Aş vrea să se vorbească aici despre nivelul optim şi înţelegerea corectă a fricii de Dumnezeu.
Pentru început voi ridica o nelămurire, la moment, despre importanţa înţelegerii corecte a unor formulări.
În rugăciunile de seară, rugăciunea a 7-a către Sf. Înger spunem ... ca să nu mânii cu nici un păcat pe Dumnezeul meu de asemenea în rugăciunea Sf. Ioan Damaschin Pe Tine, Domnul Dumnezeul meu, pururea Te mânii ...
Dumnezeu nu se mânie, El este Bun, Milostiv, Iertător şi nu Se schimbă niciodată. Poartă aceste formulări riscul de a ne zugrăvi un Dumnezeu rece, distant, departe de omul păcătos chiar dacă poartă intenţia de a frâna răul instalând frica de Dumnezeu?