Pastorala de Sfintele Pasti 2010 a IPS Laurentiu

Probleme ce vizează strict situaţia BOR.
Petre C
Mesaje: 606
Membru din: 24 Noi 2008, 21:42
Confesiune: ortodox
Localitate: Bucuresti
Contact:

Pastorala de Sfintele Pasti 2010 a IPS Laurentiu

Mesaj necititde Petre C » 30 Mar 2010, 19:04


DARURILE INVIERII: Pastorala de Sfintele Pasti 2010 a IPS Laurentiu, Arhiepiscopul Sibiului si Mitropolitul Ardealului

† LAURENŢIU

DIN MILA LUI DUMNEZEU, ARHIEPISCOPUL SIBIULUI ŞI MITROPOLITUL ARDEALULUI

Iubitului nostru cler, cinului monahal şi drept-credincioşilor creştini, har, milă şi pace de la Dumnezeu, iar de la noi, arhiereşti binecuvântări!

„Să intrăm toţi în bucuria Domnului nostru, … să gustăm toţi din ospăţul credinţei şi să ne împărtăşim toţi din bogăţia bunătăţii!”(Cuvânt de învăţătură al Sf. Ioan Gură de Aur)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Iubiţii mei fii duhovniceşti,

Cu aceste cuvinte ne îndeamnă Sfântul Ioan Gură de Aur să ne bucurăm în această „noapte de mântuire”, în care noianul cel negrăit şi de neînţeles pentru mintea omenească al iubirii lui Dumnezeu se revarsă iarăşi şi iarăşi peste noi şi ne face părtaşi tainicului ospăţ al darurilor purtării Sale de grijă şi atenţiei Lui deosebite pentru noi. Astăzi e bucurie în cer şi pe pământ, astăzi toate s-au umplut de lumină, astăzi şedem cu Hristos la Cina Împărăţiei veşnice, unde El Se face dulcea noastră hrană, scumpa noastră băutură. El ne-a răscumpărat şi ne-a împăcat cu Tatăl, ne-a eliberat de tirania păcatului, a diavolului şi a morţii şi ne-a strămutat pe noi în Împărăţia iubirii Sale. „Hristos a înviat din morţi ca şi noi să înviem cu El, spune Sfântul Grigorie Teologul; Hristos a răsărit viaţă din mormânt ca să ne scape de legăturile păcatelor. Porţile iadului sunt rupte, moartea este biruită, … căci astăzi sunt Paştile! Sărbătoarea sărbătorilor, bucuria bucuriilor.”[1]

Darurile Învieriisunt nenumărate şi inepuizabile, căci în ele se arată adâncimea iubirii lui Dumnezeu, dar şi a atotputerniciei Sale. Pentru Sfântul Ioan Gură de Aur, această zi de bucurie este „rezidirea lumii, împăcarea cu Tatăl, sfârşitul blestemului, pierderea morţii, legarea diavolului, ziua în care oamenii vieţuiesc împreună cu îngerii şi în care împărăţia întunericului a fost desfiinţată. Este ziua în care cântăm cu bucurie: Unde îţi este, moarte, boldul tău? Unde este, iadule, biruinţa ta? Este ziua în care Hristos a distrus porţile de aramă (Is 45, 2) şi în care a schimbat înfăţişarea morţii, devenind pentru noi un somn şi o trecere spre o mai bună viaţă… Acestea sunt biruinţele luminoase ale Învierii prin care s-a risipit înşelăciunea demonilor şi am scăpat de tirania morţii, prin care nu ne mai înspăimântă sfârşitul acestei vieţi trecătoare, simţind noi bucuria darurilor viitoare, prin care firea umană a fost adusă la cinstea pe care a avut-o dintru început”[2].

Scopul fericit pentru care Dumnezeu l-a făcut pe om a fost tocmai această gustare de-a pururi din darurile iubirii Sale, dar omul a fost amăgit de diavol prin dorirea altor daruri, imediate, supuse simţurilor şi a căzut din cinstea şi demnitatea de fiu, a fost supus morţii şi stricăciunii şi ispitelor celui viclean. Dar Dumnezeu, în marea Lui iubire, nu a uitat zidirea Sa, nici nu Şi-a întors faţa Sa de la cel care se depărtase de El, ci, „la plinirea vremii, El, pe pământ S-a arătat şi cu oamenii a petrecut şi, din Sfânta Fecioară întrupându-Se, S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, asemenea făcându-Se smeritului nostru trup, ca să ne facă pe noi asemenea chipului slavei Sale”, cum ne rugăm în Liturghia Sfântului Vasile cel Mare[3]. Moartea, stricăciunea, păcatul au intrat atât de adânc în fiinţa umană, încât nimeni în afară de Dumnezeu nu putea să vină în ajutorul omului căzut. Dar Dumnezeu, fiind Sfinţenia, Viaţa, Nestricăciunea, nu Se putea întâlni cu moartea, cu păcatul şi cu diavolul decât într-un trup muritor. De aceea Stăpânul, din nemăsurata iubire de oameni, S-a îmbrăcat în haina trupului nostru, desfiinţând moartea şi păcatul din el şi scoţându-l din robia diavolului, căci, „cum ar fi putut altfel Domnul să Se arate ca fiind Viaţa şi Sfinţenia decât înviind şi sfinţind trupul cel muritor…”, se întreabă Sfântul Atanasie cel Mare[4].

„Cuvântul lui Dumnezeu Se pogoară la şarpe,spune Sfântul Ioan Damaschin, iar pe acesta îl atrage cu undiţa dumnezeirii (Iov 41, 1), care este ascunsă în trupul Său aşa cum momeala ascunde cârligul, şi-l sileşte să-i dea afară pe cei pe care a avut puterea să-i înghită prea ruşinos, lăsându-1 deşert pe cel care se fălea cu bogăţia lui. Pruncul Ce S-a născut şi Care ne-a fost dat nouă (Is 9, 5), pogorându-Se în peştera de vipere, sugrumă şi ucide şi pierde pe cel mândru şi trufaş. Acum iadul cer se face, şi cele de dedesubt se umplu de lumină, şi întunericul cel dinainte este risipit, şi celor orbi li se dă vedere. Căci celor ce stăteau în întunericul şi în umbra morţii li S-a arătat Răsăritul cel de Sus (Is 9, 1)”[5].

Mântuitorul nu putea să nu învie, El fiind Viaţa, Lumina şi Sfinţirea omului şi Cel care a acceptat moartea nu dintr-o necesitate, ci din iubire. De aceea a biruit-o, de aceea Crucea arată cu ce iubire mare iubeşte Dumnezeu pe om, iar acest semn de necinste a devenit pentru noi semnul atotputerniciei divine de care demonii se tem şi se cutremură.

Trupul asumat de Mântuitorul nu putea să nu moară pentru că era muritor, dar el nu putea să rămână muritor pentru că era Locaş al Vieţii. Stricăciunea a intrat în firea umană şi de aceea viaţa nouă a lui Dumnezeu trebuia să intre în firea omenească şi să o înnoiască.

Mântuitorul a biruit moartea prin moarte pentru că a primit-o de bunăvoie, din iubire şi din ascultare. Iubirea L-a făcut să moară, iubirea I-a dat biruinţa asupra morţii, iubirea a făcut din moartea Sa jertfa curată, bine mirositoare, adusă pentru întreaga lume, prin care omul a fost readus la bucuria comuniunii cu Dumnezeu. Moartea şi Învierea Sa au dat naştere unei noi umanităţi, în care trăieşte o nouă viaţă, şi anume viaţa divino-umană a lui Hristos. Prin această nouă umanitate, Dumnezeu revarsă pururi darurile Sale, prin Sfintele Taine şi prin toate lucrările sacramentale ale Bisericii.

Învierea Mântuitorului este actul suprem de iubire al lui Dumnezeu faţă de noi. Iubirea L-a dus până la moarte, dar nu L-a lăsat în moarte. Iubirea e mai tare decât moartea. Ea a biruit moartea pentru totdeauna. Mărturia şi puterea acestei iubiri, ce a mers până la moarte, le-a lăsat Fiul lui Dumnezeu în instituirea Sfintei Euharistii. Liturghia arată că Hristos n-a terminat legătura Lui cu noi odată cu moartea primită din iubire pentru noi, ci o continuă, comunicându-ni-Se ca Unul Ce poartă în Sine viaţa, ca urmare a acestei morţi din iubire.

După Înviere şi Înălţare, Mântuitorul Hristos, devenit Duh şi după umanitate, nu ne-a părăsit, ci, prin venirea Sfântului Duh, a adus în noi toate darurile umanităţii Sale restaurate, umplându-ne de puterea dăruirii Sale jertfelnice. Materia văzută devine astfel mijlocul descoperirii şi prezenţei lui Hristos în Biserică. În locul prezenţei corporale a lui Hristos în lume, se poate simţi prezenţa Sa spirituală prin credinţă şi prin Sfintele Taine, care însă nu e mai slabă ca aceea, ci mai intensă, pentru că se întemeiază toată pe Duhul Sfânt. Hristos este sălăşluit în noi şi noi simţim taina prezenţei Lui şi cu El ne întâlnim de acum în interiorul nostru. A trebuit să Se scufunde Fiul lui Dumnezeu în natura omenească şi să moară şi să învieze pentru ca noi, scufundându-ne în apa Botezului, să ne întâlnim cu El: „Câţi în Hristos ne‑am botezat, în moartea Lui ne-am îngropat, spune Apostolul neamurilor, pentru ca, precum Hristos S-a sculat din morţi prin slava Tatălui, tot aşa şi noi să umblăm întru înnoirea vieţii; căci dacă ne-am făcut cu Hristos o singură tulpină prin asemănarea morţii Lui, atunci vom fi şi părtaşi ai Învierii Lui” (cf. Rom 6, 4-5).

Prin Sfintele Taine noi suntem permanent chemaţi la Nunta Fiului lui Dumnezeu şi darurile acestei veşnice şi netrecătoare Cine de taină sunt preţuite cu Scumpul Sânge al Dumnezeului nostru şi de aceea evenimentele vieţii Mântuitorului nu sunt, pentru noi, un simplu trecut de care ne aducem aminte, ci ele sunt permanent prezente şi lucrătoare, în Sfânta Liturghie, prin care le re-trăim şi le actualizăm. Ospăţul Fiului de Împărat nu s-a terminat. El continuă în cer acum, dar şi pe pământ prin Sfânta Euharistie. Mereu are loc căsătoria cea mai plină de iubire între Fiul Împăratului şi noi, mereu participăm la ospăţul acestei nunţi, înaintăm spre căsătoria şi ospăţul desăvârşit al Împărăţiei viitoare. Trăim sub zorile eshatologiei, pregătindu-ne pentru întâlnirea cu Soarele Atotstrălucitor al zilei nesfârşite.

Iubiţi credincioşi,

Viaţa în Hristoseste marele dar al Învierii, este darul vieţii celei noi şi al iubirii Sfintei Treimi. Tot ce avem noi în această lume este un dar al lui Dumnezeu, şi noi ştim că orice dar presupune şi un răspuns din partea noastră, o angajare, o folosire a acestuia. Darurile lui Dumnezeu nu sunt nişte simple cadouri impersonale, dăruite dintr-o milă compătimitoare, ci sunt daruri pline de mireasma iubirii jertfelnice a Sfintei Treimi, care dau sens existenţei noastre. Gustând din aceste daruri ale Învierii, simţim că pentru ele am fost creaţi, simţim că suntem nemuritori şi că trebuie să răspundem acestei iubiri cu iubirea noastră. Şi cum putem face acest lucru? Tot Marea Iubire, venită între noi, ne învaţă, spunând: „Dacă păziţi poruncile Mele, rămâneţi în dragostea Mea...” (Ioan 15, 10). Astfel, pentru a ne povăţui ca pe nişte copii, Mântuitorul ne-a pus la îndemână sfintele Sale porunci; dacă le împlinim, gustăm din iubirea Lui, căci nu noi păzim legea lui Dumnezeu, ci legea lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi şi ne ajută să ne împărtăşim de darurile iubirii dumnezeieşti.

Dar, din păcate, noi nu punem în lucrare, nu folosim ceea ce Dumnezeu ne dăruieşte, nu dorim darurile Sale plătite cu Scumpul Sânge al Fiului Său, ci ne alipim de bunurile şi plăcerile trecătoare ale acestei lumi, jignind bunătatea Dăruitorului nostru. Cultura divertismentului, hoţia, răutatea, invidia, egoismul, neîncrederea intoxică societatea noastră. Tinerii debusolaţi sunt acum educaţi de mas media. De la deznădejde se trece uşor la sinucidere. Familia creştină suferă, ca şi societatea, de o profundă criză. Şi cum altfel ar putea sta lucrurile când desfrânarea a devenit nota generală a mediilor care ni se impun, dar şi în care ne complăcem să trăim. Putem, oare, să avem o viaţă creştină, spurcându-ne mintea cu imaginile deşănţate din reviste, ziare şi televizor? Mai poate, oare, supravieţui familia, atâta vreme cât soţul sau soţia se alipesc cu inima şi cu simţurile de idolii micului ecran? Avem, oare, dreptul să mai cerem de la Dumnezeu o soartă mai bună pentru copiii noştri, dacă noi înşine nu ne străduim să le fim modele de înfrânare şi de virtute?

Nu trebuie să ne revoltăm pentru viaţa tot mai grea pe care am ajuns să o avem. Toate necazurile nu sunt altceva decât roade ale îndepărtării noastre de Dumnezeu, ale încrederii pe care ne-am pus-o în confortul şi plăcerile trupeşti ale lumii acesteia. Bunăoară, i-am închinat noi, oare, Domnului primele noastre gânduri ale fiecărei zile şi sufletul nostru curăţit permanent de zgura păcatului prin Sfânta Taină a Spovedaniei? Trăim noi, oare, cu dorul împărtăşirii Trupului şi Sângelui Mântuitorului? Unde sunt frica de Dumnezeu, milostenia, smerenia şi dragostea creştinească?

Şansa noastră nu poate fi alta decât să ne întoarcem cu toată inima la Hristos. Trebuie multă răbdare în necazuri şi pocăinţă înainte de a nădăjdui ceva mai bun. Iar dacă vom alege această cale, neîntârziat vom primi răspuns de la Dumnezeu, Care aşteaptă să-I dăm inimile, pentru ca El să ni le umple cu bucuria harului Duhului Său cel Sfânt.

Să ne străduim să punem în lucrare darurile Învierii şi să nădăjduim că puterea lui Hristos, Cel răstignit şi înviat, va revigora şi trezi neamul nostru atât de încercat. Mai mult ca niciodată, greutăţile ne apasă şi ştim că doar mila lui Dumnezeu, pe care trebuie să o cerem stăruitor, cu lacrimi, cu umilinţă şi cu post, ne poate scoate din toate necazurile, ispitele şi încercările ce ne împresoară. Nu avem altă nădejde decât prezenţa vie şi lucrătoare a lui Hristos cel înviat în noi! Să nu o ignorăm, să nu o dispreţuim, ci să omorâm în noi pe omul cel vechi, pentru ca omul cel nou să învieze împreună cu Hristos, în fiecare dintre noi. Să cultivăm legătura noastră cu Dumnezeu, să ne îngrijim de frumuseţea noastră interioară, să dăm „Chipului pe cel după chip”, să fim împlinitori ai cuvântului lui Dumnezeu, nu doar propovăduitori, pentru ca toţi împreună să ne desfătăm de bunurile pregătite în Împărăţia cerurilor celor ce curat L-au iubit pe Dumnezeu.

Hristos a înviat!

Sărbători Fericite! La mulţi şi fericiţi ani!

Al vostru al tuturor,

de tot binele voitor şi pururea rugător către Hristos, Învierea noastră,

†Laurenţiu

Mitropolitul Ardealului
"Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti." Ps. 22,4

Petre

Înapoi la “BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 1 vizitator

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX
cron