Pastorala de Sfintele Pasti 2010 a IPS Andrei

Probleme ce vizează strict situaţia BOR.
Petre C
Mesaje: 606
Membru din: 24 Noi 2008, 21:42
Confesiune: ortodox
Localitate: Bucuresti
Contact:

Pastorala de Sfintele Pasti 2010 a IPS Andrei

Mesaj necititde Petre C » 30 Mar 2010, 16:19


Focul cel ceresc încălzeşte inima şi luminează mintea - Pastorala de Paşti 2010 a IPS Andrei al Alba Iuliei


† A N D R E I ,

Din harul lui Dumnezeu,
Arhiepiscop al Alba-Iuliei,
preacucernicului cler,
preacuviosului cin monahal şi iubiţilor credincioşi,
urarea ca Hristos Cel înviat din morţi
să vă încălzească inimile şi să vă lumineze minţile!


Iubiţi fraţi şi surori,

Plini de tristeţe, cu inima îndurerată, cu sufletul rece şi cu mintea întunecată, Luca şi Cleopa mergeau în ziua de Paşti „la un sat care era departe de Ierusalim, ca la şaizeci de stadii, al cărui nume era Emaus” (Luca 24,13).
Erau marcaţi şi dărâmaţi de Patimile la care fusese supus Învăţătorul lor. Cel ce le sădise în suflet nădejdea în nemurire şi într-o Împărăţie Veşnică a fost răstignit ca marii făcători de rele şi zăcea în mormânt de trei zile.
Zvonurile aduse de nişte femei pioase că nu L-au găsit pe Domnul Hristos în mormânt, că îngerii le-ar fi spus că a înviat, nu i-au convins. Erau mai dezorientaţi şi mai trişti ca oricând. Pentru că duhul întristării paralizează toate puterile sufletului. „Precum molia roade haina şi caria lemnul, aşa întristarea distruge sufletul omului”.
Şi iată că „pe cale” li se alătură un călător. Era Hristos Cel înviat, dar ei nu-L recunoşteau. Călătorul cel Străin a intrat în vorbă cu ei: „«Ce sunt cuvintele acestea pe care le schimbaţi unul cu altul în drumul vostru?» Iar ei s-au oprit, cuprinşi de întristare” (Luca 24, 17).
Intrigaţi că Străinul nu ştie tragedia ce s-a petrecut la Ierusalim, I-au relatat cu lux de amănunte pătimirea Domnului Iisus Hristos, concluzionând: „Noi nădăjduiam că El este Cel Ce avea să izbăvească pe Israel; şi, cu toate acestea, astăzi este a treia zi de când s-au petrecut acestea” (Luca 24, 21).
Străinul, cu răbdare, întemeindu-Se pe Scripturi, i-a încredinţat că toate acestea trebuiau să se întâmple. Şi a încheiat dojenindu-i cu bunătate: „O, nepricepuţilor şi zăbavnici cu inima ca să credeţi toate câte au spus proorocii! Nu trebuia, oare, ca Hristos să pătimească acestea şi să intre în slava Sa?” (Luca 24, 25-26).
Într-acestea au ajuns la Emaus. Străinul se făcea că vrea să-şi continue drumul. Cei doi L-au rugat stăruitor: „Rămâi cu noi, că este spre seară şi s-a plecat ziua” (Luca 24, 29). Aşezându-se la masă, dintr-o dată, Străinul a început Liturghia. „Luând El pâinea, a binecuvântat şi frângând, le-a dat lor. Şi s-au deschis ochii lor şi L-au cunoscut; şi El S-a făcut nevăzut de ei” (Luca 24, 30-31).
Pe când se cuminecau, harul Duhului Sfânt, focul cel ceresc, energia dumnezeiască cea necreată, le-a încălzit inima şi le-a luminat mintea. Ochii minţii s-au deschis, L-au recunoscut pe Hristos, şi toată tristeţea şi răceala ce-i cuprinsese au dispărut. Erau fericiţi că Hristos a înviat.

Iubiţi credincioşi,

Trăim într-o lume încărcată de tristeţe. Încercările prin care trec oamenii îi fac insensibili la cele spirituale, pentru că ei se izbesc de multe necazuri materiale şi de boli, care le răcesc inima. Pe deasupra, obsedaţi de rezolvarea problemelor zilnice, li se întunecă mintea şi nu mai au un orizont duhovnicesc care să le permită să-L vadă pe Hristos.
Miile de oameni rămaşi fără loc de muncă, cu venituri modeste care nu le permit un trai decent şi creşterea firească a copiilor, ne determină să ne întrebăm dacă nu mergem înspre prăbuşire?
Satele noastre, leagănul vieţii spirituale şi locul unde s-au plămădit tradiţiile, îmbătrânesc şi se prăbuşesc. Sporul demografic este negativ, înmormântări multe, boteze şi cununii puţine şi, meditând la această realitate, suntem cuprinşi de tristeţe.
Milioane de români, pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele şi a răzbi asupra sărăciei, au emigrat în ţările apusene. Golul lăsat în România este imens, iar vitalitatea neamului slăbeşte. Şi această realitate n-ar fi aşa de tragică dacă, după ce îşi vor realiza o situaţie, s-ar întoarce acasă. Dar oare se vor întoarce? Poate în parte.
Şi peste toate încercările a venit şi această prăpădită criză economică care a blocat timida redresare a ţării. Aşa cum este, această criză va fi depăşită, dar oare nu va lăsa în urma ei şi o criză spirituală ?
În contextul acestei realităţi, când doi creştini se întâlnesc, precum Luca şi Cleopa, încep să-şi depene toate necazurile şi sunt plini de întristare.


Dreptmăritori creştini,

În mijlocul oamenilor trişti şi deznădăjduiţi apare El, Străinul înviat din morţi, şi le spune: „În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33). Din nefericire, oamenii au ochii închişi ca să nu-L cunoască.
Sfântul Apostol Petru, convins de dumnezeirea lui Hristos şi de faptul că El ne va dărui tuturor învierea din morţi, ne zice: „Iubiţilor, nu vă miraţi de focul aprins între voi spre ispitire, ca şi când vi s-ar întâmpla ceva străin. Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare” (1 Petru 4, 12-13).
O maximă din Pateric ne spune că „stejarul de nu va fi clătinat de vânturi, nici nu va creşte, nici rădăcină nu va slobozi. Aşa şi creştinul: de nu va pătimi şi nu va răbda, nu poate să fie ostaş al lui Hristos.”
Citim în cartea „Urmarea lui Hristos” că necazurile „sunt foarte folositoare, deşi sunt grele şi chinuitoare, fiindcă printr-însele omul se smereşte, se curăţă şi se întăreşte.”
Este adevărat că uneori necazurile sunt aşa de mari încât omul nu le mai poate duce. Puterile lui sufleteşti şi trupeşti ajung la epuizare. Frica de prăbuşire şi de neant îl duc la deznădejde. Nici o putere omenească nu mai poate face faţă luptei.
Într-o asemenea situaţie ajunsese, în veacul trecut, Sfântul Siluan Athonitul. Era la capătul puterilor şi, cu ultimele resurse, şezând deznădăjduit în chilie, a strigat: „Doamne, eşti de neînduplecat!” A simţit apoi cum se afundă în întunericul şi zbuciumul iadului.
Cu ultimele puteri s-a dus la Vecernie şi dintr-o dată, în dreapta uşilor împărăteşti, „Domnul i S-a arătat în chip de neînţeles şi întreaga sa făptură, până şi trupul însuşi i s-au umplut de focul harului Sfântului Duh, acel foc pe care Domnul l-a pogorât pe pământ la venirea Sa.” Trecea prin stări asemănătoare cu Luca şi cu Cleopa.
Sfântul Siluan n-a fost în stare să relateze starea de fericire în care se găsea atunci. Domnul Hristos avea o privire atât de blândă şi de bună, revărsând atâta iubire şi bucurie, încât va rămâne marcat de aceasta pentru întreaga viaţă.


Iubiţi fraţi şi surori,

Adeseori şi noi suntem trişti şi deznădăjduiţi, inima ne e sloi de gheaţă, iar mintea ni se întunecă. Din noianul problemelor şi necazurilor nu vedem nici o ieşire. Cine ne poate scoate din această stare? Numai Hristos Cel înviat, cum a făcut-o cu Luca şi Cleopa. El nu poate să te ştie prăbuşit şi mort sufleteşte, mocnind într-o viaţă întunecată şi fără orizont, şi să nu intervină.
El doreşte să ne revigoreze, să ne aprindă inima şi să ne lumineze mintea, să ne facă entuziaşti în trăirea noastră creştină. Acest entuziasm creştin, şi numai acesta, va mai putea reabilita omenirea. Din păcate, ne-am obişnuit cu mediocritatea spirituală, ne-am obişnuit să trăim chirciţi şi refuzăm oferta Lui. Ne-am obişnuit să trândăvim, să-L respingem, să-L răstignim.
Hristos ne plimbă viaţa între flăcări de har, ca să ne aprindem, iar Biserica reazemă drumurile pe troiţe ca să ne molipsim viaţa de sfinţenia Lui şi să-L auzim grăindu-ne de pe cruce: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea!” (Ioan 16,33).
Hristos este „foc” şi „lumină”. Atunci când sufletul ne este îngheţat de ispitele celui rău şi de necazurile vieţii, iar mintea întunecată de gânduri, El poate topi gheaţa şi poate lumina mintea. Important este să ne apropiem de El şi El va revărsa în noi focul Duhului Sfânt. „Adevărata ţintă a vieţii creştineşti, spune Sfântul Serafim de Sarov, constă în a primi Duhul Sfânt. Rugăciunea, postul, privegherea, milosteniile şi toate celelalte fapte bune făcute în numele lui Hristos, nu sunt decât mijloace pentru a primi Duh Sfânt”.

Iubiţi credincioşi,

Cel mai important mijloc, însă, pentru a primi Duh Sfânt este participarea la Sfânta Liturghie. Domnul Hristos şi-a exprimat limpede scopul de a-i scoate pe oameni din amorţire şi mediocritate: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie acum aprins!” (Luca 12, 49). Abia la Sfânta Liturghie Luca şi Cleopa L-au recunoscut pe Hristos Cel înviat. Aici li s-a încălzit inima, li s-a luminat mintea şi li s-au deschis ochii ca să-L vadă pe Hristos. De fapt, El le-a topit gheaţa din suflet şi le-a deschis ochii cu ajutorul harului Sfântului Duh.
Când ne pregătim pentru Sfânta Liturghie şi citim canonul pentru Împărtăşanie, zicem: „Foc şi lumină să-mi fie mie primirea preacuratelor şi de viaţă făcătoarelor Tale Taine, Mântuitorule, arzând neghina păcatelor şi luminându-mă peste tot, spre cuvântarea lui Dumnezeu cea adevărată.” Iar, mai apoi, repetăm: „Ca focul şi ca lumina să-mi fie mie Trupul şi Sângele Tău cel scump, Mântuitorul meu, arzând materia păcatului şi mistuind spinii patimilor şi luminându-mă tot pe mine, cel ce mă închin Dumnezeirii Tale. ”
Sfântul Simeon Noul Teolog, care a avut experienţa focului celui sfânt, în „Imnele iubirii dumnezeieşti” este copleşit de bunătatea lui Dumnezeu şi exclamă: „Cum eşti izvor de foc, / Cum eşti şi apă răcoritoare, / Cum şi arzi şi îndulceşti, / ...Cum faci dumnezei pe oameni, / Cum faci întunericul lumină, / Cum ridici pe cei din iad, / Cum faci pe muritori nestricăcioşi?”
Celui pregătit pentru Sfânta Liturghie Hristos îi aprinde inima şi-i luminează mintea, făcându-l părtaş dumnezeieştii firi. Înainte „cu aproape 80 de ani, Părintele Ignatie Duhovnicul, de la Schitul «Sfânta Ana», slujea protos între ceilalţi preoţi slujitori, la o Sfântă Liturghie. Ceilalţi preoţi au observat chipul Părintelui Ignatie schimbat, strălucitor şi scăldat de harul dumnezeiesc, ca faţa unui înger. S-a apropiat momentul înfricoşător al prefacerii şi toţi slujitorii şi călugării din acea bisericuţă a pustiului au trăit lângă luminatul părinte Ignatie minunea Sfintei Liturghii.”
Sfântul Nicolae Cabasila ne spune şi cum lucrează în noi Sfânta Cuminecătură: „Pâinea vieţii schimbă, preface şi umple de viaţă pe cel ce se împărtăşeşte, pentru că, intrând până în creieri şi în inimă, prin această Pâine ne mişcăm şi vieţuim, ca una care singură are viaţă întru sine. Ca să ne arate că El nu ne face părtaşi la o viaţă de săturare trupească, ci ne dă din însăşi fiinţa Sa, întocmai după cum şi inima şi capul trimit din ele însele viaţă mădularelor, de aceea S-a numit pe Sine Mântuitorul «Pâinea ce vie» şi zice că «Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică». ”
Este de neînţeles cum, la Liturghia celei mai mari sărbători creştine, Sărbătoarea Paştilor, există parohii în care nu se împărtăşeşte nimeni. Postul le-a oferit creştinilor posibilitatea de a se pregăti, iar la Paşti îl aud pe Sfântul Ioan Gură de Aur zicându-le: „Masa este plină, ospătaţi-vă toţi. Viţelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustaţi toţi din ospăţul credinţei. ”

Dorindu-vă Sărbătorile Paştilor cu multă bucurie, „Ospăţul Credinţei” cu tihnă, vă îmbrăţişează cu dragoste sfântă şi vă zice: „Hristos a înviat! ”

† A N D R E I,

Arhiepiscopul Alba-Iuliei
"Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti." Ps. 22,4

Petre

Înapoi la “BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 4 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX
cron