FORUMUL ORTODOX - TEOLOGIE.NET

Crestinul traieste in lume, dar nu este din lume. Este chemat sa biruie lumea, sa depaseasca valorile ei temporale, sa urce la cer inca fiind cu picioarele pe pământ.

Dar cum se traduce aceasta invitatie in viata noastra de zi cu zi, fara a dispera si fara a cadea in aroganta? Cum se impaca smerenia cu virtutile laice, cu ceea ce facem pentru societatea civila, pentru cariera, pentru autorealizarea personala? Solutia psihologica de cele mai multe ori este izolarea fizica (evitand contradicțiile dublului standard), sau izolarea spirituala (ducand o viata combativa, de "nebunie dupa Hristos", in conflict constant cu societatea laica). Dacă izolarea nu este posibilă, sau indeziderata, se risca o viata in dublu standard, un paralelism axiologic care va degenera inevitabil in conflicte interne si in crize de identitate.

Lumea laica isi are regulele sale de convietuire. Statul de drept ne impune variate indatoriri si obligatii, in respectul drepturilor fundamentale si a libertatii. Dar in ce masura le putem asimila fara a ne expune pericolului de imixtiune, amestecând cele ale Cezarului cu cele ale lui Dumnezeu, riscând conflictele de care vorbeam mai sus?
Astfel, smerenia este aproape intotdeauna contraproductivă, ca si iubirea, sau iertarea - toate in antiteza cu principiul de autorealizare sociala. Sau starea de inima infranta, de autoacuzare - mai ales ultima - in situatii de eșec, de incompetență profesională si in dramele minore ale cotidianului.

Care este calea bogatului catre imparatia cerurilor?
Suntem oare destinati agoniei atunci când acceptam compromisuri de dragul cresterii socioprofesionale, sau de dragul pacii in colectiv? A iubi inseamna a ierta. Dar inseamna oare aceasta a te ierta si pe tine insuti? Cum trebuie sa indraznim cand biruim lumea? Cum implinim porunca dacă aproapele sufera impreuna cu lumea pe care o combatem? Si ce daca lumea pe care o combatem suntem chiar noi insine, cum scapam de deznadejde?

Întrebări grele, pentru mine chiar imposibile...
Dar eu mă ghidez după un alt principiu (atunci când văd că frământarea filosofică mai mult mă îngroapă): eu îmi fac treaba mea "din tot sufletul, din tot cugetul şi cu toată puterea", iar Dumnezeu şi-o face pe a Lui. Şi eu multe nu le înţeleg. Dar unde pătrunde lumina lui Dumnezeu, întunericul dispare, iar lucrurile se lămuresc. Şi, de multe ori, în astfel de situaţii, observăm că nici măcar întrebările nu le-am pus corect.
M-aş bucura foarte mult dacă cineva ar putea să răspundă la întrebările lui Ioan, care în mare parte sunt şi ale mele.
E o bucurie când vezi că omul contemporan îşi pune astfel de întrebări, şi încă atât de profunde...

Smerenia cu virtuțile laice nu se împacă...

Dacă l-am căuta pe Hristos cu adevărat/ harul Său, nu ne-ar mai frământa celelalte, am dori un singur lucru ... am ști clar ce dorim.
Oamenii care s-au sfințit au fost din lumea aceasta, dar inima, ființa lor nu era împărțită, era sau este pentru unii, doar la Dumnezeu.
Dacă ne dorim slavă lumească, eventual bunăstare materială și împliniri profesionale cu tot dinadinsul, dar și harul lui Dumnezeu în același timp e imposibil să le dobândim amândouă deodată, ori una, ori alta ... cred că depinde și de darurile fiecăruia - referitor la carieră sau ranguri. Un lucru e clar, harul lui Dumnezeu toți îl pod dobândi, însă doctorate, ranguri, nu știu dacă toți ... Dacă am ști ce vrem cu adevărat, am căuta, asemenea acelui bărbat care și-a vandut tot ca să cumpere pământul în care era ascunsă comoara ... astfel nu ne-am dedubla. Am fi nebuni pentru lume Poate e o nebunie ce am scris. Cer iertare dacă am deraiat de la subiect.