Mantuirea

Tot felul de probleme de Morală şi Spiritualitate Ortodoxă.
Discuţii pe marginea Operelor patristice, Filocalie, Pateric etc
Avatar utilizator
maria_andreea
Mesaje: 1540
Membru din: 23 Apr 2008, 13:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: mecanică, finanţe, teologie, natură
Localitate: Sibiu
Contact:

Re: Mantuirea

Mesaj necititde maria_andreea » 07 Mar 2012, 22:02

:)
Da acel cineva sa referit la pasapoarte biometrice,si la credintă rătăcită despre hotare.
Şi la noi în hotar este credinţă rătăcită la unii, dar noi trebuie să ştim Cui credem şi să ne ţinem de Spovedanie, Împărtăşanie şi participare la Sf. Liturghii.
Eu mă aflu in Italia si aici Preotii intrun fel se dau cu lumea,unii au idei Catolice
Păi şi în Italia sunt Biserici Ortodoxe, nu ?. Lasaţi preoţii, dvstră mergeţi la biserică şi Dumnezeu vă ajută, vă luminează dacă sunteţi cinstită cu El şi nu-L furaţi şi vă ţineţi de biserică fără să clevetiţi preoţii slujitori ;) ... Avem şi pe forum o bibliotecă aici.
Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului. (Părintele Arsenie Boca)

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: Mantuirea

Mesaj necititde Dionysie » 22 Mar 2012, 20:28

Un alt fragment pe care eu îl consider fundamental pentru înţelegerea mântuirii şi a raportului nostru cu mântuirea este Ioan 15:1-11. Acesta este unul dintre fragmentele biblice nou testamentale care vorbeşte despre necesitatea împlinirii poruncilor lui Dumnezeu, şi în speţă a poruncii iubirii, pentru mântuirea noastră sau a creştinilor, dar nu ca şi cum mântuirea în Hristos ar avea cauza ultimă în noi sau faptele noastre, pentru că Dumnezeu este mântuitorul nostru iar mântuirea este lucrarea Dumnezeirii, cum spune şi sfântul Chiril al Alexandriei. Pentru mai buna înţelegere a acestui fragment voi face apel la texte ale sfântului Chiril al Alexandriei, cât şi pentru ca înţelegerea noastră să se aşeze pe piatra interpretării Sfinţilor Părinţi.

Texte biblice fundamentale pentru înţelegerea valorii faptelor creştinilor pentru mântuirea lor sunt astfel:
Orice mlădiţă care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă. [Ioan 15:2]

Dacă cineva nu rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard. [Ioan 15:6]

Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac. [1 Ioan 2:17]

Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă. Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat. [1 Ioan 3:23-24]
Acum câteva citate de la sfântul Chiril, ca şi comentarii la versetele evangheliei după Ioan.
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” şi: „Tatăl Meu este lucrătorul” (In 15,5; In 15, 1)

Voind să arate că se cuvine să fim uniţi cu El prin iubire şi cât de mare folos câştigăm din alipirea la El, Se înfăţişează ca viţă, iar pe cei uniţi cu El, articulaţi în oarecare fel şi întăriţi în El, făcuţi părtaşi ai firii Lui (II Pt. l, 4) prin împărtăşirea de Sfântul Duh, îi numeşte mlădiţe. Căci Cel ce ne uneşte pe noi cu Mântuitorul Hristos este Duhul cel Sfânt al Lui. Alipirea la viţă a celor ce vin la ea este voită, iar unirea ei cu noi este prin relaţie, fiindcă prin voinţa noastră cea bună am venit la El prin credinţă şi ne-am făcut de un neam cu El, primind de la El demnitatea înfierii. De fapt, după Sfântul Pavel: „cel ce se alipeşte de Domnul este un duh cu El” (I Cor. 6, 17), căci precum în alte părţi S-a numit, prin glasul Proorocului, fundament şi temelie (fiindcă pe El ne zidim, numindu-ne şi noi pietre vii şi duhovniceşti, spre a fi templu sfânt, locaş al lui Dumnezeu în Duh, neputându-ne zidi în alt mod spre aceasta dacă nu S-a făcut Hristos temelie în noi - I Cor. 3, 16), aşa şi aici, printr-un înţeles asemănător, Se numeşte pe Sine viţă a mlădiţelor ce răsar din ea, ca maică şi hrănitoare a lor, fiindcă ne-am renăscut din El şi în El în Duhul spre rodirea vieţii, nu a celei vechi, ci în înnoirea credinţei şi a iubirii în şi faţă de El. Suntem păstraţi în existenţă, alipiţi de El şi păzind sfânta poruncă dată nouă, silindu-ne să păstrăm binele nobleţei dobândite, adică să nu supărăm pe Duhul cel Sfânt sălăşluit în noi, prin Care se înţelege că locuieşte în noi Dumnezeu. Iar în ce mod suntem în Hristos şi El în noi, însuşi înţeleptul Ioan ne-a arătat, zicând: „Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său” (I In 4, 13), sau: „Prin aceasta cunoaştem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble” (I In 2, 5- 6). Şi ceea ce a spus în mod clar, repetă: „Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el” (I In 3, 24). Căci dacă păzirea poruncilor sporeşte iubirea faţă de El, iar prin iubire ne alipim de El, cum nu se va arăta în aceasta adevărat ceea ce a spus? Precum rostul viţei stă în a face mlădiţele să se bucure de calitatea ei naturală, aşa Cuvântul Unul-Născut al lui Dumnezeu-Tatăl procură Sfinţilor, uniţi cu Sine prin credinţă şi evlavie, înrudirea cu Sine, dându-le Duhul Său, căci îi hrăneşte spre dreapta credinţă şi lucrează în ei toată virtutea şi priceperea facerii de bine.
Sursa: Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan - Editura IBMBOR, 2000, pag. 923-924
Din acest prim verset şi din acest prim fragment din comentariu de vede că "altoirea" în Hristos, ca mlădiţe ale viţei, se face prin Duhul Sfânt, prin harul lui Dumnezeu, dar şi prin credinţa în El şi voia de a se uni cu Hristos prin credinţă. După cum se va vedea mai departe însă, rămânerea creştinului în Hristos nu este posibilă fără ca acesta să aducă roadele vrednice de înfiat prin Hristos, astfel mântuirea, deşi ne este dată de Dumnezeu şi de Hristos, rămânerea în starea de mântuire, în Hristos, în starea de mlădiţă în viţă, depinde de rodirea sau nu în urma acestei altoiri, în urma îndreptăţirii prin credinţă, prin harul lui Dumnezeu în sfântul botez. După cum se vede din versetele următoare, cine nu aduce roadă potrivit acestei înfieri, este tăiat din viţă, se usucă şi este aruncat în foc, semn că mântuirea în Hristos depinde, chiar şi numai în sensul rămânerii în această mântuire, de rodirea faptelor şi a poruncii iubirii. Deşi fără de Hristos nu se poate face nimic, iar Hristos dă puterea şi harul ca "mlădiţa" sau credinciosul să aducă roadă, totuşi creştinul are această obligaţie, pentru a rămâne în Dumnezeu de a împlini poruncile Lui [1 Ioan 3:24], "şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul" [1 Ioan 3:23]
„Toată mlădiţa care nu aduce roadă întru Mine, El o taie; şi orice mlădiţă care aduce roadă, El o curăţeşte, ca mai multă roadă să aducă” (In 15, 2)

Alipirea noastră de Hristos devine obişnuită când câştigă prin voinţă puterea înţelegerii şi se desăvârşeşte prin iubire şi credinţă. Sălăşluindu-Se El în sufletele noastre, ne face vădită cunoştinţa de Dumnezeu. Modul iubirii cere păzirea poruncilor date nouă de El. Căci aşa l-a socotit pe cel ce-L iubeşte, zicând: „Cel ce Mă iubeşte, păzeşte poruncile Mele.” Deci trebuie ştiut că, unindu-ne cu El prin credinţă şi înfăptuind chipul alipirii prin simple mărturisiri, dar încă nestrângând prin faptele bărbăteşti ale iubirii legătura unirii, ne numim mlădiţe, dar moarte şi neroditoare. „Căci credinţa fără fapte este moartă,” după cuvântul unui Sfânt (Iac. 2, 20). Dacă deci mlădiţa este în acest mod, atârnând, ca să spun aşa, degeaba de tulpina viţei, va fi expusă cuţitului lucrătorului, căci o va tăia cu siguranţă şi o va da ca gunoi deşert focului. Aceasta e osânda celor neroditori, precum socotesc că spune, în chip de parabolă, stăpânul către lucrător, despre smochin: „Taie-l; de ce să ocupe locul în zadar?” (Lc. 13, 7). Aşa socotesc că şi Dumnezeu, Tatăl tuturor, taie mulţimea uscată şi neroditoare a mlădiţelor care atârnă fără folos de viţa spirituală. Căci cred că îngrijitorul de sufletele noastre, adică Dumnezeu, vrea să arate prin parabola de aici ce şi câtă pagubă suportă sufletul tăiat din comuniunea cu El. Căci va fi aruncat spre nimic cel ce nu se va folosi spre nici o facere de bine, predându-se în mod neîndoielnic chinului şi făcându-se hrană focului a-toate-consumator. Dar şi prin proorocul Iezechiel s-a spus despre aceasta, tâlcuindu-se: „Fiul Omului, ce întâietate are lemnul de viţă de vie faţă de oricare alt lemn, şi coarda de viţă de vie între arborii din pădure? Se ia oare din el vreo bucăţică pentru vreun lucru? Se ia oare din el măcar pentru un cui, ca să atârni de el vreun lucru oarecare? Iată, el se dă focului spre ardere; amândouă capetele lui le mistuie focul, şi mijlocul arde şi el” (Iez. 15, 2-4). Înţelegi deci că ceea ce a fost tăiat şi desprins cu totul e pe de-a-ntregul nefolositor, deci nu poate fi folosit la nimic din cele necesare, ci doar se dă focului. Deci, nu e vădit că, chiar dacă suntem făcuţi mlădiţe şi suntem eliberaţi de rătăcirea politeistă, mărturisind doar credinţa în Hristos, dar rămânând lipsiţi de unirea prin fapte, vom suferi cele ale mlădiţelor zadarnice? Şi ce va urma? Vom fi tăiaţi în întregime şi vom fi predaţi focului, pierzând seva de viaţă făcătoare pe care o avem de la viţă, adică Duhul. Căci ceea ce a spus Hristos despre cel ce îngroapă talantul (Mt. 25, 18), aceasta o va vedea cineva împlinindu-se şi cu cei ce suferă în întregime tăierea. Căci aşa cum se va lua de la acela talantul, aşa socotesc că se va lua şi din mlădiţă, ca umezeala sau ca o calitate vie, Duhul. Şi din ce pricină se va lua? Ca nu cumva, împreună cu cei ce vor fi aruncaţi în foc de către Judecător, să pară că se condamnă şi Duhul stăpânitor. Căci dacă cei ce stăpânesc lucrurile pământeşti, cinstite şi lăudate aici prin atenţii împărăteşti, nu vor suferi cu adevărat de pierderea lor înainte de a pierde demnităţile lor, cum nu e necesar ca sufletul osândit la chinuri să lepede înainte, prin hotărârea de sus, harul de sus şi să fie dezbrăcat de el prin trăirea relelor?
sursa: idem, pag. 932-933
„Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus” (In 15, 3)

„Acum, zice, voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe care vi l-am spus.” E ca şi când ar zice: Cu voi cei dintâi s-a înfăptuit de către Tatăl, prin cuvântul Meu, modul curăţirii spirituale prin Duhul şi în Duhul. Căci, lepădând tulburarea obişnuinţelor deşarte şi a morţii lumeşti, sunteţi pregătiţi spre rodirea plăcută lui Dumnezeu. Deci, v-aţi izbăvit de păzirea deşartă a Legii, proprie iudeilor. V-a curăţit Cuvântul Meu. Căci nu mai trăiţi în duh iudaic, sau potrivit literei Legii, nici nu căutaţi sfinţenia în mâncăruri şi băuturi, nici în învăţături despre spălări, nici prin aduceri de sânge, ci credeţi că vă împliniţi în credinţa sigură şi vă străduiţi să mulţumiţi pe Dumnezeu prin toată facerea de bine. Căci în aceasta vedeţi înţelesul slujirii duhovniceşti. Deci toţi cei ce se vor sili să se curăţească vor fi ca voi. Cei ce au scăpat de curând de cursa diavolului şi s-au eliberat de lanţurile închinării la idoli nu mai vor să vieţuiască după legile aceluia, ci, lepădându-se ca de o murdărie de necurăţia vechilor obişnuinţe, vor dobândi puterea să rodească faptele virtuţii de Dumnezeu iubitoare şi, prin primirea harului dumnezeiesc, se vor uni cu Mine ca nişte mlădiţe şi, atârnaţi prin iubire de Mine, îşi vor îngrăşa inima cu apele Duhului, vor vieţui adăpându-se cu harul bunătăţii Mele şi vor înainta în dreapta credinţă evlavioasă. Iar cei din Israel, când se vor alipi prin credinţă de Mine ca nişte mlădiţe, primind în minte cuvântul Meu curăţitor, nu vor mai rămâne alipiţi de literă, nici cu inima fixată în tipurile umbrelor, ca acum, ci vor rodi lui Dumnezeu slujirea adevărată şi în Duh. „Căci Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină, trebuie să I se închine în duh şi în adevăr” (In 4, 24). Deci le arată ucenicilor Săi totodată în mod clar şi frumuseţea viitoare a celor ce se vor curăţi, ca ei, dar îi încurajează şi pe ei încă mai mult, spre ridicarea la o virtute şi mai bogată, arătându-le că nu le-a fost deşartă şederea lângă El şi experienţa trăită de ei din învăţătura Lui, adică din cea evanghelică, prin care ei aveau să-i folosească pe cei din toată lumea, înfăţişându-Se pe ei ca pildă celor ce vor crede în Hristos. Căci s-a scris despre Sfinţi că se cuvine a privi la sfârşitul vieţuirii lor şi a le imita credinţa (Evr. 13, 7), iar Pavel îndeamnă pe cei ce slujesc lui Dumnezeu să se facă următorii săi (I Cor. 4, 16; 11, 1).
Sursa: idem, pag. 938-939
„Rămâneţi în Mine şi Eu în voi. Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine” (In 15, 4)

Prin explicarea întocmai a acestor cuvinte cunoaştem iarăşi că un rezultat al străduinţei de Dumnezeu iubitoare este să fii primit de către Hristos prin credinţa sinceră şi adevărată. Aceasta înseamnă a fi numărat între mlădiţele crescute în viţa adevărată, adică în Hristos. Socotesc că aceasta e rodul grijii celei de a doua, în nici un fel mai mică decât prima, ba, având prin ea, prin efort mai mare, alipirea la Dumnezeu şi stăruirea în El prin faptele iubirii, care urmăresc împlinirea sfintei şi dumnezeieştii porunci. Căci aceasta ne face să fim nedespărţiţi de El şi să ne sădim în El, după Psalmistul care zice: „Lipitu-s-a sufletul meu de Tine” (Ps. 62, 8). Nu ne va fi de ajuns deci spre deplina bucurie şi spre sfinţenie, la care ne ridică simţirea lui Hristos Care ne sfinţeşte, să fim primiţi în rol de mlădiţe. Pe lângă aceasta, mai trebuie să şi urmăm Lui în mod sincer, printr-o iubire desăvârşită şi neîncetată. Căci în aceasta constă şi prin ea se păstrează alipirea sau unirea în Duh. Hristos a spus ucenicilor Săi: „Acum sunteţi curaţi pentru cuvântul pe care vi l-am spus.” Dar ca să nu socotească cineva dintre cei o dată curăţiţi că are puterea de a nu fi despărţit de El, chiar dacă nu se străduieşte spre existenţa cea bună, adaugă cu folos că se cuvine să rămână în El.
sursa: idem, pag. 939
„Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic. Dacă cineva nu va rămâne în Mine se aruncă afară ca mlădiţa şi se usucă; şi le adună şi le aruncă în foc şi ard” (In 15, 5-6)

În mod deschis Domnul nostru Iisus Hristos S-a numit pe Sine viţă numai cu scopul ca noi să înţelegem clar şi să vedem şi cu ochii trupului, printr-o pildă îngroşată, sensibilă şi vizibilă, că cei ce se silesc să se alipească de El şi s-au hotărât să rămână aşa, se vor bucura de puterea şi de capacitatea să zămislească virtutea şi să o rodească duhovniceşte, primind de la viţă, ca de la o maică, puterea de a lucra aceasta. Dar în cei ce se rup de El, sau se taie din relaţia cu El prin aplecarea spre cele ce nu se cuvin şi spre o raţiune străină de Dumnezeu, nu se va vedea nici o tărie a capacităţii spre virtute şi nici puterea de-a se remarca prin roadele facerii de bine, ci se va vedea mai degrabă, ca ceva de neocolit, necesitatea de-a fi aruncaţi în focul a-toate-consumator. Căci cel nefolositor în dreapta credinţă şi evlavie se arată vrednic de pedeapsă, precum mlădiţa uscată nu e de folos decât focului.
sursa: idem, pag. 940
„Dacă rămâneţi întru Mine şi cuvintele Mele rămân în voi, cereţi ceea ce voiţi şi se va da vouă (In 15, 7)

Că singură credinţa, care nu e însoţită şi de strălucirea cea din fapte, nu va avea destulă putere să înfăptuiască unirea cu Dumnezeu, o arată şi ucenicul lui Hristos, zicând: „Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură” (Iac. 2, 19). Deci va zice cineva celor ce cred că le ajunge numai credinţa spre a câştiga unirea cea de sus: Oare şi mulţimea dracilor se va putea înălţa spre unirea cu Dumnezeu, fiindcă ştiu că El există şi e Unul? Cum s-ar putea aceasta? Fiindcă e fără folos doar să ştii că Dumnezeu este Făcătorul şi Creatorul tuturor; trebuie să se adauge la credinţă şi podoaba evlaviei faţă de El. Căci numai unul ca acesta rămâne în Hristos şi se va vedea având cuvintele Lui
sursa: idem, pag. 942
Citate ar mai fi însă cred că acestea pe care le-am redat sunt suficiente. Dacă mântuirea vine de la Dumnezeu, creştinul nu poate rămâne şi înainta, prin curăţirea lui Dumnezeu, în starea de mântuire dacă nu va aduce roadele corespunzătoare stării în care se află prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu, în speţă sau în mod special vorbindu-se de porunca iubirii. Este evident, şi din aceste citate şi din altele pe care le mai pot da, că chiar şi faptele sau roadele creştinului îşi trag seva şi puterea din Hristos, din Duhul Sfânt, pentru că "fără de Mine nu puteţi face nimic" [Ioan 15:5], dar asta nu este de natură să anuleze necesitatea împlinirii poruncii lui Dumnezeu pentru rodirea credinţei şi a cunoaşterii lui Dumnezeu, împlinire şi rodire fără de care însăşi mântuirea este pusă în primejdie, iar evanghelia spune clar că acela care nu va aduce roadă va fi pedepsit şi îşi va pierde mântuirea în Hristos. Eu cred că este evidentă necesitatea împlinirii poruncii lui Dumnezeu, a iubirii, a rodirii prin har şi prin credinţă, pentru mântuire, chiar dacă această rodire nu este în sine cauza "altoirii" în Hristos; totuşi având în vedere că fără ea nu se poate rămâne în starea de "mlădiţă în viţa care este Hristos", este evident că este o condiţie necesară pentru mântuire, chiar dacă vorbim doar de rămânerea în starea sau în harul mântuirii care este numai de la Dumnezeu Tatăl prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt. Harului, credinţei, botezului trebuie să îi urmeze hristificarea sau străduinţa întru asemănarea cu Dumnezeu, întru a deveni un hristos, un purtător de Hristos, un hristofor, schimbat, transformat în raţiunea, inima şi voinţa lui întru o cât mai mare asemănare cu Dumnezeu, pentru că "cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" [1 Ioan 2:17] iar cel care nu face voia Tatălui nu va intra în împărăţia cerurilor [Matei 7:21].

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: Mantuirea

Mesaj necititde Dionysie » 22 Mar 2012, 20:33

şi sfintele taine sunt necesare mântuirii în Biserica lui Hristos, iar aici vorbim în principal, dar nu exclusiv, despre botez, mirungere, pocăinţă şi euharistie [care este legată strict de hirotonie, pentru că în afara sacramentului hirotoniei nu există şi nu poate exista sfânta euharistie ca taină în Biserică, pentru că nimeni în afară de preoţii canonici ai Bisericii nu o poate oficia]. Astfel cum înţelege Biserica Ortodoxă mântuirea, aceasta nu poate fi concepută în afara Bisericii, în afara comuniunii în Biserică, prin Sfintele Taine deci cu Însuşi Hristos şi întreolaltă cu ceilalţi credincioşi. Nu există Biserică adevărată nu doar în afara adevărului mântuitor al evangheliei, ci şi în afara Sfintelor Taine ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Biserica deci nu cere doar o viaţă de fapte potrivit credinţei creştine ci cere şi o viaţă sacramentală pentru înaintarea în starea de mântuire, pentru dezvoltarea stării de mântuire, cum spunea Dumitru Stăniloaie, pentru curăţirea de neştiinţă, patimi, greşeli şi sfinţirea tot mai accentuată. Mântuirea este nu doar îndreptăţirea pe care Hristos a câştigat-o pentru noi prin jertfa Sa răscumpărătoare, ci este şi starea în care trebuie să ne poziţioneze jertfa curăţitoare, mântuitoare a lui Hristos, iar aceasta presupune înaintarea tot mai mult în asemănarea cu Dumnezeu, transformarea tot mai accentuată a noastră, a persoanei noastre pentru asemănarea cu Dumnezeu [Matei 5:48], dar şi sfinţirea şi îndumnezeirea aşa cum mărturisesc nu doar sfinţii apostoli [spre exemplu epistolele sfântului Petru] ci şi sfinţii părinţi [spre exemplu Irineu, Atanasie, Maxim, Palama, ş.a.]. Ori această viaţă de mântuire, care doar începe şi se fundamentează pe îndreptăţirea prin harul lui Dumnezeu şi prin credinţă, prin Botez, presupune o viaţă morală, ascetică, sacramentală, şi chiar mistică pentru că Hristos nu a venit doar să ne şteargă păcatele ci şi ca să ne [re]introducă în comuniunea autentică cu Dumnezeu şi cu semenii noştri, să ne readucă, să ne [re]deschidă adevăratei cunoaşteri a adevărului absolut al existenţei, adică a lui Dumnezeu, pentru că "viaţa veşnică aceasta este: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis" [Ioan 17:3].

"Mântuirea" celor de care vorbeşte apostolul Paul la Romani 2:12-15, care este mai mult o trecere a judecăţii decât o mântuire autentică aşa cum este propovăduită de sfânta scriptură şi sfânta biserică ortodoxă, este un caz aparte şi care ţine cont de anumite condiţii speciale şi anumite circumstanţe atenuante pe care probabil le-ar acorda Dumnezeu celor aflaţi în starea de ignoranţă [fără voia lor] raportată la adevărul evangheliei mântuirii prin Hristos.

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: Mantuirea

Mesaj necititde Dionysie » 22 Mar 2012, 20:35

Mântuirea, în concepţia creştină autentică, este un fenomen care trebuie să se finalizeze cu o statornicie a omului în bine, în binele dumnezeiesc. De aceea mântuirea în Biserica Creştină Ortodoxă nu se opreşte la un sens primar, de primire a mântuirii, care e clar că se face prin har (harul premergător şi harul sfinţitor al botezului) şi prin credinţă. Dar mântuirea nu se opreşte aici. În concepţia ortodoxă mântuirea este de fapt eliberarea de rău, şi câştigarea statorniciei în bine. De aceea mântuirea nu poate fi una desăvârşită, autentică, decât atunci când se ajunge la "statura bărbatului desăvârşit" care nu mai poate cădea în păcat, în răutăţi, în ispitele diavolului. Deci cred că s-a înţeles, mântuirea este eliberarea de rău şi statornicia în bine, în Hristos. În Ortodoxie se mai vorbeşte şi despre sfinţire, luminare, desăvârşire, hristificare, îndumnezeire.

Problema este că nu se poate câştiga această eliberare de rău şi statornicia în faptele credinţei, speranţei şi iubirii fără libera colaborare a omului, indiferent de cât de predestinat ar fi el la mântuire. Ori această eliberare de rău, de întuneric, de păcat, de starea de moarte adusă de păcat, precum şi câştigarea statorniciei în bine, şi numai prin acestea putem vorbi despre o mântuire autentică, pentru că atâta timp cât omul "mântuit" ar mai fi încă posibil să cadă în păcat, în urma ispitelor, slăbiciunilor, etc, el nu se poate considera cu adevărat şi definitiv mântuit, nu se poate dobândi fără colaborarea prin alegere a omului !! Mântuirea, în sensul autentic, este dobândirea stării de a nu mai putea păcătui, de a dobândi o asemănare perfectă cu Dumnezeu !! De ce? Pentru că numai atunci când omul nu va mai putea păcătui el va avea o libertate autentică în care să nu mai poată cădea în păcat. Deci nu doar că omul mântuit nu va mai păcătui, el nici nu va mai putea păcătui, pentru că va dobândi libertatea, adevărata şi definitiva eliberare de orice posibilă cădere în păcat şi îndepărtare din harul lui Dumnezeu.

Ori această stare de desăvârşire a mântuirii, de maturizare, aşa încât omul să fie cu adevărat eliberat de rău, nu se poate dobândi fără colaborarea prin alegere a omului cu harul lui Dumnezeu care trebuie să lucreze în el. Atâta timp cât un om, care a primit mântuirea, mai este în continuare în primejdia ca, în urma ispitelor, să cadă în păcat, atunci înseamnă că el nu este întru totul eliberat de rău, că el nu este întru totul şi autentic mântuit. Iar ca să dobândească această stare de imposibilitate de a mai cădea în păcat şi răutate, în potrivnicie faţă de Dumnezeu şi faţă de Legea şi Voia Lui, omul trebuie să dea şi partea sa, prin alegerea sa, ca răspuns şi colaborare (conştientă) cu harul mântuitor şi sfinţitor al lui Dumnezeu. Omul primeşte în dar, ca har, mântuirea, dar în acelaşi timp el trebuie să o şi dobândească (în sensul în care am vorbit mai sus). Pentru că statornicia în adevăr nu se poate câştiga fără exersarea, punerea în practică a adevărului până la desăvârşire !!

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: Mantuirea

Mesaj necititde Dionysie » 22 Mar 2012, 20:38

Este o învăţătură clară a tuturor evangheliilor necesitatea lucrării adevărului, a voii lui Dumnezeu pentru mântuire. Aproape că nici nu ştiu cu ce să încep. Sunt atâtea pilde referitoare la împărăţia lui Dumnezeu, sunt atâtea predici ale Mântuitorului. Evident că privind şi din perspectiva sfântului Paul, harul este cel care lucrează şi faptele adevărului în noi, cel puţin în sensul că le impulsionează, însă este evident că harul nu lucrează de unul singur, că este necesară şi conlucrarea omului. Este o învăţătură clară a evangheliei pe care nu ştiu până la urmă de ce o tot contestaţi. "Fără de Mine nu puteţi face nimic." Remarcă totuşi sublinierea. Se referă clar la fapte. Nu doar la fapte, dar şi la fapte.

Viaţa aceasta în Hristos, locuirea în Hristos de fapt nu este chiar aşa de facilă. Nu se poate trece chiar aşa simplu. Nu suntem aici la un mall sectar, unde să primeşti "mântuirea" în business. Omul de fapt chiar dacă Îl primeşte prin credinţă pe Hristos, ca urmare a harului lui Dumnezeu în jertfa lui Iisus Hristos, nu are de la început o conversie definitivă la Hristos. Această convertire sau conversie deplină, această transformare mântuitoare are loc în timp, chiar dacă sămânţa ei este pusă la convertirea iniţială şi la botez. În om rămân multe lucruri de transformat, pentru că scopul mântuirii este acela de a îl aduce pe om la o asemănare deplină cu Dumnezeu, la o încorporare cât mai deplină a Duhului Sfânt şi o schimbare cât mai deplină la faţă ca Hristos să ia chip în noi. Ori această transformare fundamentală mântuitoare doar începe la botez dar ea trebuie dusă la împlinire. Mântuirea trebuie şi lucrată. Evident că nu contest că harul are primordialitate în lucrarea mântuirii, că Dumnezeu este izvorul mântuirii în toată lucrarea de mântuire a Fiului trimis de Tatăl în Duhul Sfânt, dar nu se poate face această conversie mântuitoare aşa cum Dumnezeu a dorit-o fără conlucrarea prin alegere (liberă) a omului. Chiar şi Hristos a fost ispitit după botez de diavol şi l-a respins, în Duhul Sfânt fiind. Restului de umanitate netransformată catolicii îi spun concupiscenţă; poate i se poate spune şi altfel, dar învăţătura este totuşi universală. Asta ca să nu mai pun la socoteală şi nenumăratele ispite ale diavolului, ale naturii noastre nedesăvârşite, nespiritualizate, neraţionalizate, ispite prin care totuşi se poate cădea; chiar şi această lucrare de respingere a ispitelor, atunci când ele apar, face parte din conlucrarea omului la propria sa mântuire.

Prin urmare această lucrare de convertire treptată, de transformare şi conversie înspre o umanitate care să îşi fi încorporat mântuirea până acolo încât să se ajungă la statura bărbatului desăvârşit, la transformarea mântuitoare deplină (nu doar cea de la început) aşa încât întreaga făptură şi întreaga viaţă să fie pătrunsă de Duhul Sfânt, să devină treptat complet desprinsă de duhul lumesc şi să se înduhovnicească, să se spiritualizeze, nu poate avea loc fără conlucrarea omului, fără punerea în practică a faptelor, a poruncilor lui Dumnezeu mântuitoare, pentru că prin acestea şi prin dorinţa omului de a le aplica, urmare harului care lucrează şi îl impulsionează, îl călăuzeşte, îi deschide mintea şi inima, omul, creştinul, poate ajunge la încorporarea harului, a Duhului Sfânt şi la transformarea deplină radicală pe care o propovăduieşte Iisus Hristos şi Scriptura. Prin conlucrarea omului cu Dumnezeu, Duhul Sfânt se statorniceşte în omul care a primit mântuirea şi s-a convertit iar viaţa lui se spiritualizează treptat, se converteşte până în cele mai adânci profunzimi aşa încât omul să devină treptat drept înaintea lui Dumnezeu, adică să fie drept nu doar să fie declarat drept. Mântuirea are în definitiv în vedere transformarea radicală reală a omului, deci nu doar o "transformare" declarativă sau o transformare de început. Ori ca această transformare să aibă loc pe deplin (şi acesta este scopul lui Dumnezeu !!) creştinul trebuie să conlucreze cu harul mântuitor şi sfinţitor pentru că altfel mântuirea nu se statorniceşte în el, altfel mântuirea care a fost semănată, însămânţată în el prin harul lui Dumnezeu nu ajunge la o plantă matură, nu îşi poate câştiga un statut definitiv şi prin urmare de la care să nu se mai poată cădea.

Evident că prin conlucrarea omului la propria sa mântuire nu trebuie să se ajungă la slăvirea omului, la slava de sine, la slava deşartă, la mândrie, etc. Faptul că Dumnezeu este izvorul mântuirii nu înseamnă că în ochii lui Dumnezeu faptele nu sunt necesare pentru mântuire.

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: Mantuirea

Mesaj necititde Dionysie » 05 Apr 2012, 20:15

Celora care îşi închipuie că la adevărata mântuire, care nu poate fi decât în Hristos şi prin Hristos, se ajunge uşor şi se va ajunge uşor;

celora care cred, în simplismul lor, că vor "pune mâna" pe mântuire dacă nu se vor fi transformat după chipul lui Dumnezeu, adică după Hristos, în chip real, fundamental în toată fiinţa lor, în tot cugetul lor, în toată simţirea lor, în toată voinţa lor;

celora care cred că îndeplinirea unor ritualuri le va aduce mântuirea fără transformarea lor fundamentală după chipul lui Dumnezeu;

celora care cred că nu trebuie să îşi dobândească o dreptate mai mare decât a fariseilor şi cărturarilor iudei [şi aceia într-adevăr le ştiau şi le aveau cu dreptatea] pentru a primi mântuirea şi care cred că nişte ritualuri, dar nu naşterea din apă şi din Duhul Sfânt şi implicit vieţuirea unei vieţi, conforme în întregime chiar dacă se poate, cu ceea ce în mod real presupune viaţa unui născut din Dumnezeu, unui fiu al lui Dumnezeu după har [în condiţiile specificate de sfânta scriptură şi de sfânta tradiţie a bisericii, şi de sfinţii părinţi] le vor aduce mântuirea;

celora care cred că vor primi mântuirea dacă nu vor respecta cu desăvârşire poruncile lui Dumnezeu şi fericirile, precum şi toată învăţătura evanghelică a Mântuitorului [inclusiv predica de pe munte dar şi celelalte] ci vor face şi ei acolo nişte fapte aşa ca să îşi liniştească conştiinţa;

celora care cred că se vor mântui dacă nu se vor împotrivi până la sânge păcatului;

celora care cred că se vor mântui după ce în timpul vieţii vor fi făcut tot felul de compromisuri în dauna învăţăturii evanghelice pentru a avea diverse profituri şi şanse şi oportunităţi de profit [nu doar financiar, ci şi social, spre exemplu] şi care se vor fi abătut de la poruncile lui Dumnezeu, şi că nişte ritualuri undeva pe la sfârşitul vieţii le vor da vreo minimă siguranţă;

celora care cred că se vor mântui dacă nu vor fi ei înşişi hristoşi, hristofori, purtători de Hristos, şi dacă nu va deveni legea lui Hristos legea internă, naturală a sinelui lor, a întregii lor personalităţi şi a întregului lor caracter, şi dacă nu va străluci toată fapta lor interiorizarea legii lui Hristos în inima, gândirea şi voinţa lor;

celora care cred că se vor mântui fără harul lui Dumnezeu, şi mai mult fără trăirea conştientă a harului lui Dumnezeu şi fără conlucrarea cu harul lui Dumnezeu după imboldurile, impulsurile, sfătuirile, chemările harului dumnezeiesc;

celora care cred că se mântuiesc fără propria lor conlucrare cu harul lui Dumnezeu, ba mai mult până la acea conlucrare încât legea harului dumnezeiesc să devină legea internă a persoanei lor;

celora care cred că vor avea parte de o mântuire adevărată, autentică fără ca să Îl cunoască pe Dumnezeu, şi cât mai desăvârşit şi conştient, încă din această viaţă şi care cred că au crezut destul deşi nu L-au cunoscut pe Dumnezeu în urma strădaniilor şi lucrărilor credinţei;

celora care cred că vor avea parte de o mântuire autentică, adevărată, reală fără împărtăşirea de Sfintele Taine ale trupului şi sângelui Domnului şi Dumnezeului Iisus Hristos şi mai mult fără împărtăşirea conştientă, sau cât mai conştientă posibil, adică cu o conştiinţă cât mai limpede a a ceea ce se împărăşeşte prin Sfintele Taine pentru viaţa veşnică;

celora care cred că se vor mântui fără o pocăinţă reală, fără o adevărată metanoia, fără o adevărată transformare după chipul lui Dumnezeu, după arhetipul dumnezeiesc aşa încât viaţa lor să fie cât mai desăvârşită posibil, pentru că aşa a poruncit Hristos să fie omul desăvârşit aşa cum Însuşi Tatăl ceresc, Tatăl Lui şi Tatăl nostru, Dumnezeul Lui şi Dumnezeul nostru;

celora care cred că se mântuiesc deşi trăiesc în păcate şi că păcatele nu sunt şi nu pot fi piedici reale pentru mântuire, pentru primirea harului divin, dar mai mult pricină pentru alungarea harului divin o dată ce acesta s-a făcut prezent şi, prin el, Însuşi Dumnezeu deci prin energiile Lui necreate;

celora care nu îl vor fi dovedit pe diavol şi ispitirile diavolului, ale lumii şi ale propriilor lor patimi, slăbiciuni, puncte nevralgice spiritual, bineînţeles acestea prin ajutorul divin şi prin lupta proprie, pentru că fără Hristos, despărţiţi de Hristos nu putem face nimic;

celora care cred şi se iluzionează cu altfel de păreri, iluzii şi surogate de tipul celor de mai sus, inclusiv şi altele decât cele de mai sus;

tuturor acelora le doresc în continuare vise plăcute şi somn uşor în imperiul fanteziei şi în imperiul iluziei despre mântuire şi despre propria lor mântuire, le doresc în continuare somn "uşor" pe basme şi poveşti "nemuritoare".

Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul, să fie anatema! (1 Corinteni 16, 22)

Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul, să fie anatema! (1 Corinteni 16, 22)

Dacă cineva nu-L iubeşte pe Domnul, să fie anatema! (1 Corinteni 16, 22)

Dar: chiar dacă noi sau înger din cer v'ar propovădui altceva decât ceea ce v'am binevestit noi, să fie anatema! Aşa cum v'am spus-o mai înainte, v'o spun din nou şi acum: Dacă cineva vă propovăduieşte altceva decât ceea ce aţi primit, anatema să fie! (Galateni 1, 8-9)

Avatar utilizator
maria_andreea
Mesaje: 1540
Membru din: 23 Apr 2008, 13:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: mecanică, finanţe, teologie, natură
Localitate: Sibiu
Contact:

Re: Mantuirea

Mesaj necititde maria_andreea » 05 Apr 2012, 22:02

Dragostea de Dumnezeu este:
1. dispreţuirea lumii şi a tot ce este în lume;
2. cugetarea deasă şi sârguincioasă la Dumnezeu;
3. supunerea faţă de voia Lui cea sfântă;
4. grija pentru sporirea slavei Lui Dumnezeu;
5. dragostea de aproapele.

Sfântul Tihon de Zadonsk, Lupta între carne şi duh.

Pentru cine cunoaşte smerenia mântuirea e ca un zbor spre cer, căci Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har.
Mântuirea se lucrează pe ruinele egoismului. (Părintele Arsenie Boca)

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: Mantuirea

Mesaj necititde Dionysie » 29 Apr 2012, 08:49

Intrarea în împărăţia lui Dumnezeu este condiţionată în mod clar de Scripturile Descoperite de Dumnezeu de mai multe lucruri. Două însă fundamentale se constituie în naşterea din Dumnezeu, din apă şi din Duhul Sfânt, iar un al doilea stă în prisosirea dreptăţii faţă de dreptatea cărturarilor şi a fariseilor. Nici un om care nu este cu adevărat născut din Dumnezeu, care nu este cu adevărat schimbat la faţă după chipul lui Hristos care este Icoana Tatălui, nici un om în care nu trăieşte Hristos „în locul eu-lui său propriu” (aşa cum spunea Sfântul Pavel Apostolul) şi nici un om care nu trăieşte aşa încât dreptatea lui, meritele lui personale şi dreptatea iubirii lui, să o depăşească pe cea a cărturarilor şi a fariseilor, după cum a spus şi Hristos Dumnezeu, nu va intra cu nici un chip în împărăţia lui Dumnezeu, va rămâne în afara acestui „club select”. S-ar putea, cine ştie, să ajungă pe undeva printr-un loc „de verdeaţă”, printr-un loc „de odihnă”, dar în împărăţia lui Dumnezeu cu nici un chip nu va intra. Împărăţia lui Dumnezeu nu este un „club” pentru toţi pigmeii, pentru toţi impertinenţii, pentru toţi obraznicii, tupeiştii şi încrezuţii, nici pentru toţi ticăloşii şi mistificatorii, atât în doctrină cât şi (şi mai ales) în practică, a Adevărului Dumnezeiesc. Dacă cineva nu Îl iubeşte pe Domnul (Iisus Hristos), să fie anatema!


Înapoi la “MORALĂ şi SPIRITUALITATE: aspecte practice ale vieţuirii ortodoxe”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 2 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX