De ce să ne limităm la o interpretare a Liturghiei în sine, scoasă din contextul ei liturgic, zilnic şi săptămînal ? În fond, eu ştiu că vecernia şi utrenia sunt obligatorii pentru cel ce vrea să se împărtăşească, la fel ca postul de miercuri şi vineri. Iar dacă aşa stau lucrurile, de ce să pomenim aceleaşi lucruri şi la Utrenie, şi la Liturghie ? De ce să fim orientaţi mai mult către trecut, către prima venire, decît către a Doua Venire ?
După cum am mai spus cu alte ocazii, eu în general nu sunt fan al "erminiilor liturgice" şi aceasta în primul rând din cauza: contradicţiilor, repetărilor şi subiectivismului. Cred că e mult mai util să luăm fiecare element în parte şi să-i vedem sensul teologic, duhovnicesc şi eshatologic. Să luăm, de exemplu fiecare psalm citit sau cântările mai importante, să le interpretăm conţinutul, dar nu să speculăm la modul general că slujba cutare reprezintă/simbolizează VT, alta NT, o parte a Liturghiei simbolizează o anumită parte a vieţii Mântuitorului, iar partea următoare altă parte a vieţii Lui.
Toate Laudele şi Tainele Bisericii sunt deopotrivă teologico-mărturisitoare, penitenţiale, latreutice, duhovniceşti, biblico-anamnetice şi eshatologice. Şi cred că e greşit să interpretăm totul în sensul unei consecutivităţi sau scări exacte. Vă dau un exemplu de elemente eshatologice în fiecare laudă: La Vecernie - rugăciunea "Acum slobozeşte"; la Miezonoptică - Ps. 117 şi troparul "Iată Mirele..."; la Utrenie - "Dumnezeu este Domnul", Doxologia şi alte cântări; la Ceasul I - rugăciunea "Hristoase, Lumina cea adevărată"; la Liturghie - aproape totul (şi în acelaşi timp foarte puţin pentru cei care nu se împărtăşesc).
Pe lângă asta însă, fiecare din aceste Laude are intercalate şi elemente care sunt pur penitenţiale, lautreutice, biblico-anamnetice etc.
Iată de ce, soluţia cea mai simplă este să renunţăm la comentarii complexe care forţează ideea că sistemul de Laude sau Liturghia ar fi o scară logică şi coerentă de înţelesuri mistice. În conţinutul acestor slujbe, care a evoluat după reguli aproape haotice, sunt şi tot felul de elemente care au fost introduse sau au rămas accidental acolo şi nu cred că e corect să forţăm un astfel de sistem de interpretare.
Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles, dar cam asta am vrut să spun: "comentariile sistemice" mi se par lipiste de logică şi realism. Propun, ca exemplu, să facem un cu totul alt tip de comentarii liturgice. Să începem la 1 septembrie sau 1 ianuarie cu comentariul la Ps. 103 de la Vecernie şi timp de un an să tâlcuim fiecare element, terminând cu Otpustul Liturghiei.
Cred că aşa vom descoperi mult mai multe, decât dacă ne vom forţa să vedem legătura dintre fiecare element al unui ciclu liturgic mai mic sau mai mare. O astfel de legătură de multe ori pur şi simplu nu există. Şi-apoi fără un studiu istoric foarte profund, nimeni nu este capabil să vadă nici un fel de legătură reală, ci numai închipuiri subiective.
Nu cumva şi Cabasila îi atribuie preotului postura de actor in persona Christi ?
Ce texte v-au făcut să credeţi că N. Cabasila ar face asta mai mult decât o face Hrisostom în tratatul "Despre preoţie"? Sf. Ioan Hrisostom spune clar că săvârşitorul tuturor este Hristos, care doar împrumută gura şi mâinile preotului.
Apropo, la capitolul "sacramentologie", în dogmatica noastră e multă ceaţă. Noi condamnăm şi în acelaşi timp mărturisim principii scolastice de genul "in persona Christi" sau "ex opere operato". Un răspuns clar la astea nu am nici eu.
P.S. @ Dle Ioan B., cartea lui R. Bornet, din câte ţin minte, a fost ataşată pe unde aici în forum. Dacă nu o găsiţi, cereţi-o de la "presviter", că el sigur o are. Conexiunea mea de internet nu-mi permite nici să o caut, nici să o ataşez din nou şi nici să vi-o trimit pe email. Există o variantă scanată a acestei cărţi, numai că are şi un capitol lipsă. Integral nu o am nici eu.