Pastorala de pasti a IPS Irineu al Olteniei

Probleme ce vizează strict situaţia BOR.
Petre C
Mesaje:606
Membru din:24 Noi 2008, 21:42
Confesiune:ortodox
Localitate:Bucuresti
Contact:
Pastorala de pasti a IPS Irineu al Olteniei

Mesaj necititde Petre C » 16 Apr 2009, 13:01

PASTORALA
LA ÎNVIEREA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

+IRINEU
PRIN HARUL LUI DUMNEZEU
ARHIEPISCOPAL CRAIOVEI ŞI
MITROPOLIT AL OLTENIEI

PREACUCERNICULUI CLER,
PREACUVIOSULUI CIN MONAHAL,
PREAIUBIŢILOR CREDINCIOŞI DIN
ARHIEPISCOPIA CRAIOVEI
HAR, MILĂ ŞI PACE DE LA
MÂNTUITORUL IISUS HRISTOS,
IAR DE LA NOI PĂRINTEŞTI BINECUVÂNTĂRI

Iubiţi fraţi şi surori întru Hristos Domnul, Hristos a înviat! Adevărat, a înviat!


Iată-ne ajunşi în Duminica Paştilor, când preotul, din faţa
Sfântului Altar, ţinând în mână o făclie aprinsă, îi îndeamnă pe credincioşi: „Veniţi de primiţi lumină!". Urmează apoi cântările pascale, în care abundă cuvintele lumină, luminos, strălucire, strălucitor, precum: ,Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a Învierii" sau: „Luminează-te, luminează-te, noule Ierusalime, că slava Domnului peste tine a răsărit".
Toate acestea arată că Învierea Domnului nostru lisus Hristos, care umple Sfânta Biserică de bucuria triumfului asupra morţii, constituie comoara, idealul şi izvorul vieţii noastre spirituale creştine.

Credinţa în înviere nu reprezintă numai unul dintre adevărurile fundamentale ale creştinismului care pune în evidenţă valoarea deplină a vieţii şi a omului, ci şi calea spre viaţa veşnică. Ea este convingerea că nu moartea are ultimul cuvânt, ci viaţa şi fericirea veşnică a sufletului. Creştinul, întemeiat pe această certitudine, care comunică sufletului energia de a lupta cu greutăţile vieţii, crede în viaţa ce se desfăşoară sub semnul bucuriei învierii Domnului. Pentru aceasta, Sfântul loan Gură de Aur numeşte ziua învierii Domnului „temeiul păcii, cauza împăcării, îndepărtarea războaielor şi nimicirea morţii" Altfel spus, învierea este cea mai puternică afirmare a vieţii, constituind o categorică şi ireductibilă antiteză a nimicirii sau a neantului. Noi, care ne împărtăşim de acest har şi de această bucurie a învierii, participăm în mod activ la transfigurarea lumii întregi. Astfel, din biruinţa Mântuitorului asupra morţii, ne luăm puterea şi, în dinamismul nostru moral, contribuim efectiv la transformarea permanentă a lumii. Din acest punct de vedere, Ortodoxia este păstrătoarea luminii şi a vieţii pe care Hristos Domnul le-a adus în lume prin învierea Sa. Totodată, ea propovăduieşte prezenţa lui Dumnezeu în însăşi existenţa umană.


Strălucirea de lumină a veşnicului Dumnezeu e un adânc de nepătruns, care formează obiectul unei cunoaşteri deosebite a slavei împărăteşti a Domnului în Sfântul Duh, ce inundă cu razele Sale universul răscumpărat de Mântuitorul lisus Hristos. Din acest punct de vedere, lucrarea Crucii şi Învierii Domnului Hristos dăruieşte Bisericii noastre cel mai mare praznic al ei.
Categoric, taina Învierii primeşte o deosebită semnificaţie cosmică în viziunea teologică şi în spiritualitatea Sfinţilor Apostoli şi a Sfinţilor Părinţi. Pentru ei, întreaga zidire tinde spre Înviere, Crucea fiind semnul suprem al tuturor desăvârşirilor. După cum se ştie, Dumnezeu a creat pe oameni alcătuiţi din trup şi suflet şi, ca atare, încetarea vieţii, din cauza răului, era o catastrofă a existenţei noastre. Astfel, rătăcirea de Dumnezeu şi moartea omului erau semnele vizibile ale existenţei răului în lume, contrare scopului pentru care Dumnezeu a creat lumea.

Deci, stricarea nefirească a facerii lui Dumnezeu se producea prin moarte, ca urmare a răului spiritual şi a descompunerii existenţei. Se înţelege clar că răul nu are o existenţă de sine, ci se alimentează din mişcarea noastră nesocotită spre lucruri rele. Ei bine, tocmai pentru ca să nu alunecăm spre moarte, Fiul lui Dumnezeu a pătruns în ţesătura existenţei noastre, a biruit moartea şi ne-a dăruit viaţă veşnică. Pentru acest fapt, învierea Lui apare ca un act al voinţei Sale creatoare, aşa cum ne arată Sfântul Maxim Mărturisitorul, când zice: ,În Hristos hotărârea voii Sale proprii pentru bine a spălat ruşinea comună a stricăciunii întregiriifirii". Altfel spus, în Mântuitorul Hristos toate făpturile vin de la Dumnezeu şi merg la Dumnezeu, toate sunt create în Hristos şi răscumpărate în Hristos.

Prin faptul că Fiul lui Dumnezeu Se întrupează şi învie rezultă că între creaţie şi înviere există o relaţie încă înainte de veac, care ne arată că făpturile nu pot fi înţelese deplin decât în planul învierii. Din acest motiv, Învierea e un eveniment de o valoare universală şi prin ea omul şi natura înconjurătoare sunt luminaţi de slava cerească, dobândind arvuna nemuririi. în sensul acesta, Mântuitorul, călcând cu moartea pe moarte, intră într-un mod de existenţă cu totul deosebit de acela pe care noi îl trăim pe acest pământ. Totodată, Învierea Lui ne deschide porţile nemuririi, fiind o realitate nouă realizată de iubirea Lui divină. Numai El, Creatorul, putea să ne refacă şi să ne readucă în starea primordială şi să ne aşeze într-o legătură sfântă cu El.


Dreptmâritori creştini,

Este lesne de înţeles ca Mântuitorul Hristos, Care S-a răstignit pentru noi, prin Înviere, nu numai că ne eliberează de osânda morţii, ci ne călăuzeşte spre desăvârşire şi strălucire. El lucrează, în mod natural, din interior asupra făpturilor reunite în plinătatea Trupului Său tainic, dăruindu-ne tuturor oamenilor bogăţia energiilor Sale dumnezeieşti prin Sfântul Duh.

Datorită acestui fapt, prin iubirea Sa divină suntem chemaţi să ne unim cu El, care este izvorul vieţii şi al nemuririi. Şi pe măsură ce ne aprindem de lumina Învierii Lui, rămânem pe deplin în voinţa şi iubirea Lui, trecând de la o viaţă pământească naturală la o existenţă veşnic fericită. Ca atare, Mântuitorul, după ce a trecut prin cruce şi mormânt, încheind activitatea Sa pământească, a intrat în cetatea de lumină a Învierii, unde creaţia îşi găseşte prin sine desăvârşirea. De acum, lumea se odihneşte în sânul iubirii Sale divine, fapt ce coincide cu încetarea lucrării noastre naturale şi cu deschiderea noastră, a celor ce ne mântuim, spre lucrarea harului. în acest context, Învierea Domnului constituie forma perfectă şi desăvârşită a creaţiei, comuniunea ei desăvârşită cu Dumnezeu.

Fireşte, omul nu L-ar fi putut primi pe Mântuitorul Hristos dacă n-ar fi fost Învierea, ca stare nouă de dincolo de fire, în Biserică. De aici, înţelegem că lumina dumnezeiască a Învierii, cu toată puterea ei infinită, nu mistuie făptura noastră, ci Hristos însuşi e Cel ce ne dă puterea de a-L primi. Astfel, în Mântuitorul suntem ridicaţi prin înviere în Dumnezeu şi transfiguraţi prin iubirea Lui veşnică, stare care alungă distanţa dintre noi şi El şi ne uneşte cu Dumnezeu Tatăl. În felul acesta, înţelegem că Învierea este viaţa cea nouă, viaţa cea adevărată, aşa cum a fost hotărâtă de Dumnezeu din veşnicie. Prin ea, omul se înălţă către Dumnezeu, pentru că Mântuitorul îşi arată iubirea neţărmurită faţă de oameni, făcând să treacă neîntrerupt viaţa de la El spre sufletele lor şi invers de la ei spre Domnul. Evident, prin această iubire lisus Domnul îşi asumă greşeala oamenilor şi o desfiinţează pe lemnul Crucii.
Deci, Domnul Cel drept, intrând în relaţie cu noi, suferă moartea în locul nostru, a celor păcătoşi, şi ispăşeşte pedeapsa în locul nostru. Aşezându-se astfel, ca o victimă în faţa morţii, El mistuie complet păcatul pe cruce, precum topeşte focul ceara, împărtăşindu-ne dreptatea Lui şi făcându-ne chiar de pe acum nepătimitori.

Primirea de bunăvoie a morţii pe cruce este „capătul lucrării tainice a înomenirii lui Dumnezeu", iar Învierea e rădăcina nestricăciunii. Prin înviere, în Hristos, firea noastră şi-a dobândit curăţia, tăria şi aversiunea împotriva păcatului, căci moartea Lui n-a fost osânda firii, ci osânda răului din ea, iar prin înviere această stare s-a transmis tuturor celor ce-L urmează pe El. Biruinţa lui lisus asupra morţii înseamnă, mai întâi, pentru om, primirea unei rezistenţe în faţa morţii spirituale, iar arătarea vieţii veşnice îi dă posibilitatea unei bucurii care ne înalţă şi ne dă tărie să călcăm peste moarte, aşa cum Mântuitorul a călcat moartea şi a biruit-o. Din acest motiv, Învierea e mântuirea lumii, biruinţa vieţii veşnice şi intrarea noastră în împărăţia lui Dumnezeu.

Într-adevăr, numai Învierea lui Hristos inaugurează începutul îndumnezeirii noastre şi gustarea noastră din plinătatea vieţii divine. Dumnezeu se dăruieşte făpturii Sale, iar aceasta ajunge să posede prin har ceea ce El posedă prin fire. Această plenitudine necreată şi nemărginită este Biserica, Trupul tainic al Domnului, iar realitatea nouă ce o cuprinde este realitatea învierii.


Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Biserica noastră Ortodoxă a acordat întotdeauna o importanţă deosebită Învierii Mântuitorului lisus Hristos. Sfântul Pavel, alături de ceilalţi apostoli, a răspândit cu multă râvnă acest adevăr de credinţă. Pentru el, tema centrală a predicii şi scopul vieţii şi activităţii sale, sunt înscrise în mărturisirea sa că Hristos „S-a dat pentru păcatele noastre şi a înviat pentru îndreptarea noastră". Cuvintele sale inspirate ne ajută să pătrundem taina învierii Mântuitorului şi să înţelegem rostul şi însemnătatea ei pentru mântuirea noastră.

De bună seamă că, pentru creştini, învierea lui Hristos este o faptă mai presus de orice îndoială, iar acest adevăr nu poate fi zdruncinat: „Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii". Aşadar, Învierea constituie dovada cea mai puternică a dumnezeirii Mântuitorului şi a originii dumnezeieşti a creştinismului. Cu adevărat, lisus Hristos a fost dat morţii, dar S-a arătat, prin Învierea Sa, ca Mântuitor şi Fiu al lui Dumnezeu. Realitatea acestui fapt este probată de Sfântul Apostol Pavel prin arătările Mântuitorului înviat anumitor persoane, descoperiri pe care şi Sfinţii Evanghelişti le relatează în parte. Dintre acestea, cea mai importantă, din punct de vedere documentar bisericesc, este arătarea Mântuitorului la peste cinci sute de fraţi, dintre care, „cei mai mulţi" dintre ei erau încă în viaţă, în anul 56.

El puteau să fie consultaţi, oricând, pentru a confirma Învierea Domnului. ,După aceea S-a arătat lui lacov, apoi tuturor apostolilor', „iar la urma tuturor, ca unui născut înainte de vreme, mi S-a arătat şi mie", în apropiere de cetatea Damascului. Această arătare a Mântuitorului înviat îl aşază pe Sfântul Pavel între martorii expreşi ai Învierii Domnului. În acel moment, în care nu era dispus defel să cedeze unei sugestii sau iluzii, Sfântul s-a convins de realitatea învierii lui lisus şi, luminat şi întors cu putere neaşteptată şi irezistibilă, a vestit cu fidelitate tot ceea ce a văzut şi i s-a descoperit. De acum, pentru el, certitudinea Învierii Domnului constituie izvorul credinţei şi al întregii sale activităţi misionare şi pastorale. După Apostolul neamurilor, fără înviere, moartea lui Hristos intra în seria evenimentelor obişnuite. Dar faptul că Hristos a înviat dovedeşte că numai învierea subliniază pe deplin dumnezeirea Lui, rămânând pentru totdeauna temelia întregii învăţături evanghelice: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră". Prin urmare, în teologia Sfântului Pavel, moartea Mântuitorului este pusă în legătură directă şi imediată cu Învierea Sa din morţi.

Între moarte şi înviere nu este întrerupere, moartea fiind trecere spre înviere. Ele alcătuiesc împreună un singur fapt; una cere pe cealaltă, se întregeşte şi se explică prin cealaltă. în moartea Mântuitorului este cuprinsă virtual învierea Lui, iar în Învierea Lui continuă să fie prezentă puterea biruitoare de moarte a Crucii. În sensul acesta, Învierea începe chiar din momentul morţii lui lisus, de aceea moartea Domnului este mişcare spre înviere. Ca atare, numai în felul acesta învierea oamenilor se află în strânsă dependenţă cu învierea lui Hristos, care S-a făcut „începătură a învierii celor adormiţi", ceea ce înseamnă că Învierea Domnului este premisa şi garanţia învierii morţilor: ,Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat". Dar , Dumnezeu, care a înviat pe Domnul, ne va învia şi pe noi prin puterea Sa", Învierea lui lisus Hristos fiind, evident, începutul vieţii celei noi pentru întreaga făptură.


Dreptmâritori creştini,

Sfatul cel din veac al lui Dumnezeu se îndeplineşte deci prin prezenţa lui Hristos Cel înviat în Biserică şi în lume, ca prezenţă tainică şi spirituală, care respectă libertatea noastră.

Datorită acestui fapt, Mântuitorul e puterea vieţii creştine în toate aspectele ei, care nu forţează uşile sufletului nostru şi nu anulează libertatea noastră. Prin Învierea Sa, Domnul Se înalţă peste limitele omenescului şi, fiind prezent în mod cu totul deosebit pe pământ, în Sfânta Sa Biserică, este însuşi locul celor ce se mântuiesc. Astfel El „Cel Unul Născut, a fost dăruit cu har, nu pentru că e Dumnezeu după fiinţă şi de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, ci pentru că s-a făcut prin fire om şi de o fiinţă cu noi care aveam trebuinţă de har", ne învaţă Sfântul Maxim. Prin El, deci, noi aflăm libera vedere a slavei lui Dumnezeu încă din această viaţă, ceea ce înseamnă că învierea Lui este anunţarea triumfătoare a continuării vieţii noastre după moarte. Datorită acestui fapt, creştinul e pătruns de credinţa că moartea nu înseamnă sfârşitul vieţii lui, iar prin unirea cu Hristos ajunge să se bucure de fericirea veşnică, care nu poate fi deplină decât prin învierea cu trupul. Acest lucru e posibil prin faptul că viaţa Bisericii este viaţa unei experienţe de comuniune cu Dumnezeu prin credinţă şi iubire. Ca atare numai în Biserică, prin mijlocirea Sfântului Duh, avem certitudinea învierii Domnului ca ideal suprem al nostru. în acest context, Sfântul Duh ne dăruieşte în Biserică arvuna vieţii veşnice, imprimând în sufletele noastre semnele cunoaşterii lui Hristos. Această stare paradisiacă a dreptăţii şi a sfinţeniei câştigate pentru noi de Domnul, prin ridicarea din mormânt, este un act exclusiv al lui Dumnezeu care luminează întregul univers creat.

Conlucrarea noastră cu El va duce la pacea divină care ne uneşte cu Dumnezeu şi cu toate făpturile Sale. De aceea, Mântuitorul, după înviere, intră la Sfinţii săi Apostoli şi le spune „pace vouă", arătând prin aceasta că El a împăcat pe om cu Sine. Iar primul semn al împăcării este iubirea de fraţi şi dragostea universală. Iubirea aceasta e mai mult decât o completare reciprocă, e o stare activă de împlinire a dragostei ca poruncă a lui Hristos. Numai în această lumină a învierii şi a iubirii, omul are putinţa să vadă în făpturi frumuseţea lui Dumnezeu. De acum, viaţa cea nouă este incomparabilă cu viaţa lumii, ea poartă în sine nemurirea curată de orice atingere a păcatului şi liberă de orice necesitate exterioară.


Iubiţi fraţi şi surori în Domnul

Învăţătura despre înviere, după cum am văzut, este o bucurie
duhovnicească universală, este lumina vieţii veşnice ce s-a revărsat peste întreaga creaţie. Fericita ei trăire şi contemplaţie constituie esenţa sfintei noastre Ortodoxii, identică cu credinţa în triumful vieţii, în nimicirea morţii şi a tiraniei păcatului. De asemenea, ea este legată de aşteptarea plină de nădejde a arătării slavei viitoare, atât de puternic exprimată în cultul nostru ortodox şi în spiritualitatea noastră românească.

Prin învierea Domnului, făptura e introdusă în armonia divină a împărăţiei lui Dumnezeu. în acest sens, învierea lui Hristos este un imn al vieţii „în Hristos şi în Duhul Sfânt", care trebuie mărturisită în lumea contemporană. Apoi, prin moartea şi învierea Sa, Hristos Domnul ne descoperă chemarea noastră originară, de fiinţe jertfelnice.

El, Jertfa cea vie şi nejertfită.. ." moare pe cruce şi apoi învie, arătându-ne, prin această taină, puterea creatoare a jertfei, ca paşti din veci, înainte de întemeierea lumii. Datorită acestui fapt, orice act creator al nostru are drept temei şi sursă jertfa, iubirea jertfelnică, fără de care nu se face nimic. De fapt, numai în jertfă există o sămânţă vie, un ţel, iar încununarea acesteia este rodul prăznuit pascal. Sfântul Apostol Petru subliniază acest adevăr, când zice: „că nu cu lucruri stricăcioase, cu argint sau cu aur, aţi fost răscumpăraţi din viaţa voastră deşartă, lăsată de la părinţi, ci cu scumpul sânge al lui Hristos, ca al unui Miel nevinovat şi neprihănit, Care a fost cunoscut mai dinainte de întemeierea lumii, dar Care S-a făcut arătat, în anii cei mai de pe urmă, pentru voi". Tot sub acest semn al jertfei îl vesteşte pe Hristos Sfântul loan Botezătorul, care zice: "Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii". După cum se ştie, în Sfânta Scriptură, mielul este simbolul jertfei nevinovate oferite lui Dumnezeu, de unde şi numele proprii consacrate: „Mielul pascal sau „PastileDomnului"34'.

Ca atare, şi noi, pornind de la aceste realităţi, trebuie să ne jertfim în fiecare moment al vieţii noastre pentru adevăr, dreptate şi sfinţenie. În sensul acesta, fiecare să se străduiască în chemarea în care a fost rânduit de Dumnezeu: unii, ca preoţi, prin mărturisirea credinţei prin propria lor viaţă; alţii, ca monahi, prin osteneală călugărească, post şi rugăciune, prin înfrânare şi curăţenie sufletească; iar alţii, ca mireni, prin strădanie de fiecare zi pentru a fi plăcuţi înaintea lui Dumnezeu, prin credinţă şi fapte bune. Prin urmare, cu toţii este necesar să ne străduim să prăznuim Pastile, simţind sărbătoarea vie în interiorul nostru sufletesc, ca făcând parte din fiinţa noastră lăuntrică.

Deci, fără răstignirea trupului şi omorârea omului celui vechi, puterile învierii, de care ne-am împărtăşit prin Sfintele Taine, nu vor fi activate în noi, iar păcatul, care ,grabnic ne împresoară"*5, va pune din nou stăpânire pe noi, ajungând iarăşi „robi ai păcatuluf36. în sensul celor arătate, Awa Dorotei spunea că „Pastile Domnului" devin „Pastile noastre", „când sufletul omului trece cu adevărat de la păcat la virtute", curăţindu-şi simţurile şi strămutându-se de pe pământul patimilor şi păcatului la viaţa şi cerul dumnezeiesc al virtuţilor şi desăvârşirii în Hristos.

Această „trecere", de pe pământ la cer, care constituie fiinţa Paştelui creştin, nu înseamnă însă o trecere dintr-un loc în alt loc, ci trecerea de la modul de existenţă „pământească", supus robiei păcatului, la modul de existenţă „cerească", adică „dumnezeiescă", ducând o viaţă „duhovnicească", ca fii ai Luminii şi ai învierii lui Hristos. Aşadar, numai astfel putem intra în duhul cântării pascale care zice: „Să ne curăţim simţirile şi să-L vedem pe Hristos strălucind cu neapropiata lumină a învierii". Deci, curăţirea simţirilor este condiţia esenţială pentru accesul fiecăruia din noi la lumina Învierii, minunea Învierii petrecându-se în chiar sufletul nostru.

Având asemenea preocupări duhovniceşti, fără tăgadă putem da răspunsuri clare la întrebările lumii contemporane şi anume: Care este sensul morţii? De ce viaţa are acest prag peste care a trebuit să treacă însuşi Domnul Hristos? Există o legătură între moarte şi înviere? Nu încape îndoială că, pentru noi, creştinii, aceste nedumeriri au fost desluşite de lisus Hristos, Domnul nostru, care S-a adus pe Sine jertfă, de bună voie, pentru a ne descoperi o nouă viaţă: cea a învierii. Şi noi, dacă murim păcatului, biruim moartea şi trecem de la un mod de a fi trupesc la altul duhovnicesc, adică murim păcatului şi înviem în Mântuitorul Hristos.
Apoi, din această experienţă învăţăm că există o legătură adâncă între iubirea dumnezeiască şi taina Sfintelor Paşti, că prin iubirea lui Hristos ni s-a descoperit principiul vieţii şi al Învierii.

Aşadar, în bucuria acestei Sfinte Sărbători a Sfintelor Paşti, să ne împărtăşim de lumina Învierii şi de prezenţa iubitoare a Mântuitorului Hristos, Celînviat.
Să-L primim cu bucurie pe Domnul şi să-L preamărim, mulţumindu-l pentru binefacerile pe care ni le dăruieşte cu atâta dragoste. în acelaşi timp, să comunicăm şi noi celor din jurul nostru bucurie şi pace, prin cuvânt şi faptă, ajutând pe cei bolnavi, pe cei săraci, pe cei bătrâni, pe cei nevoiaşi, pe cei întristaţi şi necăjiţi, pe cei îndoliaţi sau îndureraţi. Să nu uităm, în rugăciunile noastre, pe cei ce se află departe de ţara noastră.

De asemenea, întrucât Pastile sunt o sărbătoare de familie, să întărim comuniunea de iubire între părinţi şi copii, între soţi şi soţii, între prieteni, între vecini, căutând ,pacea cu toţi şi sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul".

În această ambianţă sfântă a Praznicului Învierii Domnului, vă adresăm tuturor părinteşti doriri de sănătate şi mântuire, de pace şi bucurie, de ajutor de la Dumnezeu, dimpreună cu salutarea pascală: ,Hristos a înviat!".

Al vostru Părinte rugător şi permanent mijlocitor în Duhul Sfânt pentru voi către Domnul,

+ Dr. IRINEU
ARHIEPISCOP AL CRAIOVEI ŞI MITROPOLIT AL OLTENIEI
"Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti." Ps. 22,4

Petre

Înapoi la “BISERICA ORTODOXĂ ROMÂNĂ”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 7 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX