalay-ului. Mii de trepte urcă muntele până la templul care străjuieşte întregul oraş. Pe când urcam, am observat un călugăr buddhist lângă mine, care mergea cu acelaşi pas. Era la vreo cincizeci de ani, mic, uşor greoi, cu o înfăţişare rotofeie şi voioasă. S-a prezentat, şi am continuat urcuşul. Ajunşi în vârf, ne-am aşezat pe un zid al templului ca să vorbim, în timp ce soarele apunea peste Mandalay. După câteva politeţuri introductive, am adus vorba despre situaţia politică din Burma (Burma este în prezent sub o aspră dictatură militară, care la sfârşitul anilor 1980 a ucis o mare parte din populaţie în cadrul unor revolte împotriva politicienilor corupţi). El a oftat şi m-a privit dezamăgit: „De ce vrei să vorbim despre aşa ceva?” Am murmurat o scuză ca să ascund adevărata pricină, adică dorinţa de a-mi etala cunoaşterea unor subiecte serioase. El a îndreptat apoi convorbirea într-o direcţie complet diferită. „Săptămâna trecută am văzut un film numit «Iisus din Nazaret». Ce viaţă minunată!” Pentru următoarele zece minute, mi-a lăudat virtuţile lui Hristos. Mi se propovăduia de către un călugăr buddhist, însă nu ca să mă convertesc la credinţa sa, ci la creştinism. Am rămas uluit. Mă socoteam departe şi mai presus de creştinism încă din liceu, şi iată aici un păgân care-mi dădea îndărăt ceea ce eu respinsesem. Datorită cuvintelor unui simplu călugăr din Burma, am conştientizat faptul că poate creştinismul reprezintă ceva mai mult decât spoiala pe care o respingeam. Nu mă simţeam încă în stare să cercetez temeinic creştinismul, dar sămânţa fusese aruncată.

A trecut puţină vreme şi am călătorit în Nepal, unde urma să mă întâlnesc cu nişte prieteni, pentru un urcuş în Himalaia. Am ajuns înaintea lor şi am hotărât să petrec timpul rămas la o mănăstire buddhistă din Tibet. Am găsit una la scurtă distanţă de Katmandu, care oferea cursuri în engleză. Am mers acolo ca turist cultural, colectând următoarea porţie din „ghiveciul” religiilor lumii.

Am sosit neîncrezător, aşteptându-mă să dau peste o mulţime de new-age-işti cu mintea dusă. După primele zile, însă, părerea mea s-a schimbat în întregime. Nu era o religie hiliastă, făcută pentru a te simti bine; acolo era nişte oameni care se luptau sincer pentru dobândirea adevărului. Am rămas uimit să aflu că credeau în iad. Cine mai crede astăzi în iad? Pentru ei, însă, acesta era rezultatul firesc al unei vieţi irosite. Am rămas intrigat. Am început să ascult cu mai multă atenţie următoarele învăţături. Nucleul religiei este conceptul că toate fiinţele trăiesc într-un tărâm trecător al poftei şi suferinţei. Toată suferinţa provine din goana după ceea ce este trecător; ar trebui să căutăm ceea ce este netrecător: adevărul. Singura cale de a atinge aşa ceva este să ne lepădăm de eul nostru şi să trăim în schimb pentru ceilalţi. Doar atunci când punem fericirea celorlalţi mai presus de a noastră vom fi fericiţi şi noi înşine. Am rămas buimac: după 27 de ani în care mi se spusese „Fă ce-ţi place”, tibetanii îmi spuneau că să faci ce-ţi place te va face mai mult ca sigur vrednic de plâns în viaţa aceasta sau în cealaltă. Era pentru mine un concept revoluţionar, însă aveam o sentiment nedesluşit că mai auzisem de el înainte. După câteva săptămâni de şedere la mănăstire, am plecat ca să mă caţăr împreună cu prietenii mei care ajunseseră deja în Nepal. Am luat un autobuz de-a lungul ţării şi ne-am început urcuşul în munţii Annapurna. Cu rucsacurile în spate, am urcat până la 4300 de metri, în următoarele două săptămâni. Peisajul era copleşitor, terenul se schimba din văi roditoare în păduri dese, apoi în piscuri acoperite de zăpadă. Căţăratul era uneori o corvoadă, căci urcam 300 de metri ca să coborâm apoi într-o vale 300 de metri. Frumuseţea Zidirii era uimitoare, însă în fiecare noapte când mă întindeam să dorm se ivea din nou acelaşi sentiment vechi că ceva lipseşte; am presupus că va dispărea o dată ce voi ajunge la poalele Annapurnei.

Am ajuns la destinaţie într-o după-amiază, fără suflu şi foarte dezamăgiţi. Întregul loc fusese înghiţit de un strat uriaş de nori, prin care călătorisem. Am explorat gheţarii şi am petrecut timpul ghemuiţi lângă o sobă dintr-o mică colibă de ceai. Seara nu se arăta nici un semn că norii ar urma să se risipească. Am mers să ne culcăm şi ne-am trezit chiar înainte de răsărit, la vestea că cerul se înseninase. Am ieşit afară şi m-a întâmpinat una din cele mai copleşitoare privelişti din lume. Soarele se înălţa încet deasupra „acoperişului lumii”, şi-am simţit că mă pot întinde să-l ating. Atunci mi s-a iţit în minte acel gând supărător: „Care-i rostul?” Şi apoi m-am luminat: făcusem toate aceste drumuri pentru mulţumirea sinelui meu. De îndată ce clipa înălţătoare va pieri, mă voi întoarce la starea mea obişnuită. M-am luptat cu băşicile, durerile de genunchi şi giardia, pentru ce? Ca să văd o privelişte înălţătoare, dar până la urmă doar o simplă altă privelişte frumoasă. M-a ajutat să devin mai bun, a ajutat pe oricine altul? Nu, doar mi-a hrănit eul; am dobândit un material excelent pentru a purta conversaţii la petreceri. Unde se duseseră toate idealurile mele buddhiste înalte? În clipa aceea, mi-am dat seama că viaţa mea trebuie să se dăruiască unui principiu mai înalt, şi nu unor plăceri lumeşti. Am hotărât să mă întorc la mănăstire.

Am petrecut următoarele câteva luni studiind filosofia şi tehnicile de meditaţie buddhiste tibetane. Mai erau încă câteva lucruri pe care mi-era greu să le primesc. Învăţătura Karmei părea să nu îngăduie voia liberă a omului; hotărârile cuiva de a face bine sau rău erau mereu determinate de faptele anterioare. Cum ar fi fost cu putinţă să te slobozeşti, dacă fiecare hotărâre era predeterminată? Dacă cineva păcătuieşte din veacul cel fără de început, aşa cum credeau ei, cum s-ar fi putut curăţi pe sine într-o viaţă aşa de scurtă? Într-un fel, ce era aşa de anevoios era tocmai logica exagerată; părea ceva plăsmuit de o minte omenească. Totuşi, filosofia jertfei de sine prinsese rădăcini adânci în lăuntrul meu, chiar dacă nu izbuteam să o pun în practică; ştiam că nu mai puteam trăi ca până atunci.

Pe când mă aflam la mănăstirea buddhistă tibetană, am început să citesc Pelerinul rus. Am văzut în pelerin manifestarea lepădării de sine şi a milei pe care le aflasem în buddhismul tibetan, însă venind din tradiţia creştină în care fusesem crescut. De ce nu auzisem niciodată aşa ceva în biserica catolică unde crescusem? Şi mai straniu era faptul că sora mea era monahie ortodoxă rusă, iar eu nu ştiam încă nimic despre însuşirile tainice ale credinţei. Am hotărât că poate nu eram încă pregătit să devin buddhist şi că ar trebui să cercetez mai adânc în propria-mi moştenire culturală.

După ce-am primit atâtea lovituri în moalele capului, am ajuns în cele din urmă la concluzia că toate drumurile mele fuseseră inutile şi că trebuia să mă întorc acasă şi să mă statornicesc. Plănuiam să mă întâlnesc cu prietenii în Egipt de Crăciun, dar am găsit un zbor ieftin până la Istanbul şi m-am gândit c-ar fi un bun punct de plecare către Europa Apuseană şi Statele Unite. Compania aeriană era Aeroflot. După câteva zile, mi-am dat seama că Aeroflot erau liniile aeriene ruseşti, iar sora mea trăia la Moscova. M-am gândit că poate vor face o escală la Moscova. S-a dovedit că aşa era. În câteva zile, mi-am aranjat o şedere de trei săptămâni şi o viză pentru Rusia. Am zburat spre Moscova de ziua Sfântului Gherman.

Sora mea m-a întâmpinat la aeroport şi aşa a început cursul meu fulger de trei săptămâni de Ortodoxie. Începea să mi se dezvăluie o lume nouă. Eram într-o ţară în care muriseră oameni pentru Hristos, şi mijlocirea sfinţilor era ceva firesc. Nu era un creştinism sec, privit ca o obligaţie socială. Aceştia erau oameni care înduraseră nişte greutăţi de necrezut pătimind pentru adevăr.

Am început să citesc cărţi despre Ortodoxie, să vizitez biserici şi să discut politicos cu sora mea despre deosebirile dintre credinţa ortodoxă şi cea buddhistă. Ea revenea mereu asupra aceluiaşi lucru: creştinismul are adevărul sub forma unei Persoane. N-am izbutit să înţeleg însemnătatea acestui fapt. Forţă sau persoană, nu vedeam diferenţa.

Atunci l-am întâlnit pe părintele Artemie, un preot binecunoscut din Moscova, cu o parohie uriaşă. Este un om jertfelnic, a cărui întreagă viaţă este dăruită lui Hristos şi răspândirii Evangheliei. Am ajuns la biserica sa în timpul slujbei de priveghere din noaptea de sâmbătă. L-am găsit spovedind, înconjurat de o mulţime de cincizeci-o sută de oameni, care aşteptau să se mărturisească. Am rămas la marginea acestui cerc şi a trecut ceva vreme până ce părintele Artemie m-a tras înăuntru. Cu ochii închişi şi punându-şi mâinile pe umerii mei, a început să-mi vorbească. Când voia să întărească un lucru, îşi împingea fruntea în a mea. Mi-a vorbit într-o engleză înflorată şi am avut impresia copleşitoare că acest preot, pe care nu-l mai văzusem niciodată, ştie mai multe despre mine decât ar fi trebuit. Ce m-a cutremurat cu adevărat a fost sentimentul că era extrem de îngrijorat pentru sufletul meu, ca şi cum l-ar fi interesat personal. Mi-a vorbit vreo zece minute, în timp ce băbuţele începuseră se îngrămădească nerăbdătoare în noi. A continuat să-mi vorbească, spunându-mi că experienţa mea din Nepal îmi fusese dată de Dumnezeu ca să mă scoată din materialism. Mi-a spus apoi de ce creştinismul era credinţa adevărată: doar el are un Dumnezeu personal. Tot n-am reuşit să înţeleg însemnătatea acestui lucru, dar am plecat simţindu-mă mai uşor, deşi nu spusesem mai nimic.

În cavoul arid al Moscovei, începuse să mi se deschidă o lume nouă. Nu simţeam mai deloc apăsarea oraşului, căci îmi dădeam seama că tărâmul ceresc al lui Dumnezeu şi al Sfinţilor Săi era în realitate mult mai aproape decât blocurile cenuşii care dominau oraşul. Am vizitat Lavra Sfântului Serghie şi, pentru prima dată, am avut prilejul să mă închin moaştelor unui sfânt. În acele „oase moarte” era mai multă viaţă decât în toată California de sud. Şederea mea a culminat praznicul Naşterii la Metocul Valaam. M-am simţit înconjurat de ceea ce păreau a fi nişte oameni obişnuiţi, dar care erau însă cu un picior în rai. Poate-o fi creştinismul o religie cu credinţa de neatins, dar eu primeam o încredinţare simţită oriunde mergeam.

După câteva zile, am părăsit Moscova. Inainte să plec, sora mea m-a mustrat cu uvintele: „Dragul meu, dacă poţi petrece trei luni alături de buddhişti, ai putea petrece măcar una alături de creştinii ortodocşi”. Ceea ce am şi făcut. Crescând ritmul întoarcerii mele, am sosit în California două luni mai târziu. În ajunul Buneivestiri, am urcat pe drumul accidentat care duce la Mănăstirea Sfântului Gherman al Alaskăi. Cel dintâi lucru care m-a izbit, proaspăt fiind venit din San Diego, era faptul că acei monahi erau un anacronism în secolul al douăzecilea. Cine a mai auzit de renunţarea la confort şi proprietăţi în aceste vremuri? Era mijlocul Marelui Post, şi se vedea limpede că oamenii aceia erau în toiul unui război duhovnicesc. Mănăstirea era cuprinsă de înfrânare, cumpătare şi trezvie. Călugării aceia păreau gata să moară pentru adevăr, ceea ce nu mai văzusem la IBM, la Şcoala de Arte sau în Japonia. Era suferinţă în acele locuri, dar cine era gata să le dea pe toate pentru singurul lucru care trebuie? După tot ce văzusem, încă nu aveam o credinţă tare în Dumnezeu, dar ştiam că monahii aceia văzuseră ceva, şi-l voiam şi eu.

A sosit şi Duminica lui Lazăr. În această zi, Biserica prăznuieşte învierea lui Lazăr din morţi, de către Hristos, după patru zile. M-am trezit devreme ca să iau parte la Liturghie la schitul de maici din apropiere, urmând apoi să iau acolo masa. După ce m-am trezit, am adormit de îndată la loc. Când m-am sculat în sfârşit din pat, am găsit toată mănăstirea goală. Nici un suflet nu mai rămăsese. Pe când rătăceam prin curte, mi-au trecut prin minte stihurile cântării: „Iată Mirele vine în miezul nopţii, şi fericită e sluga pre care-o va afla priveghind”. Tocmai aceasta se întâmplase cu mine, trupeşte şi duhovniceşte. Dumnezeu a bătut la uşă şi m-a poftit la praznic, dar eu am rămas reticent. Renunţase Dumnezeu la mine? Am început să cobor muntele, nădăjduind să fac autostopul până la schitul de maici. Pe drum, am cugetat la cele întâmplate dimineaţă, şi mi s-a părut un lucru vădit că Dumnezeu a îngăduit să rămân în urmă ca să mă scoale din nehotărârea mea. Atunci am înţeles în cele din urmă ce înseamnă un Dumnezeu personal. De ce mi-ar fi trimis o forţă impersonală un mesaj atât de limpede pentru mântuirea sufletului meu? Dacă era impersonală, de ce i-ar fi păsat de mine? Dragostea nu poate exista decât între oameni – persoane. O forţă nu poate iubi (şi, vă provoc: încercaţi să iubiţi o forţă impersonală!) Am ajuns aşa la concluzia că Dumnezeu trebuie să fie o Persoană – un Ipostas. În clipa în care am ajuns la această concluzie, am auzit o maşină venind din spate: era singurul nostru vecin de pe munte. I-am făcut semn cu mâna şi, printr-o stranie „coincidenţă”, s-a întâmplat că îşi făcea drumul săptămânal la magazinul care se învecina cu schitul de maici. Am ajuns la timp pentru Liturghie. Au trecut doi ani, şi sunt acum monah rasofor – un anacronism, dacă vreţi. Luptele mele n-au luat sfârşit, dar zilele rătăcirii mele au încetat. Plâng uneori pentru vremea irosită în trecut, dar când mă uit mai cu luare-aminte văd mâna lui Dumnezeu călăuzindu-mă chiar şi în perioadele cele mai pustiitoare. El m-a adus acum aici cu un rost, însă acest rost trebuie încă descoperit.

Monahul ADRIAN

Traducere: Radu HAGIU

Apărut în revista „Orthodox Word”, nr. 190
A murit Hitchens.
Vezi ca pana la urma a murit?
“Dumnezeu a murit!”a semnat : Nietzsche ,dar dupa moarte filozofului cineva a scris
"Nietzsche a murit" semnat:Dumnezeu :!:
Cautati ultimele articole ale lui, in care vorbeste cum ii asaltat de oameni fara scrupule, care se folosesc de boala lui. "E momentul sa te razgandesti, si sa-l accepti pe Hristos".
Da tu crezi ca Hitchens avea scrupule?
Mai avem si ceea ce s-a scris despre Voltaire, care chiar si pe patul de moarte zicea "de ce m-as lepada de diavol? chiar nu e momentul sa-mi fac dusmani". Voltaire nu era destept?
Intamplator am avut "placerea" sa citesc vreo 5 carti de Voltaire inainte de a deveni credincios.Marturisesc ca tot ce mi-a ramas in urma acelor carti este un gust acru,morbit.Atunci nu prea intelegeam de ce cartile astea ma impresioneaza atat de negativ,acum inteleg .
Oamenii disperati numai obiectivi nu sunt, deci nu inteleg cum poti sustine ca concluziile lor ar avea legatura cu realitatea.
Dar tu crezi ca esti obiectiv?
„Marea vieţii văzând-o înălţându-se de viforul ispitelor, la limanul tău cel lin alergând, strig către Tine Doamne: scoate din stricăciune viaţa mea, mult Milostive!” (din slujba înmormântării)

nemessis
Mesaje: 348
Membru din: 09 Dec 2010, 21:20
Confesiune: ateu
Preocupări: arta, stiinta, omul

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde nemessis » 23 Feb 2012, 14:41

Na, bun. Din punctul meu de vedere am cam epuizat subiectul.
E clar ca trebuie sa ma tin cat de departe pot de ortodocsi, nu pentru ca ar putea sa se lipeasca de mine ceva, nu mi-e frica de asta. Macar de ar fi un singur lucru bun in "ortodoxia" voastra, dar nu vad nimic bun.
Nu am ce sa vorbesc cu cineva care tot timpul e in "adevar" si nu permite nimanui sa spuna ca greseste, nu asculta, nu gandeste, justifica atrocitati.

Oameni ca voi sustin in continuare cele mai mari prostii, sustin idei contradictorii si daca sunt prinsi in offside o sa justifice cu acrobatii apologetice extraordinare, dar foarte subtiri ca fond, iata cateva:
De pe pedestal - "tu ai inima impietrita, nu ca mine, care inteleg astea" "tu esti superficial, nu ca mine cel profund care citesc intre randuri" "esti rezultatul comunismului, nu ca mine care m-am eliberat" "noi ne gandim la vesnicie, dar tu esti limitat, te gandesti doar la viata finita"
ca un copil - "m-am suparat, iau jucariile si plec. Si numa pour les connaisseurs mai arunc si un verset din evanghelii, asta o sa-l invete minte" "am un secret dar nu ti-l spun" "TREBUIE sa fie adevarat"

Zice prietena mea, ca nu am intalnit ortodocsi ca lumea, de aia sunt asa pornit impotriva, ar trebui sa mai caut. Am cautat. As pierde vremea daca as mai cauta. Probabil ca voi toti sunteti de treaba, asa ca am gasit "ortodocsi ca lumea". Problema mea a fost, este si se pare ca ramane ceea ce sustine ortodoxia, nu oamenii. Ce zicea Sam Harris: "The problems with islamic fundamentalism are the fundaments of Islam", este valabil si pt crestinism.

E ultimul meu mesaj pe acest forum.
Numa bine.

Pr Haralambie
Mesaje: 889
Membru din: 14 Ian 2010, 19:54
Confesiune: ortodox
Preocupări: Sensul vieţii
Localitate: BOR
Contact:

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde Pr Haralambie » 23 Feb 2012, 17:02

Am avut discutia asta cu ea. Parerea mea este ca daca Dumnezeu e mai important decat mine, sa mearga sa se calugareasca. Eu am nevoie de cineva care e cu mine.
Ma cam intristeaza ceea ce mi-ati scris, dar asta e, nu poate fi bine pentru toata lumea.
Mie îmi pare rău că v-a întristat răspunsul meu, nu am vrut asta, am vrut să vă ajut.
Cred că v-aţi asumat riscul, cerând părerea ortodocşilor pe forum...
Sunteţi de apreciat în multe privinţe, dar ateismul dvs vă desparte de prietenă , păcat...
Cred că fiecare de aici a vrut să vă ajute, nu o luaţi în nume de rău.
Părerea mea, nu vă grăbiţi, mai reflectaţi.


.
Cu mult respect.

Avatar utilizator
maria_andreea
Mesaje: 1540
Membru din: 23 Apr 2008, 13:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: mecanică, finanţe, teologie, natură
Localitate: Sibiu
Contact:

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde maria_andreea » 23 Feb 2012, 17:16

"nemessis" eşti un băiat deştept, sunt sigură că o vei scoate la capăt cu bine.
... si stai liniştit ca nu e chiar asa oribila viata ta :) .
Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului. (Părintele Arsenie Boca)

celprost
Mesaje: 161
Membru din: 09 Feb 2012, 12:39
Confesiune: ortodox
Preocupări: sinceritatea, simplitatea, bunul simt

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde celprost » 23 Feb 2012, 17:55

De pe pedestal - "tu ai inima impietrita, nu ca mine, care inteleg astea" "tu esti superficial, nu ca mine cel profund care citesc intre randuri" "esti rezultatul comunismului, nu ca mine care m-am eliberat" "noi ne gandim la vesnicie, dar tu esti limitat, te gandesti doar la viata finita"
ca un copil - "m-am suparat, iau jucariile si plec. Si numa pour les connaisseurs mai arunc si un verset din evanghelii, asta o sa-l invete minte" "am un secret dar nu ti-l spun" "TREBUIE sa fie adevarat"
Nemessis draga, si eu am inima impietrita, si eu sunt de multe ori superficial, si eu ma gandesc mai mult la viata asta decat la vesnicie, desi STIU ca n-ar trebui sa fiu/fac asa. Concluzia: sunt mai rau ca tine. Noi nu pe tine incercam sa te judecam, ci situatia prezentata de tine. Daca a iesit invers, e si vina noastra. A mea, cel putin. Iarta-ma.
Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că închideţi împărăţia cerurilor înaintea oamenilor; că voi nu intraţi, şi nici pe cei ce vor să intre nu-i lăsaţi.
(Matei 23:13)

Marcus89

Re: Cum vedeti viata mea momentan oribila?

Mesaj necititde Marcus89 » 23 Feb 2012, 17:58

Oameni ca voi sustin in continuare cele mai mari prostii, sustin idei contradictorii si daca sunt prinsi in offside o sa justifice cu acrobatii apologetice extraordinare, dar foarte subtiri ca fond, iata cateva:
De pe pedestal - "tu ai inima impietrita, nu ca mine, care inteleg astea" "tu esti superficial, nu ca mine cel profund care citesc intre randuri" "esti rezultatul comunismului, nu ca mine care m-am eliberat" "noi ne gandim la vesnicie, dar tu esti limitat, te gandesti doar la viata finita"
ca un copil - "m-am suparat, iau jucariile si plec. Si numa pour les connaisseurs mai arunc si un verset din evanghelii, asta o sa-l invete minte" "am un secret dar nu ti-l spun" "TREBUIE sa fie adevarat"
Am crezut că numai eu observ asta...
E ultimul meu mesaj pe acest forum.
Numa bine.
Numai bine și ție nemessis.


Înapoi la “MORALĂ şi SPIRITUALITATE: aspecte practice ale vieţuirii ortodoxe”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 6 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX