DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehovişti

Despre particularităţile acestor confesiuni mai speciale
laodiceean

Re: DESPRE SUFLET: împotriva "Turnului de veghe"

Mesaj necititde laodiceean » 26 Feb 2011, 06:34

Stiu ca pt voi, care v-a indopat pastorii cu ideile lor bolnave, este uluitoare aceasta explicatie a mea, care este si a Bisericii, dar asa se poate vedea bine ca, intre noi si voi e prapastie mare si nu se poate trece.
Domnule, nu e uluitoare, e halucinantă! Cum altfel poţi să caracterizezi descrierea făcută de dumneavoastră? Afară de faptul că (aşa cum remarca dl. esenin) această descriere se referă la starea omului după învierea drepţilor, când vom putea vorbi de suflete (în sens biblic, adică fiinţe vii; nu în sens ortodox, adică entităţi imateriale desprinse din corp la moarte), adică oameni întregi, vii, însă bineînţeles cu corpuri de altă natură, nu supuse "stricăciunii" (cum se exprimă ap. Pavel). Dar nu cred că la asta v-aţi referit, ci la starea omului după moarte, înainte de înviere şi la prezumtiva "despărţire a sufletului de corp".
Noi însă, preferăm să credem ce spune Biblia cu privire la starea omului în moarte şi nu ce spun "ideile bolnave" cu care "ne-a îndopat" (sic!) pastorii.
Nu este argumentatia mea cea mai puternica, si nu consta in manifestare; exprimarea d-tale e la fel de gresita ca si conceptia voastra despre suflet, la fel ca si intelegerea care o aveti despre astfel de evenimente ca a Apostolului.
Bine, corectez exprimarea mea: nu e manifestare, ci eveniment. Mulţumit?
Pai e clar, ca voi care aveti despre suflet doar sensul de '' suflare de viata''
Nu e clar deloc! Vă aflaţi în cea mai profundă confuzie cu privire la ce cred adventiştii. Deşi s-a mai amintit, repet pe scurt ce spune (şi credem noi) Biblia:

"Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s'a făcut astfel un suflet viu."(Gen. 2,7)

Adică, exprimat schematic, la Creaţie: corp + suflare de viaţă = suflet viu (sau "fiinţă vie" cum spune versiunea sinodală). La moarte, se petrece fenomenul invers.
Deci sufletul este o rezultantă a unirii corpului cu suflarea de viaţă, neavând niciodată "sensul de suflare de viaţă".

esenin
Mesaje: 1252
Membru din: 02 Iul 2008, 20:52
Confesiune: eterodox
Preocupări: artele vizuale, electronica

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde esenin » 26 Feb 2011, 07:48

situatia despartirii dintre trup si DUH, descrisa de Pavel:

1Cor 5:
3. Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta:
4. În numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos,

Romani:
9. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. (OPOZITIA este intre duh si trup, si nu intre suflet si trup)

Deci sufletul este o rezultantă a unirii corpului cu suflarea de viaţă, neavând niciodată "sensul de suflare de viaţă"......

"Suflarea de viata" este la Ioan d.ex, "duh de viata": Apoc. 11: 11.Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei.

sau in Ezechiel 5.37 Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia.

...etc (caci se mai pot gasi citate). Nu sunt partizanul adv, dar este asa de vizibil....

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde Dionysie » 26 Feb 2011, 10:49

situatia despartirii dintre trup si DUH, descrisa de Pavel:

1Cor 5:
3. Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta:
4. În numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos,

Romani:
9. Dar voi nu sunteţi în carne, ci în Duh, dacă Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui. (OPOZITIA este intre duh si trup, si nu intre suflet si trup)

Deci sufletul este o rezultantă a unirii corpului cu suflarea de viaţă, neavând niciodată "sensul de suflare de viaţă"......

"Suflarea de viata" este la Ioan d.ex, "duh de viata": Apoc. 11: 11.Şi după cele trei zile şi jumătate, duh de viaţă de la Dumnezeu a intrat în ei şi s-au ridicat pe picioarele lor şi frică mare a căzut peste cei ce se uitau la ei.

sau in Ezechiel 5.37 Aşa grăieşte Domnul Dumnezeu oaselor acestora: Iată Eu voi face să intre în voi duh şi veţi învia.

...etc (caci se mai pot gasi citate). Nu sunt partizanul adv, dar este asa de vizibil....
«De ce sunteţi trişti, spune el, gândindu-vă la moarte? Era cu mult mai bine să fi murit mai de mult.» „Să mă despart de trup si să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine, dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” (Flp 1, 23-24). Toate acestea sunt premergătoare viitoarei lui morţi, pentru ca ei să o suporte cu curaj. Acestea toate conţin în ele multă înţelepciune. «Bine este, zice el, a mă elibera de aici si a fi împreună cu Hristos, căci moartea face parte din cele indiferente», în sine, moartea nu este un lucru rău, ci răul este faptul de a fi pedepsit după moarte. De asemenea, nici lucru bun nu este moartea, ci bunătatea este faptul de a fi cu Hristos după moarte. Astfel că cele bune şi cele rele vin după moarte.

Aşadar, iubiţilor, să nu-i plângem la întâmplare pe cei răposaţi şi nici să ne bucurăm pentru cei ce trăiesc. Cum atunci? Să-i plângem pe cei păcătoşi nu numai când sunt morţi, ci chiar când sunt vii. Să ne bucurăm pentru cei buni şi drepţi nu numai când trăiesc, ci chiar şi când nu mai sunt. Pentru că cei dintâi, chiar vii fiind, muriseră deja, iar aceştia din urmă, chiar murind, sunt vii.

Aceia chiar şi aici trebuie să fie plânşi de toţi pentru că sunt urâţi lui Dumnezeu, pe când aceştia, ducându-se de aici, şi acolo vor fi fericiţi de către oameni, căci s-au dus la Hristos. Păcătoşii, oriunde ar fi, sunt departe de Împăratul slavei şi de aceea sunt vrednici de lacrimi, pe când cei drepţi, fie aici, fie acolo, sunt împreună cu Împăratul şi vor fi mai aproape mai cu seamă acolo, nu ca prin oglindă ( 1 Cor. 13, 12 ), nici doar prin credinţă, ci faţă către faţă.

Să nu-i plângem deci la întâmplare pe cei morţi, ci pe cei morţi în păcate.
sursa: Sfântul Ioan Hrisostom – Omilii la epistola către filipeni a sfântului apostol Pavel – Omila a IV-a
Nimic nu poate fi mai fericit şi totodată mai curajos ca sufletul lui Pavel. Toţi ne înfricoşăm de moarte: unii din cauza mulţimii păcatelor şi aici mă număr şi eu - alţii din cauza micimii sufletului şi a ticăloşiei lor - dintre care eu nu voi face niciodată parte, căci aceştia sunt oameni trupeşti care sunt laşi din cauza fricii. Deci moartea, de care ne îngrozim cu toţii, el o dorea şi se grăbea a se duce mai curând la Hristos, zicând că a se despărţi de trup este cu mult mai bine.

Dar ce spui ? Urmând a te duce de aici către cer şi a fi împreună cu Hristos, nu ştii ce vei alege? Departe era această neştiinţă de sufletul lui Pavel ! Pentru că cine, dacă i-ar spune cineva aceasta şi l-ar asigura, nu ar răspunde imediat: da, fiindcă după cum a ne despărţi de trup şi a fi cu Hristos nu stă în puterea noastră, la fel nici a rămâne aici pe pământ nu stă în puterea noastră, însă ambele lucruri stăteau în puterea lui Pavel si a fericitului său suflet, căci el avea nădejde !
sursa: Sfântul Ioan Hrisostom – Omilii la epistola către filipeni a sfântului apostol Pavel – Omila a V-a

Asta, domnilor, este interpretarea Bisericii şi nu a "cartezienilor" şi nici a sectanţilor care răstălmăcesc şi interpretează Scriptura fără Duhul Sfânt, ci doar după o literă pe care ei nu o înţeleg neavând Duhul înţelegerii, al înţelepciunii şi al Adevărului.

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: DESPRE SUFLET: împotriva "Turnului de veghe"

Mesaj necititde Dionysie » 26 Feb 2011, 12:01

Vă aflaţi în cea mai profundă confuzie cu privire la ce cred adventiştii. Deşi s-a mai amintit, repet pe scurt ce spune (şi credem noi) Biblia:

"Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s'a făcut astfel un suflet viu."(Gen. 2,7)

Adică, exprimat schematic, la Creaţie: corp + suflare de viaţă = suflet viu (sau "fiinţă vie" cum spune versiunea sinodală). La moarte, se petrece fenomenul invers.
Deci sufletul este o rezultantă a unirii corpului cu suflarea de viaţă, neavând niciodată "sensul de suflare de viaţă".
Bine că realitatea nu se circumscrie schemelor voastre moarte, ci schemelor Dumnezeului creator, mântuitor şi sfinţitor !! Într-adevăr trebuie să recunoaştem că ecuaţiile adventiştilor nu sunt ecuaţiile lui Dumnezeu, aşa cum socotelile lui Dumnezeu nu sunt socotelile adventiştilor (şi reciproca valabilă).
Ultima oară modificat 27 Feb 2011, 06:57 de către Dionysie, modificat de 3 ori în total.

esenin
Mesaje: 1252
Membru din: 02 Iul 2008, 20:52
Confesiune: eterodox
Preocupări: artele vizuale, electronica

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde esenin » 26 Feb 2011, 12:53

Aletheia, daca v-ati abtine sa va racoriti pe seama semenilor dumneavoastra, poate ca ati face un prim pas in "crestinism". Dati senzatia unei vrabiute inconjurate de motani rai. (pun comparatia in registru mai delicat....) Acesta este chiar spiritul sectar. De ce nu ramaneti niciodata la PROBLEMA ? E asa de greu ?

Acuma la problema

In citatele date de mine este vorba despre DUH care, cum vedeti, se poate desparti, rupe din agregatul uman, fara ca acesta sa dispara, sa moara ("agregatul", nu duhul !). Dumneavoastra si pr. Haralambie raspundeti cu citate in care spuneti ca omul continua sa existe dupa moarte. D. ex: (Sf. pavel) "se grăbea a se duce mai curând la Hristos". dar in niciun citat nu se spune ca e vorba despre sufletul sf. Pavel ! Nici macar sf. Pavel insusi nu zice ca este vorba despre sufletul sau. De acord ca existenta omului continua in vesnicie. Dar este vorba despre sufletul sau, sau despre duhul sau ? La aceasta intrebare ar trebuie sa raspundeti, ca sa fiti credibili.
Pentru moment eu (presupun ca de mine vorbiti cand ziceti "cartezianul") va dau argumente din text si fara sa interpretez, despre continuitatea existentei duhului. Dati-mi si dumneavopastra unul despre nemurirea sufletului, tot fara sa interpretati. Pentru ca mi-e teama ca dumneavoastra interpretati, suciti vorbele...etc.

Sigur ca ideea adventista despre spiritul comun al animalelor si omului e ridicola si cam simplutza, caci faptul ca ar avea aceeasi sursa nu le face identice, dar nici dumneavoastra nu gasiti argumente clare in favoarea nemuririi sufletului.. gasiti citatele acelea si, eu cel putin, o sa va dau dreptate.

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde Dionysie » 26 Feb 2011, 13:53

In citatele date de mine este vorba despre DUH care, cum vedeti, se poate desparti, rupe din agregatul uman, fara ca acesta sa dispara, sa moara ("agregatul", nu duhul !).
Interpretarea dumitale la versetele repective este ridicolă, penibilă, nu doar falsă, şi chiar am impresia că vrei să ne insulţi inteligenţa.
Dumneavoastra si pr. Haralambie raspundeti cu citate in care spuneti ca omul continua sa existe dupa moarte. D. ex: (Sf. pavel) "se grăbea a se duce mai curând la Hristos". dar in niciun citat nu se spune ca e vorba despre sufletul sf. Pavel ! Nici macar sf. Pavel insusi nu zice ca este vorba despre sufletul sau.
Domnule esenin, acelea pe care le-am adus eu nu sunt nişte simple citate, ci spuse ale unor sfinţi învăţători ai Bisericii, şi nici măcar nu trebuie să menţioneze ei că sufletul sau nu ştiu ce va continua să vieze după moarte (cel puţin în cazul sfinţilor şi martirilor !!) pentru că aceasta se deduce din context iar noi nu ne lăsăm înşelaţi pentru că chiar dacă nu este specificat explicit termenul, totuşi se înţelege realitatea chiar dacă nu este explicit denumită.
De acord ca existenta omului continua in vesnicie. Dar este vorba despre sufletul sau, sau despre duhul sau ? La aceasta intrebare ar trebuie sa raspundeti, ca sa fiti credibili.
Domnule, dumneata nu eşti nici creştin, nici adventist, prin urmare ai cumva impresia că noi avem nevoie de un "rabin" să împartă dreptatea între noi ?
Pentru moment eu (presupun ca de mine vorbiti cand ziceti "cartezianul") va dau argumente din text si fara sa interpretez, despre continuitatea existentei duhului. Dati-mi si dumneavopastra unul despre nemurirea sufletului, tot fara sa interpretati. Pentru ca mi-e teama ca dumneavoastra interpretati, suciti vorbele...etc.
Dumneata ai cam multe temeri, şi cred că sfinţii părinţi şi sfinţii apostoli nu au sucit lucrurile, ba dimpotrivă cred că percepţia dumitale şi a adventiştilor este cea sucită !!
Sigur ca ideea adventista despre spiritul comun al animalelor si omului e ridicola si cam simplutza, caci faptul ca ar avea aceeasi sursa nu le face identice, dar nici dumneavoastra nu gasiti argumente clare in favoarea nemuririi sufletului.. gasiti citatele acelea si, eu cel putin, o sa va dau dreptate.
Domnule, proto-"teologia" spune clar că toţi, şi oamenii şi animalele au acelaşi spirit, au spiritul identic, adică acelaşi spirit animă atât pe om cât şi pe animal; dacă dumneata consideri că eşti animat de un duh de care şi animalele sunt animate, şi că poţi fi animat şi chiar eşti animat de duh de animale, ba mai mult că singura diferenţă între dumneata ca om şi un animal sălbatic din junglă, sau din ape, sau din pădure este dată de trupul cu care eşti înzestrat atunci înseamnă că ai o mare problemă, înseamnă că şi dumneata, ca şi adventiştii înşelaţi de diavoli, sunteţi, cum spune Biblia, "doar trup". Pe de altă parte, aici discutăm concepţiile false ale adventiştilor. Şi chiar în această ordine de idei nu vede nimeni în Biblie unde să se spună că Dumnezeu când a creat animalele a croit întâi trupurile şi apoi a suflat vreo suflare de viaţă (şi mai mult, una şi aceeaşi cu aceea pe care a suflat-o asupra omului !!) asupra lor. Prin urmare, de unde şi până unde se deduce că "suflarea de viaţă" a omului este una şi aceeaşi cu suflarea de viaţă a animalelor ?

esenin
Mesaje: 1252
Membru din: 02 Iul 2008, 20:52
Confesiune: eterodox
Preocupări: artele vizuale, electronica

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde esenin » 26 Feb 2011, 15:40

Va raspund doar la ce ramane dupa ce stergi mucii si balelele:

- Nu "inteligenta" v-o insult !

- Dati va rog citatul (citatele) de unde rezulta ca sufletul supravietuieste. Asta ar fi tot.
- Nu-mi propun sa impart dreptatea. Dar gresiti si unii si altii. Ei (adventistii) se trag insa din domniile voastre, va dezvolta greseala.

(administrator, data viitoare il insult, daca nu binevoiti sa observati ca-si da in stamba)

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde Dionysie » 26 Feb 2011, 15:45

Va raspund doar la ce ramane dupa ce stergi mucii si balelele:

- Nu "inteligenta" v-o insult !

- Dati va rog citatul (citatele) de unde rezulta ca sufletul supravietuieste. Asta ar fi tot.
- Nu-mi propun sa impart dreptatea. Dar gresiti si unii si altii. Ei (adventistii) se trag insa din domniile voastre, va dezvolta greseala.

(administrator, data viitoare il insult, daca nu binevoiti sa observati ca-si da in stamba)

Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. Dacă însă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. (Filipeni 1:21-24)

Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? (Apocalipsa 6:9-10)

Pr Haralambie
Mesaje: 882
Membru din: 14 Ian 2010, 19:54
Confesiune: ortodox
Preocupări: Sensul vieţii
Localitate: BOR
Contact:

Re: DESPRE SUFLET: împotriva "Turnului de veghe"

Mesaj necititde Pr Haralambie » 26 Feb 2011, 15:52

Stiu ca pt voi, care v-a indopat pastorii cu ideile lor bolnave, este uluitoare aceasta explicatie a mea, care este si a Bisericii, dar asa se poate vedea bine ca, intre noi si voi e prapastie mare si nu se poate trece.
Domnule, nu e uluitoare, e halucinantă!
Pai n-am spus eu bine ca nu stiti ce vreti sa spuneti: HALUCINÁNT, -Ă, halucinanți, -te, adj. Care provoacă halucinații; fig. care impresionează puternic; impresionant, grandios, uluitor. – Din fr. hallucinant. 1 Spusa mea nu provoaca halucinatii, inca nu am auzit asa ceva ca o afirmatie sa provoace halucinatii. 2 are si varianta de uluitor, care se potriveste mai exact.
Cum altfel poţi să caracterizezi descrierea făcută de dumneavoastră? Afară de faptul că (aşa cum remarca dl. esenin) această descriere se referă la starea omului după învierea drepţilor, când vom putea vorbi de suflete (în sens biblic, adică fiinţe vii; nu în sens ortodox, adică entităţi imateriale desprinse din corp la moarte), adică oameni întregi, vii, însă bineînţeles cu corpuri de altă natură, nu supuse "stricăciunii" (cum se exprimă ap. Pavel). Dar nu cred că la asta v-aţi referit, ci la starea omului după moarte, înainte de înviere şi la prezumtiva "despărţire a sufletului de corp".
Nu-i prezumtie ci adevar, dupa inviere nu vor fi doar suflete ci si trupuri inviate, si nu vii, numai, ci, si duhovnicesti, ceea ce nu-i tot una.
Noi însă, preferăm să credem ce spune Biblia cu privire la starea omului în moarte şi nu ce spun "ideile bolnave" cu care "ne-a îndopat" (sic!) pastorii.
Probleme e ca n-o intelegeti cum trebuie.
Nu este argumentatia mea cea mai puternica, si nu consta in manifestare; exprimarea d-tale e la fel de gresita ca si conceptia voastra despre suflet, la fel ca si intelegerea care o aveti despre astfel de evenimente ca a Apostolului.
Bine, corectez exprimarea mea: nu e manifestare, ci eveniment. Mulţumit?
Nu e vorba de multumire, ci, faptul ca sunteti rupti de realitate, pur si simplu, va lipseste chiar fondul de baza.
Pai e clar, ca voi care aveti despre suflet doar sensul de '' suflare de viata''
Nu e clar deloc! Vă aflaţi în cea mai profundă confuzie cu privire la ce cred adventiştii. Deşi s-a mai amintit, repet pe scurt ce spune (şi credem noi) Biblia:

"Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s'a făcut astfel un suflet viu."(Gen. 2,7)
Adică, exprimat schematic, la Creaţie: corp + suflare de viaţă = suflet viu (sau "fiinţă vie" cum spune versiunea sinodală). La moarte, se petrece fenomenul invers.
Deci sufletul este o rezultantă a unirii corpului cu suflarea de viaţă, neavând niciodată "sensul de suflare de viaţă".
Cum adica nu e clar? Si cum adica ma aflu in profunda confuzie? Eu, sau voi? Uite ce invata adventistii vostrii:
Aritmetic, crearea omului ar suna cam aşa: trup (ţărână) + suflare de viaţă (viaţă) = suflet viu (omul ca întreg).Moartea este o operaţie inversă.
Acum, dacă merg pe ideea că sufletul este rezultatul final al ecuaţiei, ce este acest “duh” (în unele versiuni tradus cu “suflet” sau “spirit”) care se întoarce la Dumnezeu? Pur şi simplu “suflarea de viaţă”
Mai aveti comentarii? Nu eu am scris, citatul e luat de pe acest sait, unul din 2, care mai pot intra, ca pe restul aproape pete tot sunt banat, fara explicatii.
Pe linga asta, d-le, traducerea voastra nu este corecta, si caatare schimba sensul dupa bunul plac; prepozitia'' εἰς'' se traduce corect''in'', sau se poate si: ''cu'', cum e in traducerile recente ale Bibliei sinodale, desi nu-i chiar corect. Dar nici decum nu-i articol nehotarat''un'' asa cum reiese de la voi, care schimba sensul.
Γέννεσις2,7. Και έπλασε Κύριος ο Θεός τον άνθρωπον από χώματος εκ της γης. και ενεφύσησεν εις τους μυκτήρας αυτού πνοήν ζωής, και έγεινεν ο άνθρωπος εις ψυχήν ζώσαν.
Deci nu-i un suflet viu omul, in intregime, cum traduceti voi, ci, omul s-a facut in suflet viu, ceea ce nu-i tot una; puterea de viata suflata ''in'' Adam, s-a transformat ''in'' suflet rational, nemuritor/ indestructibil. Spre edificare, asa traduce si unul din cei mai mari sfinti ai bisericii, si asa e traducerea Bisericii:
Omilii la facere, Sf Ioan Gura de Aurcând auzi: "A suflat în faţa Iui suflare de viaţă", gândeşte-te iarăşi că a hotărât ca, aşa precum a adus la fiinţă puterile cele netrupeşti, tot aşa şi acest trup făcut din ţărână să aibă suflet raţional, ca să poată folosi mădularele trupului. Trupul creat la porunca Stăpânului stătea ca o unealtă ce avea nevoie de cineva care să o mişte; dar, mai bine spus, stătea ca o liră care avea nevoie de cineva, care să poată, prin arta şi priceperea lui, să înalţe, prin mădularele trupului, ca prin nişte coarde, cântarea cuvenită Stăpânului.
''A suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul cu suflet viu".
- Ce înseamnă "a suflat suflare de viaţă"?
- Dumnezeu a voit şi a poruncit ca trupul creat de El să aibă putere de viaţă, care s-a transformat în el în suflet viu, adică activ, care poate prin mişcarea mădularelor să-şi arate măiestria sa.
Uită-te câtă deosebire este între crearea acestei minunate fiinţe raţionale şi crearea animalelor! Când a creat animalele. Dumnezeu a spus: "Să scoată apele târâtoare cu suflete vii" şi îndată au ieşit din ape animale însufleţite. La fel şi pământului i-a spus: "Să scoată pământul suflet viu". Când a făcut pe om n-a mai grăit aşa, ci mai întâi i-a creat trupul din ţărână şi după aceasta i-a dat putere de viaţă, adică sufletul. Pentru aceasta spunea Moise despre animale: "Sângele animalului este sufletul animalului''. Sufletul omului, însă, este netrupesc şi nemuritor, mult superior trupului şi atât de deosebit de el pe cât e de deosebit trupescul de netrupesc.
Ultima oară modificat 26 Feb 2011, 17:18 de către Pr Haralambie, modificat de 3 ori în total.
Cu mult respect.

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde Dionysie » 26 Feb 2011, 16:00

In citatele date de mine este vorba despre DUH care, cum vedeti, se poate desparti, rupe din agregatul uman, fara ca acesta sa dispara, sa moara ("agregatul", nu duhul !).
În ceea ce priveşte versetele de la 1 Corinteni este evident că nu se desparte nici un duh al sfântului Paul de trupul său pentru a face judecata. Este vorba despre conştiinţa lui Paul care îl judecă pe vinovat dincolo de limitele spaţiale, iar asta nu înseamnă că se desparte duhul pentru a călători la faţa locului. Dar astfel de interpretări numai un "cartezian" poate da.

Dionysie
Mesaje: 695
Membru din: 20 Dec 2010, 20:57
Confesiune: ortodox
Preocupări: înţelegerea
Localitate: fost: "aletheia"

Re: DESPRE SUFLET: împotriva "Turnului de veghe"

Mesaj necititde Dionysie » 26 Feb 2011, 16:52

Pai e clar, ca voi care aveti despre suflet doar sensul de '' suflare de viata''
Nu e clar deloc! Vă aflaţi în cea mai profundă confuzie cu privire la ce cred adventiştii. Deşi s-a mai amintit, repet pe scurt ce spune (şi credem noi) Biblia:

"Domnul Dumnezeu a făcut pe om din ţărîna pămîntului, i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi omul s'a făcut astfel un suflet viu."(Gen. 2,7)

Adică, exprimat schematic, la Creaţie: corp + suflare de viaţă = suflet viu (sau "fiinţă vie" cum spune versiunea sinodală). La moarte, se petrece fenomenul invers.
Deci sufletul este o rezultantă a unirii corpului cu suflarea de viaţă, neavând niciodată "sensul de suflare de viaţă".
Cu ocazia acestui mesaj ţin să îmi cer iertare pentru unul dintre mesajele de mai sus în care am fost poate puţin prea agresiv şi de o agresivitate nu foarte justificată, precum şi pentru unele exprimări care sunt jignitoare.

Însă aş vrea să reiau contraargumentaţia împotriva doctrinelor adventiste. Adventiştii susţin că omul mort este într-o stare de odihnă sau somn inconştient, că este o stare de inconştienţă temporară, timp în care persoana îşi aşteaptă învierea. Această doctrină am cules-o de pe situl lor oficial. Problema este însă că chiar şi această poziţie este contrară cu propria lor doctrină. Din punctul de vedere al adventiştilor, sufletul viu, după cum se vede şi în ecuaţia de mai sus scrisă de "laodiceean", îşi are ca temei existenţial unirea trupului (a ţărânii, cum se exprimă Biblia) cu suflarea de viaţă sau duhul pe care Dumnezeu îl dă omului pentru a fi suflet viu sau fiinţă vie. Problema este că atunci când omul moare, după doctrina adventistă duhul se întoarce la Dumnezeu iar trupul în pământ; prin urmare având în vedere că condiţia de existenţă a sufletului viu, anume unirea trup-duh, este anulată prin moarte, implicit sufletul viu este anulat de facto din existenţă. Adică, nemaifiind îndeplinite condiţiile de existenţă ale sufletului viu, acesta îşi pierde existenţa, adică pur şi simplu sufletul viu nu mai există. Atunci, din moment ce sufletul viu nu mai există, nu mai există practic absolut nimic care să se odihnească, conştient sau inconştient, nici nimic care să îşi aştepte învierea pentru că trupul lipsit de duh, de viaţă nu are şi nu poate avea absolut nici o aşteptare de la nimic. Prin urmare, după adventişti, la moarte, sufletul încetează de a mai exista datorită anulării (chiar şi temporare) a unirii trup-duh, care este, după adventişti, condiţia de existenţă a sufletului. Prin urmare, la moarte, după adventişti, persoana umană nu trece într-o stare de inconştienţă, de somn inconştient, ci pur şi simplu se desfiinţează din existenţă, prin urmare nemaiexistând este evident că nu poate nici să doarmă, nici măcar în stare de inconştienţă. Astfel adventismul îşi dovedeşte încă o dată atât contradicţia cu sine însuşi, atât contradicţia cu adevărul, cât şi faptul că este o religie fundamentată pe minciună, pe interpretările omeneşti la Biblie ale moartei EGW.

esenin
Mesaje: 1252
Membru din: 02 Iul 2008, 20:52
Confesiune: eterodox
Preocupări: artele vizuale, electronica

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde esenin » 26 Feb 2011, 18:45

Căci pentru mine viaţă este Hristos şi moartea un câştig. Dacă însă a vieţui în trup înseamnă a da roadă lucrului meu, nu ştiu ce voi alege. Sunt strâns din două părţi: doresc să mă despart de trup şi să fiu împreună cu Hristos, şi aceasta e cu mult mai bine; dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup. (Filipeni 1:21-24)

Şi când a deschis pecetea a cincea, am văzut, sub jertfelnic, sufletele celor înjunghiaţi pentru cuvântul lui Dumnezeu şi pentru mărturia pe care au dat-o. Şi strigau cu glas mare şi ziceau: Până când, Stăpâne sfinte şi adevărate, nu vei judeca şi nu vei răzbuna sângele nostru, faţă de cei ce locuiesc pe pământ? (Apocalipsa 6:9-10)
Dar, Aletheia, in primul citat nimic nu face sa credem ca in trupul lui Pavel "zaboveste" ANUME sufletul. Ce va face sa credeti ca despre suflet vorbeste Pavel? Daca vorbeste despre duhul sau ?

Nimic din al doilea citat nu ne face sa credem ca aceste suflete vor trai in eternitate. De ce credeti asta ? Ce descrieti acolo din Apoc poate fi o stare temporara a sufletelor/ In fine, doar apocalipsa nu ar trebui luata ca proba de precizie. Este scrisa intr-o anumita stare, e ambigua....etc.

Pentru o problema asa de importanta ar trebui sa gasiti un pasaj care sa spuna CLAR ca sufletul ramane viu in vecii vecilor. Exista un astfel de citat ?

La obiectia despre cartezianism: citatul complet era: 3. Ci eu, deşi departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta:
4. În numele Domnului nostru Iisus Hristos, adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos,

Daca prima mentiune despre duh este probabil un fel de a spune, este la fel si a doua mentiune ? adunându-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos Nu prea pare, nu ? Nu se pot aduna decat daca duhul lui lui Pavel nu era in trupul sau (ceea ce si spune in prima fraza). In fine mai aveti citatul dat inainte, care vorbeste specific despre despartirea duhului de suflet prin efectul puterii Logosului. Ce va mai trebuie ca sa credeti in aceasta posibiltate ? Puteti sa nu-l luati in seama pe cel catre corinteni. Poate ca e intr-adevar doar un fel de a vorbi.

CAUTATI, VA ROG, ACEL CITAT CARE SPUNE CA SUFLETUL TRAIESTE IN ETERNITATE. (nu cred ca o sa-l gasiti) Eu afirm ca duhul este etern. (Si nu sufletul). Mai precis, chiar daca se accepta ideea dihotomiei, ramane in eternitate acea parte "ascutita" a sufletului (duhul). In vreme ce partile inferioare se "ard", dispar.
Ultima oară modificat 26 Feb 2011, 21:43 de către esenin, modificat 1 dată în total.

esenin
Mesaje: 1252
Membru din: 02 Iul 2008, 20:52
Confesiune: eterodox
Preocupări: artele vizuale, electronica

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde esenin » 26 Feb 2011, 21:38

Acum observ ca pr. Haralambie zice pe pagina anterioara:

Ba, are legatura, inca foarte mare si cu subiectul nostru si cu ''stradania'' ,; cu subiectul nostru, duhurile dreptilor, din Ierusalimul ceresc, nu va spune nimic?

Prin urmare si dumneavoastra (ortodocsii) aveti undeva in subconstient ideea ca duhul ramane, dupa moarte. dar, probabil ca il socotiti tot "suflet", in virtutea dihotomiei. Cum e de fapt ? cum vedeti lucrurile ?

Pr Haralambie
Mesaje: 882
Membru din: 14 Ian 2010, 19:54
Confesiune: ortodox
Preocupări: Sensul vieţii
Localitate: BOR
Contact:

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde Pr Haralambie » 27 Feb 2011, 21:06

Acum observ ca pr. Haralambie zice pe pagina anterioara:

Ba, are legatura, inca foarte mare si cu subiectul nostru si cu ''stradania'' ,; cu subiectul nostru, duhurile dreptilor, din Ierusalimul ceresc, nu va spune nimic?

Prin urmare si dumneavoastra (ortodocsii) aveti undeva in subconstient ideea ca duhul ramane, dupa moarte. dar, probabil ca il socotiti tot "suflet", in virtutea dihotomiei. Cum e de fapt ? cum vedeti lucrurile ?
Da, d-le esenin, asa este, duhul sau sufletul omului, ramane dupa de moartea trupeasca; in biblie si sufletele au numirea de duhuri uneori, iar in fiecare din aceste texte, cand luam in calcul acesti termeni( duh sau suflet), trebuie sa avem in vedere si intelesul intregului context.

Problema complicata a termenilor de Suflet=Ψυχή, sau DUH =Πνεύμα,( din greaca) este ca au multe sensuri, pt fiecare context trebuie trecut dincolo de litera, uneori se exprima aceeasi idee folosind amandoi acesti termeni; acum cateva exemple:

DUH =(Πνεύμα) greaca, din ebraicul «ruah», are iniţial însemnarea de «suflare», sau de «vînt» : «vîntul ( Πνεύμα) suflă unde voieşte» (Ioan 3, 8 ; 20, 22 ; II Tes. 2, 8). Mai are înţelesul şi de suflarea gurii. îngerii sînt duhuri slujitoare (Evr. 1, 7). Apoi cuvintul are si alte multe însemnări :
Duhul omului ca suflare de viaţă primită de la Dumnezeu, sau ca suflet : «Iisus Şi-a dat duhul» ( cu sensul de suflet) (Matei 27, 50 ; Ioan
19, 30; Fapte 7, 59 ; I Cor. 2, 11 ; 4, 21 ; lacov 2, 26). Acelaşi duh care a ieşit din trupul Său, El îl încredinţează Tatălui, pe Cruce : «Părinte, în mîinile Tale încredin ţez duhul Meu ; şi Şi-a dat duhul» (Luca 23, 16). Apoi se vorbeşte şi de «duhurile drepţilor celor desăvîrşiţi» (Evr. 12, 23) obiectul intrebarii d-stra, care aici are sensul tot de suflete; sau duhul (sufletul) fiicei lui Iair, înviată : «duhul ei s-a întors şi a înviat» (Luca 8, 55).
Si in alte locuri Duhul, apare, ca parte spirituală, fiinţa lăuntrică a omului, deosebită de trup (Matei 26, II) ; «duhul este osîrduitor, dar trupul neputincios» ; cunoscînd «Iisus cu duhul Lui» (Marcu 2, 8 ; II Cor. 7, 1 ; Filip. 4,23; Col. 2', 5; II Tim. 4,22; Filimon, 25).
Duhul apare şi ca o putere opusă cărnii (Rom. 8, 4) : «a umbla (a trăi după duh sau) după trup», «in duhul să umblaţi şi să nu împliniţi polta trupului» (Gal. 5, 16—25), spre a realiza pe «omul duhovnicesc» (1 Cor. 2, 13—15), opus «omului trupesc», carnal.
[/size]Apoi harul venit prin evanghelie este numit tot duh: Cuvintele Domnului (Hristos) sîn « duh şi viată» (Ioan 6, 63 ; cf. Rom. 8, 6).
Apoi starea de inselare este numita tot duh «duhul rătăcirii» (I Ioan 4, 6), sau duh de neascultare, de răzvrătire (Efes. 2, 2), de erezie, sau «duhul lui antihrist» (I Ioan 4', 3). «Cercetaţi duhurile, dacă sînt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume» (I Ioan, 4, 1—3, 6; Matei 7, 15; 24, 11, 24; II Ioan 7; Fapte
20, 29; I Tim. $ 1—3; II Tim. 4, 3; Tit 3, 10 ; I Petru 2, 1—2 etc), care vor abate de la «duhul adevărului», la «duhul rătăcirii» (I Tim. 4, 1—7; II Tim. 2, 16—18; Tit 3,


La fel si pt Suflet:= (Ψυχή) are sensul de suflare divină de viaţă sau forţa spirituală care însufleţeşte trupul. Apoi «Sufletul este întipărirea vie a Sfintei Treimi şi chipul lui Dumnezeu în om», după fire, după har şi după slavă (Iile Miniat, Predici şi Didahii, traducere de Pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1945, p. 53—51; vezi şi Teologia Dogmatică Ortodoxă, I, 390—399),care trebuie sa tinda spre asemănarea cu El, spre îndumnezeire. Totuşi sufletul poate fi luat în întreit sens ca : suflet, viaţă şi persoana însăşi (Lagrange; Gheorghiu).
Astfel se spune de Adam că «a fost făcut cu suflet viu» (I Cor. 15, 45), înţelegîndu-se că i-a dat Dumnezeu sufletul şi viaţa — suflarea care i-a dat viaţă.
Sufletul este darul Iui Dumnezeu, Care este Viaţa şi Dătătorul de viaţă ; de aceea El îl poate cere orieînd. Căci îi spune bogatului, căruia i-a rodit ţarina : «Nebune! în această noapte vor veni îngerii să ceară sufletul tău de la tine...» (Luca 12, 20). Apoi ca trairi personale, sufletul se bucură'(Luca 10, 17) sau se întristează, după momentele trăite de om. înainte de Patimile Sale, Domnul exclamă mîhnit : întristat e suflelul Meu pînă la moarte» (Matol 26, 38 ; Marcu 14, 34).
Deosebit de acestea sînt unele texte Unde cuvîntul suflet poate fi luat şi cu înţelesul de «viată>.
Aşa sînt textele în care păstrîndu-se si sensul de suflet, cuvîntul grecesc este tradus prin termenul «viaţă», după sensul Contextului. De exemplu :«au murit cei ce <căutau sutletul (viata!) Pruncului» (Matei 2, 20). Şi tot aşa în Romani 11, 3, unde se vorbeşte de sufletul lui Ilie. pe care Ahab căuta să-l omoare, adică să-i ia Viata.
Alt sens, se face impartire clara intre suflet si trup, problema, unde isi prind urechile unii amatori, de ex , in ev, omul tr sa: « iubească pe Dumnezeu din toată inima lui, din tot sufletul şi din tot cugetul» (Matei 22, 37 ; Marcu 12, 30Luca 10, 27). Sau: sufletul este mai mult decît viata. Sau, «nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar sufletul nu-l pot ucide» (Matei 10, 28).
Se spune iarăşi : «Nu vă îngrijiţi cu sufletul vostru ce veţi mînca, nici cu trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mal mult decît hrana şi trupul decat îmbrăcămintea ? (Matei 6, 25 ; Luca 12, 22—23). Aici unele traduceri au scris «Viaţă», după sens, în loc de suflet. Dar, ceea ce este pus în comparaţie şi e mult mai de preţ decît hrana, este sufletul, nu viaţa; pentru că viata este şi ea trecătoare ca şi hrana. Sufletul, ca partea raţională din om, poartă el grijă de cele necesare trupului, căci hrana materială nu e pentru el, dar această grijă nu trebuie să fie exagerată şi exclusivă, ca a bogatului cu ţarina.
Aceeaşi traducere după sensul aparent — dar incorect redat prin «viaţă» — se află, şi în alte texte ca : Matei 10, 39 ; 16, 25—26; Luca 9, 24; 17, 33; Ioan 12, 25 etc, dupa traducerile eretice.
Apoi, in alte locuri, sufletul reprezintă întreaga fiinţă a omului, privită sub ambele aspecte, atît al vieţii pămînteşti, cît şi, mai ales, al vieţii veşnice, al vieţii de după moarte. Căci Domnul spune : «Cine va voi să-şi scape sufletul său, Il va pierde ; iar cine îşi va pierde sufletul pentru Mine (şi pentru Evanghelie, — cum zice sfîntul Marcu), acela îl va mîntui» (8, 35). înţelesul versetului este acesta : «Celui care făgăduind pe Iisus Hristos în vreme de prigoană, sau ruşinîndu-se a-L mărturisi (Marcu 8, 38), i se pare că-şi salvează fiinţa, viata de la moarte temporală, acela îşi pierde sufletul pentru veşnicie, adică îşi va osîndi sufletul în viaţa veşnică. Iar cine îşi pune sufletul pentru Hristos — ca El, pentru oile Sale (Ioan 10, 11) — chiar «de va şi muri cu trupul, viu va fi» (Ioan 11, 25), adică acela îl va dobîndi. Cu alte cuvinte, va dobîndi pentru el pacea sufletului, fericirea şi slava veşnică, în viata de după moarte (Apoc. 6, 10—11 ; 20, 6). Peste cei care au parte de «învierea cea dinţii* şi de pecetea botezului — dacă n-au pierdut-o şi n-au «căzut din har (Cal. 5, 4; Evr. 6, 4) — «moartea cea de-a doua nu are putere» (Apoc. 20, 6), adică osînda veşnică nu-i atinge. Pentru cei care însă nu cred în existenţa sufletului şi deci nu ţin seama de aspiratiile lui şi pentru cei ce nu cred că mai există altă viată decît aceasta pămîntească, totul se reduce la îndestularea şi apărarea acestei vieţi, nevrînd să se convingă ca ea este trecătoare. Or, cel care vrea , sa-si păstreze independenta, ideile proprii şi gusturile sale, acela va pierde totul, dacă şi-a pierdut sufletul.
Apoi mai este cu sensul de jertfa si lepadare de sineîn aceasta am cunoscut iubirea Lui, că El (Iisus) Şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori sintem să ne punem sufletele noastre pentru frati» (I Ioan 3, 16).Sau: «Şi ci l-au biruit ( pe diavolul) prin singele Mielului şi prin cuvîntul mărturiei lor şi nu şi-au iubit sufletul lor pînă la moarte»(Apoc. 12, 11).
Se mai spune de «sutletul lui Dumnczeu-Tatăl, adică Persoana Sa, Care zice : «Iată fiul Meu întru care a binevoit sufletul Meu» (Matei 12, 18; Evr. 10, 38). Şi tot aşa se vorbeşte de «sufletul lui Iisus» pentru persoana Lui (Matei 20, 28; Marcu 10, 45; Ioan 10, 11, 15, 17, 18).Apoi, are sensul de numar de persoane, se spune că din potop «s-au mîntuit prin apă opt suflete», adică opt persoane: Noe si ai lui (I Petru 3, 20).
De asemenea prin suflet se înţeleg diferite persoane asupra cărora s-a făcut o lucrare sau alta. Astfel, cînd Domnul vindecă pe omul cu mîna uscată, iar cărturarii şi fariseii îl învinuiau că vindeca sîmbăta, El" întreabă: «Se cade sîmbătu a lace bine sau a tace rău. A scăpa un suflet sau a-l pierde ?» (Marcu 3, 11 Luca 6, 9).
In ziua Cincizecimii s-au botezai trei mii de suflete, adică de persoane; iar a doua zi, alte două mii de suflete (Fapte 2, 41, 43; 3, 23; 7, 14; 27, 10, 37; Rom,
2, 9; 11, 3; 12, 1 ; II Cor. 1, 23; Petru 3,20; Apoc. 8, 9; 16, 3 ; 18, 13).

Există şi un text unic care vorbeşte despre trei elemente ale fiinţei umane : trup, suflet şi duh (I Tes. 5, 23), Aici potrivit invataturii Bisericii noastre, prin duh se intelege harul dumnezeiesc, care il primim prin botez si mirungere; care imprima Chipul Lui Dumnezeu in om, Chip, care l-a avut Adam in rai rai, iar o data cu cadrea in pacat si retragerea harului, l-a pierdut, nu definitiv, ci doar s-a stricat/ alterat, a luat o alta forma.
Acesta este restabilit in Hristos prin sf Taine.
Cu mult respect.

Pr Haralambie
Mesaje: 882
Membru din: 14 Ian 2010, 19:54
Confesiune: ortodox
Preocupări: Sensul vieţii
Localitate: BOR
Contact:

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde Pr Haralambie » 27 Feb 2011, 21:17

Foarte interesanta intamplare, asa zisa, moarte clinica, (in conceptia noastra ortodoxa, despartire a sufletului de trup), povestita de un intelectual rus; de remarcat ca acest om nu avea cunostinte teologice, la vremea cand a trait aceasta drama, cruciala pt viata lui.
Foarte importanta naratiunea si monologul , precum si marea atentie la detalii a povestitorului, care reflecta mare parte din semnele caracteristice invataturii ortodoxe, privind insusirile sufletesti si modul lui de manifestare in timpul, si dupa, despartirea de trup.
Acest material a fost publicat la începutul secolului XX în revista „Moscovskic Ventomosti" (Timpurile Moscovei). Mai târziu a fost tipărit de Lavra Cuviosului Serghie în ediţie separata. Editura lavrei a luat legătura cu scriitorul cărţii, care a adeverit evenimentul descris în text, spunând totodată că omul căruia i s-au întâmplat acestea, mai târziu s-a făcut monah.
Ediţia de faţa retipăreşte textul care a fost publicat în oraşul Kaluga, în anul 1911
I
Mulţi oameni numesc secolul nostru „secolul negării" pentru că negarea este duhul care stăpâneşte vremurile noastre. Poate că negarea este o boală care ne chinuie pe toţi astăzi. însă în afară de această negare generală există şi alte tăgăduiri mai mici, care au fost sădite în pământul superficialităţii noastre. Se poate ca de multe ori să tâgăduim ceva ce nu cunoaştem deloc. Nu am cugetat nici un pic la aceasta şi totuşi tăgăduim. O mulţime de idei şi teorii se adună în capul nostru şi creează haos. Idei provenite din diferite învăţături şi teorii care deseori se contrazic între ele, dar nimic definit şi limpede. Toate sunt atât de superficiale, neclare şi nedefinite, încât nu există nici o speranţă că vom înţelege ceva. Cine suntem? în ce credem? Ce ideal avem în sufletul nostru? Dacă avem vreunul... Acestea pentru mulţi dintre noi sunt aproape necunoscute. Acum, în epoca ştiinţelor, e ciudat însă că oamenilor le place foarte mult să discute. Dar, din păcate, nu vor să se înţeleagă pe ei înşişi. Şi observ asta la oamenii din jurul meu, dar şi la mine.
Nu voi povesti aici cu de-amănuntul toată viaţa pe care am trăit-o, căci nu acesta este scopul meu. Voi încerca însă să mărturisesc convingerile mele religioase.
M-am născut într-o familie ortodoxă, părinţii mei erau oameni evlavioşi. La şcoala unde învăţam, necredinţa nu era considerată o însuşire a oamenilor geniali. De aceea nu eram negativist, precum majoritatea tinerilor din timpurile noastre. De fapt eram nelămurit: nu eram nici ateu, dar nici nu puteam să mă numesc om mai mult sau mai puţin credincios. Deoarece aceasta nu era rezultatul vreunor convingeri personale, ci se formase sub influenţa mediului în care trăiam, îl voi ruga pe cititor să găsească singur o definiţie potrivită pentru personalitatea mea.
în buletinul meu scria „creştin ortodox", dar niciodată nu m-am gândit dacă am sau nu dreptul de a mă numi aşa. Niciodată nu mi-a trecut prin minte să cercetez ce mi se cerc pentru această numire şi dacă cu răspund acestor cerinţe. Mereu ziceam că eu cred in Dumnezeu, dar dacă cineva m-ar fi întrebat cum cred şi cum trebuie să cred în El după învăţătura Bisericii Ortodoxe, al cărei membru eram şi eu, fără îndoiala că n-aş fi ştiut ce să-i spun. Fiind întrebat, de pildă, dacă întruparea şi patimile Fiului lui Dumnezeu au fost pentru mântuirea noastră sau cum văd cu Biserica, dacă cred sau nu în aceasta şi în tainele ei, nu-mi pot închipui ce prostii aş fi putut răspunde, lată şi un exemplu :
„Odată, bunica mea, care totdeauna ţinea post, m-a certat pentru că cu nu posteam:
«- Eşti tânăr şi puternic, nu e greu pentru tine să posteşti. De ce până şi un lucru atât de uşor, pe care ni 1-a lăsat Biserica, nu vrei sâ-l faci ?»
«- Acest lucru, bunico, nu arc rost», i-am răspuns. «Voi mâncaţi de post pentru că v-aţi obişnuit, dar nimeni din voi nu o face înţelegând de cc».
«- De cc crezi că nu are rost să posteşti ?»
«- Ce importanţă are pentru Dumnezeu dacă cu mănânc slănină sau peşte afumat ?»
Astfel de gânduri „profunde" avea un om educat în ceea ce priveşte semnificaţia postului !
«- Ce sunt aceste vorbe pe care le spui ?» a continuat bunica. «Şi cum poţi să zici că aceasta e o prostie, de vreme ce şi Domnul nostru a postit ?»".
Asta m-a impresionat mult, şi doar cu ajutorul bunicii mi-am adus aminte că, într-adevăr, aşa scrie în Evanghelie. După cum vedeţi, nu cercetam să aflu că însuşi Mântuitorul nostru a postit, şi cu toate acestea mă împotriveam. Dar sa nu se gândească cititorul că eram puţin mai serios decât alţi tineri din anturajul meu. încă un exemplu:
„Cineva 1-a întrebat pe un cunoscut de-al meu cu care lucram împreună, dacă el crede că Hristos este totodată Dumnezeu şi om. Acela a răspuns că este credincios, dar din discuţie a reieşit clar că neagă învierea lui Hristos.
«- lartâ-mâ - i-a zis o femeie - dar e de neînţeles ceea ce spui. Cc crezi ca s-a întâmplat după aceea cu Hristos ? Dacă tu crezi că acesta este Dumnezeu, atunci cum poţi să spui că a încetat să existe ?»
Noi toţi aşteptam să ne dea o replica înţeleaptă, să ne prezinte vreo nouă teorie despre moarte sau sa ne dea vreo nouă tâlcuirc a acestui eveniment. însă n-a fost aşa. Ne-a zis simplu: «Vai, la asta nu m-am gândit»".

II
Asemenea prostii aveam şi eu in minte. Aş li putut sa spun câ, după părerea mea, cred aşa cum trebuie în Dumnezeu. Credeam că este Fiinţa, câ este Persoană atotputernica şi veşnică. Eram de acord că omul a fost plăsmuit dc Acesta, dar nu credeam în viaţa de după moarte. Şi, la fel ca prietenul meu de mai sus, nu înţelegeam că am o astfel de idee greşită despre moarte, până ce o întâmplare mi-a arătat aceasta. Şi asta este incâ o dovada a legăturii noastre superficiale cu religia în general, şi îndeosebi a neatenţiei mele în ce priveşte viaţa duhovniceasca.
S-a întâmplat sa cunosc un om serios şi foarte învăţat. îl simpatizam mult. Acela trăia singur şi îl vizitam deseori. Odată, când m-am dus sâ-l văd. l-am găsit la biroul lui citind o carte de învăţăminte creştineşti.
„- Ce înseamnă asta, Prohor Alcxandrovici (aşa se numea cunoscutul meu), vreţi să va faceţi dascăl?" l-am întrebat cu o vădită curiozitate, privind cartea pe care o citea.
„- Nu, dragul meu! Ce spui, dascăl? Măcar de-aş putea să devin un bun elev, nu dascăl. Trebuie să mă pregătesc pentru examene. Vremea se apropie. Vezi tu, pârul meu se albeşte din ce în ce mai mult, odată cu trecerea zilelor. în orice clipa pot fi chemat", mi-a răspuns zâmbind.
Nu am luat în serios cuvintele lui. întrucât era om educat şi citea mult. credeam ca vrea sâ caute în cateheză vreo informaţie. Dar el a început să-mi explice exact ceea ce spusese:
„- Citesc diferite lucrări contemporane şi întâlnesc în ele multe lucruri greşite, de aceea cercetez lăuntrul meu ca să nu deviez de pe calea cea dreaptă. Pentru că la sfârşitul vieţii noastre ne aşteaptă examenele, cu adevărat grele, mai ales că nu exista posibilitatea sâ le dâm a doua oara".
„- Credeţi în toate astea?"
- Dar cum aş putea sâ nu cred? Spune-mi sincer, ce-o să se întâmple cu mine? Mă voi dizolva aşa simplu şi voi deveni ţârânâ? Şi daca nu va fi aşa? Atunci nu cumva exista ipoteza sâ fiu chemat şi judecat pentru faptele mele? Am trăit conştient şi, de asemenea, conştient am săvârşit păcatele mele..."
„- Nu înţeleg, domnule Prohor Alcxandrovici, cum s-a sădit în dumneavoastră credinţa în viaţa de dupâ moarte? Părerea mea este câ omul moare şi toate se termina, punem punct Ia toate. îl vezi nemişcat şi fâra suflare, putrezind şi descompunându-se. Cum putem vorbi de vreo forma de viaţa? i-am spus eu, exprimându-mi ideile".
„- lartâ-mâ, dar despre Lazăr, cel ce a stat patru zile în mormânt ce vom spune? învierea lui este un eveniment neîndoielnic. Acela era om la fel ca mine şi a fost creat din aceeaşi materie".
îl priveam şi nu puteam sâ-mi ascund mirarea. E posibil ca un om atât de educat sâ creadă în asemenea bazaconii? Prohor Alexandrovici m-a privit la rândul lui cu atenţie şi apoi m-a întrebat cu voce joasă:
„- Nu cumva eşti necredincios?*'
„- Nu, de ce? Eu cred în Dumnezeu", i-am răspuns.
„- Şi totuşi, în viata de după moarte, pe care ne-o dezvăluie Evanghelia, nu crezi. Astăzi fiecare îl înţelege în mod diferit pe Dumnezeu, iar revelaţia dumnezeiască e întoarsă şi tâlcuită de fiecare după dorinţa lui. Există încă şi raţiunea omenească, în aceasta, zice, trebuie să credem oricum, în aceea putem să nu credem, iar în cealaltă nu există nici un motiv să credem! Ca şi când ar fi mai multe adevăruri, nu unul singur. Şi nu pricep că în cazul acesta ei cred în ceva care este produsul gândurilor şi închipuirii lor, astfel că nici nu se poate vorbi de credinţa în Dumnezeu".
„- Putem însă să credem în toate? Uneori întâlnim lucruri ciudate..."
„- Vrei să zici neînţelese?" Străduieşte-te să te înţelegi pe tine însuţi. Nu vei putea. Trebuie să pricepi că pricina eşti tu însuţi. încearcă să vorbeşti cu un om simplu despre tetragonismul cercului sau despre alte probleme de matematică superioară. Acela nu va înţelege nimic. Asta însă nu înseamnă că trebuie sa desfiinţăm ştiinţa. Desigur, e mai uşor să respingem ceva, dar de cele mai multe ori nu iese nici un rezultat din aceasta.
Gândeşte-te puţin cât de ilogic e ceea ce spui. Zici că crezi în Dumnezeu, dar în viaţa de după moarte nu crezi. Dumnezeu însă nu este Dumnezeul morţilor, ci al celor vii. Altfel ce Dumnezeu este Acesta? De altfel, despre viaţa de dincolo de mormânt a vorbit însuşi Hristos. E posibil să fi minţit? Nimeni însă. chiar şi cei mai aprigi duşmani ai Lui nu au putut sâ-L învinovăţească că a predicat minciuni. Atunci din ce motiv a venit Acesta pe pământ şi a suferit atâtea patimi. Din ce motiv, te întreb, dacă noi ne descompunem şi devenim ţărână?
Nu, nu poţi continua să gândeşti în acest fel. Trebuie să te corectezi cu orice preţ - a zis plin de zel. Trebuie să pricepi cât de important este acest lucru. Dacă vei dobândi o înţelegere bună a acestei probleme, viaţa ta se va schimba. Se va întâmpla în tine, într-un fel, o revolta morala. Şi ideile rezultate din aceasta schimbare te vor sprijini şi totodată te vor mângâia. Vor fi pentru tine un sprijin în lupta zilnică".
III
Vedeam că în cele spuse de Prohor Alexandrovici există o logică. însă această discuţie scurtă nu a putut să mă convingă să cred în ceea ce mă obişnuisem să nu cred până acum. Ceea ce a reuşit a fost doar să-mi descopere aceasta părere a mea pe care nu o spusesem nimănui, pentru câ nu mă gândisem niciodată serios la aceasta problemă.
Dar pe Prohor Alexandrovici îl neliniştea foarte mult această poziţie a mea. Iarăşi şi iarăşi. în acea seară, s-a întors la această temă. Când m-am ridicat să plec mi-a dat să citesc câteva cărţi din bogata lui bibliotecă şi mi-a spus:
„- Citeşte-le neapărat! Trebuie să ieşi din această stare. Sunt sigur căci cu mintea pe care o ai, vei înţelege repede că nu exista nici un motiv ca să nu crezi în viaţa de după moarte, însă trebuie să crezi nu numai cu mintea, ci şi cu inima, căci altfel aceasta credinţă a ta va dura cel mult o zi, apoi se va stinge. Mintea noastră este o sită. Nu rămâne în minte, întrucât locul unde sunt păstrate se găseşte în altă parte".
Am citit cărţile pe care mi le-a dat. Nu ţin minte dacă le-am citit pe toate. însă obişnuinţa era mai puternică decât logica. Toate cele scrise în aceste cărţi erau foarte convingătoare. Erau dovezi puternice şi eu nu mă puteam împotrivi câtuşi de puţin acestora, deoarece cunoştinţele mele în probleme de religie erau foarte limitate. Dar asta nu m-a făcut să-mi schimb convingerile.
Mi-am dat seama că se poate ca convingerile mele să fie ilogice. Am crezut în totalitate că ceea ce scria în cărţi era adevărat. Şi totuşi, nu eram încredinţat că există viaţa de după moarte. Pentru mine moartea era sfârşitul definitiv al existenţei umane.
A trecut un timp de la discuţia pe care am avut-o cu Prohor Alexandrovici, despre care am vorbit mai sus. Din păcate, a trebuit să plec din oraş şi să mă îndepărtez de el. Nu l-am mai întâlnit niciodată. Poate că acesta, întrucât era om credincios, inteligent, foarte simpatic şi cu principii statornice, ar fi putut să mă ajute să văd în mod diferit viaţa mea şi în general existenţa umană şi să mă facă să-mi schimbe părerea mea greşită despre moarte. însă Prohor Alexandrovici nu mai era lângă mine şi nici altul nu s-a găsit în locul lui care să mă poată călăuzi. Fiindcă eram tânăr şi, desigur, nu foarte serios, cum am spus, nu mă preocupau deloc aceste probleme şi am uitat repede cele pe care mi le-a spus Prohor Alexandrovici şi l-am uitat şi pe el...
IV

Au trecut mulţi ani. E o ruşine pentru mine, şi totuşi trebuie să mărturisesc că nu m-am schimbat mult în aceşti ani. Eram deja om de vârstă mijlocie însă nu pot spune că începusem să dau mai multă importanţă vieţii mele. Nu pricepusem rostul existenţei umane. Nu mă străduiam deloc să mă înţeleg pe mine, să încerc să aflu cine sunt. Continuam să văd viaţa sub prisma trăirii de zi cu zi, cum de altfel o vedeau cei mai mulţi semeni de-ai mei.
Şi în legătura mea cu religia se întâmpla acelaşi lucru. La fel ca în anii tinereţii mele, nu eram nici ateu, dar nici credincios conştiincios. O dată pe an mergeam la Biserică pentru a mă spovedi şi împărtăşi. Aşa de credincios eram! Nu mă preocupau deloc problemele religioase şi nici nu puteam să înţeleg cum e posibil ca acestea să aibă vreun interes pentru cineva. Cunoştinţele pe care le aveam despre religie erau foarte puţine însă credeam că le ştiu pe toate şi, desigur, foarte bine. Toate mi se păreau atât de simple şi uşor de înţeles şi, prin urmare, pentru un om educat nu exista, după părerea mea, nici o nevoie să-şi obosească mintea cu ele.
Aceasta era o opinie foarte uşuratică însă foarte răspândită în rândurile oamenilor învăţaţi din vremurile acelea. Şi era de la sine înţeles că în astfel de condiţii nu putea exista nici un progres în credinţă...
V

Odată am fost trimis în interes de serviciu în oraşul K. şi. acolo, m-am îmbolnăvit serios. Nu aveam nici o rudă sau pe cineva care ar fi putut să mă îngrijească şi de aceea am fost nevoit să merg la spital. Medicii mi-au spus că am pneumonie. In primele zile m-am simţit destul de bine, încât am început să mă gândesc că nu trebuia să vin la spital pentru un lucru atât de neînsemnat. Insă boala înainta şi febra a început iute să crească...
Cu cât boala se înteţea, cu atât mă simţeam mai rău. Existau momente când din cauza febrei nu vedeam nimic în jurul meu. Cu toate acestea, pe toată durata bolii, nu m-am gândit niciodată la moarte. Şi asta pentru că totdeauna mă consideram un om foarte tare şi puternic. Niciodată. înainte, nu mă îmbolnăvisem grav. şi pentru mine erau necunoscute acele gânduri despre moarte pe care bolile grave le plăsmuiesc în minţile oamenilor.
Eram sigur că mă voi însănătoşi grabnic şi îl întrebam întruna pe medic, când îmi punea termometrul, dacă febra creşte ori scade. Dar febra a crescut până la un anumit punct şi acolo s-a oprit şi nu a mai coborât. întotdeauna, la întrebarea mea. medicul răspundea: ..40.9": „41"; .,40.8".
„- Dar e posibil, doctore, atâtea zile să fie la fel'?" îi spuneam eu revoltat şi în continuare îl întrebam în cât timp mă voi însănătoşi în acest ritm.
Doctorul vedea nerăbdarea mea şi încerca să mă consoleze. îmi spunea că. la vârsta mea şi cu sănătatea bună pe care o am. nu exista motiv să mă îngrijorez. M-a încredinţat că în aceste condiţii mă pot însănătoşi repede, doar în câteva zile. Am crezut fără nici o îndoiala cele spuse de medic. Aşteptam cu nerăbdare ca boala mea să ajungă la apogeu, după care, aşa cum credeam, urma să mă fac bine.
într-o noapte m-am simţit foarte râu: febra a crescut îngrijorător şi cu greu puteam respira. Dar de dimineaţa starea mea s-a schimbat. Dintr-o dată m-am simţit mai bine, atât de bine încât am putut sa dorm. Când m-am trezit, primul lucru care mi-a trecut prin minte au fost chinurile pe care le-am îndurat noaptea trecuta. „Cred că acesta a fost apogeul bolii -m-am gândit. Poate că acum febra va scădea şi pneumonia va trece".
Când am văzut ca în camera vecină a intrat un infirmier tânăr, l-am chemat şi l-am rugat să-mi pună termometrul.
„- Se pare că încet-înect vă reveniţi, domnul meu - a zis zâmbind, după ce s-a uitat la termometru. Nu mai aveţi febră, temperatura este normala".
,.- Serios?" l-am întrebat vesel.
„- Poftim, puteţi să va convingeţi singur: 37,1. Mi se parc că nici tusca nu v-a deranjat mult în timpul nopţii".
într-adevăr, doar atunci mi-am dat scama că în timpul nopţii, după ora 12'"' nu am mai tuşit, cu toate că băusem ceai cald şi mă mişcasem în pat. lucru care altădată îmi provoca tuse.
La ora nouă a venit medicul. L-am informat că noaptea nu mă simţisem bine şi că. după părerea mea. noaptea trecută, boala ajunsese la vârf. l-am spus. de asemenea, că mă simt bine, încât de dimineaţa am putut să dorm câteva ore.
„- Foarte bine", mi-a spus el, apropiindu-se de măsuţa pe care se găseau nişte hârtii ce voia să le vadă.

„- Scuză-mă, doctore, sa pun termometrul? - l-a întrebat in acea clipă infirmierul. Domnul nu are febra, temperatura lui e normala".
„- Normală?" l-a întrebat îndată medicul pe infirmier, ridicându-şi capul şi luându-şi privirea de pe hârtii. Uitătura îi era plină de nedumerire.
„- Desigur, chiar acum am măsurat-o".
Medicul i-a spus să-mi pună din nou termometrul şi chiar el s-a îngrijit sâ-l aşeze corect. De data aceasta temperatura nu a mai ajuns până la 37 de grade: s-a oprit la 36,8.
Atunci medicul a scos din buzunar un termometru al lui, l-a privit cu atenţie sa se încredinţeze că funcţionează şi mi l-a pus. Şi acest termometru a arătat la fel ca primul.
Spre marca mea surprindere, medicul nu s-a bucurat deloc de acest rezultat, nici nu s-a ostenit sa-mi zâmbească vreun pic. A făcut câteva mişcări mecanice în jurul mesei şi a ieşit din camera. Peste un minut am auzit telefonul sunând în biroul lui.

VI.
Peste puţin timp, în camera mea a venit medicul şef al spitalului. împreuna cu medicul meu, m-au ascultat şi m-au consultat cu atenţie. Le-au ordonat infirmierilor să-mi pună imediat un plasture pe spate. Au scris o reţeta şi au trimis un infirmier la farmacie, spunându-i să pregătească repede medicamentul.
„- De ce, doctore, acum când mă simt bine, îmi puneţi plasture pe spate?" l-am întrebat pe medicul şef.
Se pare că l-am enervat prin aceasta întrebare. Mi-a răspuns revoltat:
„- Of, Doamne! Nu putem să te lăsam în voia soartei numai pentru că acum te simţi mai bine! Trebuie să scoatem afara toate mizeriile care s-au adunat în tine în toată aceasta perioada".
Trei ore mai târziu, medicul meu m-a vizitat din nou. A controlat plasturele ce-l aveam pe spate şi m-a întrebat de câte ori am luat medicamentul. „- De trei ori!" i-am răspuns. „- Ai tuşit?" „- Nu", i-am răspuns. „- Nici o singura data?" „- Deloc".
„- Spune-mi, te rog - l-am întrebat pe infirmierul care se afla aproape mereu lângă patul meu - ce conţine acest medicament? îmi provoacă voma".
„- Conţine diferite substanţe expectorante", mi-a zis.
Aici m-am comportat întocmai cum se comporta negativiştii contemporani când e vorba de probleme de credinţa. Cu toate ca nu înţelegeam nimic, îi criticam în gând pe doctorii mei care mi-au dat acest medicament pe când eu, dupa părerea mea, nu aveam deloc nevoie de el".
VII
După o orâ şi jumătate, in camera mea au intrat din nou medicii. De data asta erau trei: doi erau de-ai noştri iar al treilea era străin, om bine făcut şi important. M-au consultat timp îndelungat. Au adus şi un tub de oxigen.
„- La ce-mi trebuie asta acum?" i-am întrebat.
„- Ne trebuie pentru a-ţi aerisi puţin plămânii. Mi se pare că aceştia s-au prăjit de la febră" - mi-a zis medicul străin.
„- Spuneţi-mi, doctore, ce aţi găsit în spatele meu de vă preocupaţi încontinuu de acesta? De trei ori l-aţi consultat şi tot mi l-aţi acoperit cu plasture".
Mă simţeam mult mai bine decât zilele trecute. Prin mintea mea nu trecea nimic trist. Nimic din ce se întâmpla în jurul meu nu mă făcea să-mi dau seama de adevărata mea stare. Chiar şi prezenţa doctorului străin o consideram ca un control sau ceva asemănător. Nici nu mă gândisem că l-au chemat special pentru mine, deoarece starea sănătăţii mele cerea convocarea unei comisii medicale. Această întrebare am spus-o cu voce atât de liniştita şi încrezătoare, încât nici unul dintre medici nu a îndrăznit, nici mâcar prin gesturi, să mă facă sa înţeleg catastrofa care se apropia. Si într-adevăr, cum să-i explici unui om plin de speranţe ca i-au mai rămas doar câteva ore de viaţă?
..- In clipele acestea este neapărat necesar să va îngrijim", mi-a răspuns nelămurit medicul.
Dar şi acest răspuns al lui l-am tâlcuit pozitiv Adică m-am gândit ca acum. dupa ce am trecut de apogeul bolii şi puterea ei a început încet-încet sa scadă, e momentul cel mai potrivit în care trebuie să folosim toate mijloacele pentru a izgoni definitiv boala şi să ajutăm organismul sâ-şi restabilească sănătatea.

VIII.
îmi aduc aminte că în jurul orei patru m-au cuprins frigurile şi, pentru a mâ încălzi, m-am înfăşurat într-o pătură. Dintr-o data m-am simţit foarte râu.
Am strigat un infirmier. S-a apropiat de mine, mi-a ridicat capul de pe perna şi mi-a dat bidonul cu oxigen. Apoi a apăsat butonul soneriei şi în câteva minute în camera a intrat alergând infirmierul şef şi, puţin mai târziu, unul după altul cei doi medici ai mei.
Poate ca. într-un alt moment, aceasta adunare neobişnuita a întregului personal al spitalului în jurul patului meu, dar şi timpul scurt în care s-au adunat, mi-ar fi provocat uimire şi nedumerire, fără îndoială. Acum însă am rămas complet nepâsator de acest eveniment, ca şi când nu ar fi avut legătura cu mine.
O schimbare ciudata s-a întâmplat deodată cu mine! Pe când în urmă cu un minut eram plin de viaţă, acum, chiar dacă Ie vedeam pe toate şi eram pe deplin conştient de ceea ce se petrecea în jurul meu. simţeam totuşi o atât de mare nepăsare şi înstrăinare. încât e greu sâ le descriu. E de neînţeles pentru o făptură vie.
toata atenţia mi s-a adunat asupra sinelui meu. Şi aici am observat o senzaţie ciudata, un fel de despariiturâ. Eram pe deplin conştient de mine însumi şi aveam simţurile curate, insă totodată vedeam sinele meu cu atâta nepăsare, ca şi când mi-aş fi pierdut complet simţurile.
L-am văzut, de pildă, pe medicul meu cum îmi ridică mâna ca să-mi măsoare pulsul. Vedeam şi înţelegeam ceea ce face, dar nu simţeam atingerea lui. îi vedeam pe medicii care m-au ridicat pe pat şi îmi puneau ceva pe spate. Acolo, în spatele meu, a apărut boala. îi vedeam şi înţelegeam ce fac, însă nu simţeam nimic şi nu pentru că-mi pierdusem simţurile, ci pentru că ceea ce făceau nu mă interesa. Eu mă închisesem undeva în adâncul lăuntrului meu şi nu auzeam şi nu urmăream nimic din ceea ce-mi făceau.
Ca şi când aş fi descoperit în mine două existenţe: una. cea mai importantă, care era ascunsă în adâncul meu, şi cealaltă, partea exterioară a existenţei mele, care avea neîndoielnic o mai mică importanţă. Şi, acum, pârghia de legătură care le unea a ars şi s-a topit, şi acestea două s-au despărţit. Pe una dintre existenţe, cea mai tare, o simţeam intens, iar faţă de cealaltă, cea mai slaba, eram total nepăsător. Aceasta parte slabă era trupul meu.
Pot spune că înainte cu câteva zile m-ar fi surprins descoperirea persoanei mele interioare, necunoscută pâna atunci, care însă o întrecea cu mult pe cealaltă jumătate exterioara şi care, după părerea mea, era singura componentă a omului şi căreia acum nu-i dădeam nici o atenţie.
Aceasta stare era foarte ciudata: eram viu, şi le vedeam, le auzeam, şi le înţelegeam pe toate, şi cu toate acestea nu vedeam şi nu pricepeam nimic, stăpânit de această înstrăinare ce mă cuprinsese.
IX
Medicul m-a întrebat ceva. L-am auzit şi am înţeles ce m-a întrebat dar nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns deoarece pentru mine nu exista nici un motiv să vorbesc cu el. Acesta se îngrijea şi se neliniştea pentru mine, însă pentru acea jumătate din mine căreia nu-i mai dădeam nici o importanţă.
Dar dintr-o dată aceasta jumătate m-a făcut sâ-i dau atenţie! Şi asta s-a întâmplat foarte brusc şi într-un mod neobişnuit.
Am simţit deodată că o putere mă trage în jos. în primele minute simţeam ca şi când aş fi avut atârnate greutăţi de toate membrele corpului, iar mai târziu, aceasta putere a crescut atât de mult încât cuvântul „greutate" nu poate exprima acea presiune pe care o simţeam. în acest caz funcţiona o altă lege a atracţiei, cu putere de mii de ori mai mare decât cea obişnuita.
Mi se parea că fiecare membru al corpului meu. fiecare fir de păr, fiecare venă şi fiecare celulă sunt atrase de o astfel de putere mare căreia nu puteai să i te împotriveşti, aşa cum un magnet foarte puternic atrage bucăţile de fier.
însă această senzaţie, cât era ea de mare, nu mă împiedica sa cuget şi să înţeleg tot. îmi dădeam seama de ciudăţenia acestei stări, aveam şi simţul realităţii, adică ştiam că mă aflu întins în pat, că sunt într-o cameră de la etajul al doilea şi că sub ea există o altă cameră. Dar totodată eram sigur că daca mai jos existau nu una. ci zece camere, una peste alta, şi acestea s-ar fi deschis ca să trec... . încotro?
Jos, în adâncul pământului.
Da, în adâncul pământului. De aceea voiam sâ mă întind pe podea şi m-am străduit sa fac asta.
X
„- îşi da sufletul", l-am auzit pe doctor spunând.
întrucât nu vorbeam şi eram concentrat la mine însumi, privirea mea nu exprima nimic şi era rece. Medicii credeau ca mi-am pierdut simţurile şi de aceea vorbeau deschis. Dar eu înţelegeam foarte bine tot ce spuneau.
- „ îşi da sufletul! Moarte - m-am gândit cu când am auzit ce spunea medicul, intr-adevâr, e posibil ca eu sa mor? - spuneam în mine. Dar cum. de ce?" Nu puteam sa-mi explic acest lucru.
Deodată mi-am adus aminte de părerile unor oameni de ştiinţa, pe care le citisem cândva, care cercetau daca într-adevăr moartea e dureroasa. Am închis ochii şi m-am concentrat la ceea ce se petrecea în mine.
Dureri trupeşti nu aveam şi totuşi sufeream şi mă chinuiam. De ce, care era cauza durerii? Ştiam de ce boala mor. Nu cumva mă îneca boala şi asta împiedica funcţionarea normala a inimii mele şi de aceea sufeream? Nu ştiu. poate ca pentru medici aceasta era cauza morţii care se apropia. Dar asta nu mă preocupa. Lumea aceasta cu medicii şi toţi oamenii ei era de-acum străina pentru mine. Singurul lucru pe care-l simţeam era acea atracţie puternica despre care am vorbit mai sus.
Simţeam că, în fiecare clipă, atracţia aceasta devenea mai puternica şi că. în curând, mâ voi apropia şi voi atinge acel magnet care mă atrage.
Ştiam că, îndată ce-l voi atinge, mă voi uni cu el şi nici o putere lumească nu mă va putea despărţi de acesta. întreaga mea fiinţa se împotrivea. Simţeam că nu e posibil să mă unesc pe de-a-ntregul cu el, că ceva o să rămână liber şi acest ceva se străduia din toate puterile sâ se îndepărteze de acel centru de atracţie. Tocmai această luptă care se dădea în mine îmi provoca dureri şi mă chinuia.

XI.
Desigur, semnificaţia vorbei „îşi dă sufletul", pe care am auzit-o din gura medicilor, îmi era cunoscuta. Dar acum toate în mine se schimbaseră.
Daca auzeam aceste cuvinte atunci când cei trei medici mă consultau, sigur m-aş fi speriat. De asemenea, e lucru sigur câ. dacă în mine nu s-ar fi petrecut aceasta schimbare ciudată şi aş fi continuat sâ rămân în starea dinainte, aş fi tâlcuit diferit ceea ce se întâmpla acum cu mine. Acum insa. cuvintele medicului mi-au provocat o oarecare uimire, dar nu frică. Nu simţeam frica pe care oamenii o simt de obicei când se gândesc la moarte. Explicaţia stării în care mâ aflam nu se potrivea deloc cu părerile pe care le aveam în viaţa dinainte.
„Asta este! Pământul ma trage în jos (m-am gândit) şi acest lucru era acum limpede pentru mine. Nu mâ trage însă pe mine, ci ceea ce mi-a dat pentru o perioada de timp. Pământul îmi trage trupul sau trupul de unul singur vrea să meargă în pământ?".
Ceea ce mai înainte mi se părea foarte normal si sigur, adică faptul că după moarte mă voi descompune si voi deveni ţărână, acum mi se părea ilogic si contrar legilor naturii.
„Nu, nu voi pieri cu totul!", am strigat tare si am încercat să scap de această putere care mă atrăgea, si deodată am înţeles că nu mai simt acea atracţie.
Mi-am deschis ochii. în minte mi s-au întipărit cu de-amănuntul tot ce am văzut în acea clipă.
Am văzut că stau singur în mijlocul camerei, in dreapta mea am văzut personalul spitalului care se adunase în jurul patului meu, formând un semicerc. Medicul şef stătea cu mâinile la spate si privea cu atenţie ceva pe care eu nu puteam să văd pentru că ceilalţi mă împiedicau. Lângă el stătea un medic bătrân, aplecat puţin în faţă, care ţinea în mâini un tub cu oxigen si nu ştia ce să-i facă, să-l scoată afară sau să-l lase în cameră, în cazul că va trebui. Un alt medic, tânăr, era aplecat şi ţinea ceva pe care nu puteam să-l văd căci umărul lui mă împiedica, am văzut doar un colţ din perna mea.
Acest lucru mi s-a părut ciudat. Acolo unde stătea mulţimea aceasta de oameni era patul meu. Ce le atrăgea oare acum atenţia, ce priveau cu toţii, de vreme ce eu nu mai eram acolo, ci stăteam în mijlocul camerei?
M-am apropiat şi m-am uitat acolo unde priveau toţi aceşti oameni: în locul acela, întins pe pat, mâ aflam eu.
XII

Nu m-am speriat când mi-am văzut trupul întins pe pat, eram nedumerit însă, cum se poate întâmpla aşa ceva! Simţeam că sunt în acelaşi timp şi aici şi acolo.
Mi-am privit corpul. Nu încăpea îndoială că acela eram eu, exact aşa cum fusesem înainte.
Am vrut să-mi apuc mâna stângă cu cea dreaptă. Dar au trecut una prin cealaltă. Am încercat să-mi apuc mijlocul cu mâinile şi iarăşi mâinile mi-au trecut prin corp, ca şi când în locul lui ar fi fost un gol.
Acest fapt mi-a produs mare uimire. Voiam să mă ajute cineva să înţeleg ce se întâmpla. Am făcut doi-trei paşi ca să-mi întind mâna şi să-l ating pe doctor. Insă aveam senzaţia că păşesc oarecum ciudat; picioarele mele nu călcau pe podea. Cu toată străduinţa depusă, mâna mea nu a reuşit să-l atingă pe medic. îmi rămâneau doar 10-15 centimetri până să-l ating, totuşi nu am reuşit.
Am încercat să mă sprijin bine pe podea. Corpul mâ asculta şi cobora jos însă îmi era cu neputinţă să stau pe podea. Şi în acest caz îmi rămânea o distanţă foarte mică dar nu puteam în nici un chip să o ating.
Atunci mi-am adus aminte de o împrejurare. Cu câteva zile în urmă am văzut cum o infirmieră, ca să protejeze medicamentul meu, a băgat sticluţa în care era păstrat într-o cană cu apă rece. însă pentru că în cană era multă apă şi pentru că sticluţa era foarte uşoară, s-a ridicat imediat la suprafaţa. Infirmiera, pentru că nu a priceput ce se întâmplă, a încercat încă de două ori să introducă sticluţa în cană. O
ţinea cu degetul însă îndată ce şi-l ridica, sticluţa revenea la suprafaţa apei.
Cam acelaşi lucru se întâmpla şi cu mine în starea în care mă aflam. Acum pentru mine aerul era foarte dens.

XII.
Dar la urma urmei ce se întâmplă?
L-am strigat pe doctor. însă atmosfera din jurul meu era deja foarte diferită: nu putea nici măcar să-mi transmită vocea. Atunci am înţeles totala mea despărţire de mediul în care mă găseam, singurătatea mea ciudată, si m-a cuprins panica. Era cu adevărat groaznică această însingurare. Atunci când omul se pierde în pădure sau naufragiază în largul mării, sau e înconjurat de flăcări, sau se află în temniţă, niciodată nu-şi pierde speranţa. Ştie că poate fi auzit. Ştie că, dacă cineva va auzi strigătele lui, îl va ajuta. Singurătatea lui va ţine doar până în clipa când va vedea o făptură vie. Va intra gardianul în celula lui şi îi va putea vorbi, îi va spune ce vrea şi acela îl va înţelege.
Dar să vezi în jurul tău oameni, să îi auzi şi să îi înţelegi ce spun. şi totodată să ştii că în nici un chip nu vor auzi glasul tău şi că nu vei primi ajutor in caz de nevoie, de o asemenea singurătate ţi se ridică pârul în cap şi îţi îngheaţă sângele în vene.
E preferabil să te găseşti pe vreo insulă pustie decât să simţi o astfel de singurătate. Acolo vei putea cel puţin să vorbeşti cu natura.
Mie numai această lipsă a posibilităţii de a vorbi cu lumea din jur, care nu e firească pentru om, îmi provoca o asemenea frică şi senzaţie de neputinţa, pe care omul cred că în nici o altă împrejurare nu o poate simţi şi care este greu să fie descrisa în cuvinte.
însă eu nu renunţam; încercam în diferite feluri să-i fac să mă bage în seamă, dar toate străduinţele mele nu au dus la nici un rezultat şi m-au condus la disperare totală. „E posibil să nu mă vadă?" mă gândeam disperat. M-am apropiat iarăşi şi iarăşi de oamenii care stăteau în jurul patului meu. Dar niciunul din ei nu s-a întors şi nu m-a observat. Priveam nedumerit corpul meu şi nu puteam pricepe de ce nu mă vedeau, eram la fel ca înainte. însă când am încercat din nou să mă ating, mâna nu a întâlnit altceva decât aerul.
„Nu sunt fantomă, am simţul deplin al realităţii, corpul meu este real, nu e o nălucă înşelătoare", mă gândeam şi m-am privit iarăşi, cu atenţie. Nu încăpea îndoială că trupul meu era adevărat, căci vedeam clar şi cele mai amănunţite părţi ale lui. înfăţişarea exterioară rămăsese aceeaşi, însă probabil că însuşirile i s-au schimbat; era imposibil să îl ating, iar aerul din jur devenise foarte dens pentru corpul meu şi nu-i îngăduia sa aiba legătură cu lucrurile.
„Trup duhovnicesc. Cred că aşa se numeşte acesta, mi-a trecut prin minte. însă (de) ce s-a întâmplat cu mine?" mă întrebam, încercând să-mi aduc aminte de stări asemănătoare şi schimbări ciudate petrecute oamenilor bolnavi...
XIV
„- Nu mai putem face nimic! Totul s-a terminat!" a zis cu deznădejde în acea clipă unul dintre medici, plecând de lângă patul unde se afla celălalt trup al meu.
Eram tare supărat din cauză că toţi oamenii aceştia se preocupau de celălalt trup al meu, pe care eu nu-l simţeam deloc şi care pentru mine nu mai exista, şi nu băgau deloc in seamă acest corp prin care simţeam toate lucrurile şi care se chinuia de frică şi avea nevoie de ajutorul lor.
„De ce nu mă caută? Oare ei chiar nu înţeleg ca eu nu mă mai găsesc acolo?" m-am gândit cu tristeţe, şi m-am apropiat de pat pentru a vedea acel trup al meu care atrăgea atenţia atâtor oameni.
L-am privit şi atunci, pentru prima oară m-am gândit că ceea ce mi s-a întâmplat. în limbajul oamenilor vii, se numeşte moarte! Gândul acesta mi-a venit în minte deoarece trupul care era întins pe pat arăta ca un cadavru: era nemişcat, neînsufleţit, cu faţa palidă ca ceara. Buzele vinete se încreţiseră. Asta mi-a adus aminte de alte cadavre pe care le văzusem altădată în viaţa mea. La prima vedere poate părea ciudat că doar atunci când am văzut trupul meu neînsufleţit, am înţeles exact ce mi s-a întâmplat. Şi totuşi dacă cercetăm cu grijă ceea ce simţeam în acele clipe, acest comportament al meu va fi înţeles.
în mintea noastră cuvântul „moarte" se leagă neapărat de dispariţia si sfârşitul vieţii. Deci cum e posibil să mă fi gândit că am murit când nici măcar pentru un minut nu mi-am pierdut cunoştinţa, când mă simţeam viu şi aveam (desigur) şi însuşirea de a auzi, vedea, simţi, de a mă mişca, de a gândi şi vorbi. De ce dispariţie poate fi vorba când mă vedeam pe mine foarte bine şi totodată îmi dădeam seama de lipsa de logică a stării în care mă aflam? Nici chiar cuvintele medicului „totul s-a terminat" nu mi-au atras atenţia, nici nu m-au făcut să pricep ce mi s-a întâmplat pentru că ceea ce s-a întâmplat nu corespundea deloc cu ideea pe care eu o aveam despre moarte.
înstrăinarea de mediu şi despărţirea personalităţii mele m-ar fi putut face să tâlcuiesc acest eveniment, dacă aş fi crezut că există suflet şi dacă eram om credincios. însă aceste condiţii nu existau. Mă călăuzeau doar simţurile mele. Această senzaţie, că sunt viu, era atât de limpede, încât toate celelalte lucruri ciudate îmi provocau doar uimire. Nu eram în stare să fac legătura între ceea ce simţeam şi ideea obişnuita a morţii. Nu era posibil, fiind pe deplin conştient, să gândesc că nu exist.
Mai târziu, am auzit de multe ori de la oameni credincioşi, care nu neaga existenţa sufletului şi viaţa de dupa moarte, ca sufletul omului imediat după ce se eliberează din trupul stricăcios, devine prea înţelept. Nimic nu mai e neînţeles ori ciudat în această noua viaţă a lui, în noul lui mod de existenţa. Nu numai ca se adaptează îndată la noile legi ale celeilalte lumi şi la modul diferit de existenţă de acolo, dar toate acestea îi sunt atât de familiare, încât simte aceasta trecere ca pe o întoarcere în patria lui adevărată şi în starea lui fireasca. Această părere se bazează mai ales pe faptul că sufletul este duh şi pentru duh nu pot exista limitele care există pentru trupul uman.
XV
Din descrierea de mai sus cititorul vede că m-am mutat în aceasta lume nouă exact aşa cum eram, aşa cum am plecat din lumea veche, aproape cu aceleaşi însuşiri, idei şi cunoştinţe pe care le aveam când trăiam pe pământ.
Când am vrut să-mi fac simţită prezenţa, am folosit mijloacele pe care le folosesc de obicei toţi oamenii vii, adică i-am strigat pe ceilalţi, m-am apropiat de ei, am încercat să-i ating ori sâ-i împing. Când mi-am dat seama că trupul meu are însuşiri noi, mi s-a părut ciudat. Prin urmare, regulile după care gândeam au rămas aceleaşi altfel nu mi s-ar fi părut ciudat ceea ce mi se întâmpla, şi nu aş fi folosit mijloace obişnuite pentru a mă încredinţa că trupul meu există cu adevărat.
Şi iarăşi, când am înţeles că am murit, nu mi-am dat seama de schimbarea care mi s-a întâmplat, ci, fiind nedumerit, am numit trupul meu „duhovnicesc"; şi, deodată, m-am gândit că trupul care li s-a dat primilor oameni creaţi după cădere, şi despre care vorbeşte Biblia, este poate acest trup stricâcios care acum este întins pe pat şi care, în scurt timp, se va preface în ţărână.
Şi acest lucru e normal. Desigur, sufletul este duh, dar duh care a fost plăsmuit pentru a trăi împreună cu trupul. Atunci cum e posibil ca trupul să fie pentru suflet închisoare şi legătură, să-l ia prizonier şi sâ-l oblige să trăiască într-un fel care îi este străin, prin firea lui?
Nu trupul este locuinţa cea mai potrivită pentru suflet. De aceea, când sufletul vine în lumea nouă, cum s-a petrecut cu mine acum, se găseşte în etapa de dezvoltare şi înaintare la care a ajuns trăind în trup. Şi această viaţă în trup este firească pentru suflet.
Desigur, dacă omul s-ar cultiva duhovniceşte în viaţa lui şi ar avea voinţa duhovnicească, atunci, în lumea aceasta nouă, majoritatea lucrurilor ar fi pentru el familiare şi mult mai bine înţelese decât de sufletul acelui om care niciodată în viaţa lui nu a cercetat lumea cealaltă. Şi pe când primul, când se va găsi acolo, va fi îndată în stare, să zicem, să citească mai lent şi silabisind cuvintele, celălalt va trebui să înceapă de la alfabet, ca în cazul meu.
îi va trebui destulă vreme pentru a-şi da seama de ceea ce i se întâmplă şi pentru a cunoaşte ţara în care se găseşte şi pe care niciodată înainte nu a vizitat-o cu cugetul.
Când mai târziu îmi aduceam aminte de starea în care mă aflam, vedeam că mintea mea funcţiona atunci cu atâta putere şi viteză încât mi se părea că nu-mi trebuia deloc timp pentru a mă gândi, a compara sau a-mi aminti ceva. îndată ce îmi apărea ceva în faţă, memoria îmi traversa trecutul şi găsea şi scotea la suprafaţă chiar şi cele mai mici cunoştinţe pe care le aveam despre lucrul respectiv. Ceea ce cândva îmi producea nelămurire, acum îmi părea limpede. Uneori poate recunoşteam şi ceva care îmi era necunoscut, însă nu înainte de a-l vedea cu ochii. în aceasta consta deosebirea însuşirilor mele, desigur, în afară de cele ce existau ca rezultat al schimbării firii mele.
XVI
Continui acum descrierea acestei întâmplări nemaipomenite.
E incredibil! însă dacă până acum această întâmplare vi se pare incredibilă, atunci continuarea povestirii va părea în ochii cititorului necredincios o poveste pe care nu are nici un rost s-o spunem. Da pentru cei ce vor să vadă altfel aceasta povestire, însuşi simplitatea şi redarea sărăcăcioasa va fi o dovada că este adevărata. Pentru ca daca aceasta ar fi fost fructul închipuirii mele, atunci aş fi putut scrie ceva mai înţelept şi mai impresionant, întrucât aici se deschide un mare câmp de acţiune imaginaţiei mele.
Ce mi s-a întâmplat deci în continuare? Medicii au ieşit din camera, iar cei doi infirmieri stăteau în picioare şi discutau despre amănuntele bolii şi morţii mele. Infirmiera mai în vârsta s-a întors către icoană, şi-a făcut semnul crucii şi a spus o rugăciune foarte obişnuită în astfel de împrejurări:
„- Fie ca sufletul lui să meargă în împărăţia Cerurilor şi să aiba odihna de veci".
Imediat ce a spus aceste cuvinte, lângă mine au venit doi îngeri; pe unul l-am recunoscut era îngerul meu păzitor, dar pe celălalt nu l-am recunoscut .
M-au luat de mână şi am pornit la drum, trecând direct prin pereţii camerei.
---------------------------------------
Nici pana astăzi nu stiu cine era acest al doilea înger. Am întrebat mulţi preoţi si monahi si odată am auzit de la un pelerin simplu ca trebuie sa ne rugam si la ..îngerul întâlnirii". La întrebarea cine este acest înger al întâlnirii mi s-a răspuns scurt: „Este acela care va întâlni acolo sufletul tau".
XVII
Afară se însera şi ningea uşor. Vedeam asta, dar nu simţeam frigul şi, în general, nu simţeam diferenţa dintre înăuntru şi afara. Evident, unele lucruri îşi pierduseră semnificaţia pentru corpul meu modificat. Am început repede să urcăm spre înălţimi. Cu cât urcam mai sus, cu atât mai mult spaţiu se deschidea în faţa ochilor mei. La urmă, acest spaţiu a luat dimensiuni atât de mari încât m-a cuprins frica văzând cât de nesemnificativ eram eu în faţa acestui pustiu nesfârşit.
Aici am observat noile însuşiri ale vederii mele: mai întâi, pe când în jurul meu era întuneric absolut, cu vedeam totul clar, prin urmare ochii mei aveau însuşirea de a vedea prin întuneric. Apoi puteam să cuprind cu vederea un spaţiu foarte mare. lucru care nu l-aş fi putut reuşi nicicând în viaţa mea pământeasca. Dar încă nu înţelesesem ca am aceste însuşiri. Ceea ce pricepeam e că spaţiul era în realitate mult mai mare decât ce vedeam eu şi că posibilităţile vederii mele erau 'limitate. înţelegeam foarte bine acest lucru şi când mi-a venit acest gând m-a apucat groaza.
Da, este foarte firesc pentru un om sa se supraestimeze pe sine. Mi-am dat seama de micimea mea, ca sunt o persoană neînsemnată, a cărei apariţie sau dispariţie va rămâne neobservata în această lume infinita. însă în loc sa găsesc o mângâiere, o siguranţă în acest gând, mă temeam... că voi pierde, câ lumea aceasta infinită mă va înghiţi ca pe un fir neînsemnat de nisip. Acest fapt cred câ este un răspuns bun la stăruinţele unora care vorbesc despre legea universală a catastrofei, şi totodată este şi o dovadă semnificativă a autocunoaşterii omului, care se crede pe sine nemuritor, veşnic şi persoană nobilă!

XVIII.

Percepţia timpului s-a stins cu desăvârşire în mintea mea. Nu ştiu câtă vreme am urcat spre înălţimi. Deodată s-a auzit o gălăgie, şi o mulţime de fiinţe înfiorătoare s-au apropiat iute de noi, ţipând şi râzând.
„Sunt diavoli!" am gândit. Am înţeles foarte repede acest lucru şi m-a cuprins ceva ca o frică groaznică, care până atunci nu mi se mai întâmplase. Diavoli! Îmi închipui că aş fi ironizat şi aş fi râs dacă cineva, cu câteva zile sau chiar cu câteva ore mai înainte mi-ar fi spus că ar crede în existenţa lor, ori că i-a văzut pe diavoli cu ochii lui!
Ca un om educat din secolul al XlX-lea, prin denumirea „diavoli" înţelegeam înclinaţiile rele şi patimile omului. De aceea acest cuvânt nu era pentru mine un nume, ci un termen ce defineşte o noţiune abstractă. Şi deodată această „noţiune abstractă" a apărut în faţa mea ca o persoană vie! Nici chiar astăzi nu pot să-mi explic cum şi de ce atunci. îndată, fără nici o îndoială, i-am recunoscut că sunt diavoli. Sigur însă, acceptarea faptului că aceştia sunt diavoli era pentru mine ceva complet ilogic, pentru că. dacă aş fi văzut o asemenea apariţie într-un alt moment, aş fi zis fără şovăială că este o închipuire întrupată. Cu alte cuvinte, aş fi acceptat orice altceva, dar aş fi negat că sunt diavoli. Şi nu i-aş fi numit aşa deoarece, cum am spus, credeam că „diavolul" este un termen care denumeşte ceva ce nu poate fi văzut.
însă atunci am înţeles imediat că sunt diavoli şi acest lucru era pentru mine atât de evident, încât nu exista motiv să mă gândesc în vreun fel la asta. Ca şi când aş fi întâlnit ceva pe care îl ştiam foarte bine de mai înainte. Şi întrucât, după cum am spus, mintea mea lucra atunci foarte repede, am înţeles îndată că faţa oribilă a acestor fiinţe nu era faţa lor adevărată, ci o mască urâtă pe care o purtau probabil cu scopul de a mă înfricoşa şi mai mult. Atunci s-a trezit în mine ruşinea. Am simţit ruşine pentru mine şi pentru fiinţa umană în general, că aceste creaturi folosesc aceste mijloace pe care noi le folosim pentru copii, pentru a-l înspăimânta pe om care se crede pe sine atât de important.
După ce ne-au înconjurat din toate părţile, diavolii strigau şi le cereau îngerilor să mă predea lor. Se străduiau pe toate căile să mă smulgă din mâinile acestora, dar nu îndrăzneau să o facă. Din ţipetele şi urletele groaznice pe care le scoteau am desluşit câteva cuvinte şi de câteva ori chiar fraze întregi.
„- Este al nostru: L-a tăgăduit pe Dumnezeu", au strigat deodată toţi într-un glas şi în acelaşi timp s-au repezit asupra mea. Mi-a îngheţat sângele în vene.
„- E o minciună! Nu-i adevărat!" am vrut să le răspund când mi-am revenit, însă aducerea-aminte mi-a înnodat limba. într-un chip neînţeles mi-am amintit dintr-o dată o împrejurare neînsemnată care s-a petrecut foarte demult, în vremea tinereţii mele, şi pe care o uitasem definitiv
XIX
Mi-am adus aminte că în vremea când mai mergeam încă la şcoală, într-o zi ne-am adunat acasă la un prieten de-al nostru şi vorbind despre diferitele probleme şcolare, am trecut la discutarea unor teme mai înalte. Discutam deseori între noi astfel de lucruri.
„- In general, nu-mi plac ideile abstracte - a zis un prieten de-al meu - şi în special, în acest caz. Pot crede într-o putere pe care ştiinţa nu o cunoaşte până acum. Adică pot să accept existenţa ei chiar în cazul în care nu-i văd manifestările concrete, deoarece puterea aceasta poate fi foarte discretă, sau poate acţiona împreună cu alte puteri şi de aceea ne este greu să o vedem. Dar să cred în Dumnezeu ca într-o Fiinţă personala în timp ce nu văd nicăieri manifestările Lui, aceasta este o prostie pentru mine. Mi se spune: «crede»! Dar de ce trebuie să cred în Dumnezeu dacă, fără nici o diferenţă, pot crede că Dumnezeu nu există? Zic bine, nu-i aşa? Nu cumva Acesta nu există? Tu ce zici?" m-a întrebat el.
„- Se poate să nu existe", am spus eu.
Acest răspuns al meu a fost o „vorba deşartă". Această pălăvrăgeală a prietenului meu nu mă putea face să mă îndoiesc de existenţa lui Dumnezeu. De altfel, l-am urmărit fără să fiu atent la ceea ce spunea. Şi totuşi, după cum s-a văzut, acest cuvânt deşert nu a fost uitat. Acum trebuia să mă dezvinovăţesc şi să îndepărtez această acuzaţie. Astfel s-au adeverit spusele Evangheliei: „Pentru orice cuvânt deşert, pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii" (Matei 12, 36). Vom da socoteală pentru orice cuvânt fără folos pe care-l rostim îndemnaţi de vrăjmaşul mântuirii noastre.
Aceasta era acuzaţia cea mai puternică pe care mi-o aduceau diavolii, cerând să fiu predat în mâinile lor. Aceasta acuzaţie le-a dat noi puteri şi curaj, şi scoţând ţipete sălbatice au început să se învârtă în jurul nostru, împiedicându-ne să ne continuăm drumul.
Atunci m-am gândit la rugăciune şi am început să mă rog cerând ajutorul tuturor sfinţilor pe care îi ştiam şi îmi veneau în minte în clipele acelea. Asta însă nu i-a speriat deloc pe diavoli. Eu, cel vrednic de plâns, care eram creştin numai cu numele, doar atunci, poate pentru prima oară, mi-am adus aminte de cea care se numeşte Apărătoarea neamului creştinesc.
Sufletul îmi era foarte cutremurat şi de aceea rugăciunea mea către Maica Domnului a fost foarte fierbinte. îndată ce am rostit numele ei ne-a acoperit o ceaţă albă care a înconjurat cu iuţeală aceasta mulţime oribila de diavoli şi, peste puţin timp, a ascuns-o pe de-a-ntregul de ochii mei. însă timp îndelungat am auzit ţipetele şi urletele lor. Dar pentru că vocile deveneau din ce în ce mai slabe, am înţeles că diavolii rămâneau în urmă
XX.

Eram stăpânit de frică şi nu ştiu dacă am continuat sau nu mersul spre înălţimi în toată această vreme, din clipa când diavolii s-au apropiat de noi şi până ce ne-au lăsat. Am înţeles că înaintăm spre înălţimi doar atunci când în faţa mea s-a întins iarăşi spaţiul infinit.
Peste puţin timp am văzut deasupra mea o lumină puternica: era ca lumina soarelui nostru, dar mult mai intensa. Era împărăţia luminii.
„Da, este cu adevărat o împărăţie în care lumina stăpâneşte nestingherita, căci această lumină nu produce umbră", mă gândeam sau mai bine spus, simţeam într-un mod inexplicabil ceea ce până acum nu mai văzusem. „Dar cum poate exista lumină fără umbră?", mi-a apărut imediat în minte această nedumerire, dovedind că încă mai gândeam după regulile lumii pământeşti.
Dintr-o dată am intrat cu mare viteză în această regiune a luminii, care propriu-zis mă orbea. Mi-am închis ochii şi mi i-am acoperit cu mâinile. Dar asta nu m-a ajutat deloc deoarece lumina trecea prin mâinile mele.
„Vai, Dumnezeul meu, ce este această lumină? Mă orbeşte. Nu văd nimic, ca în întuneric, nu văd nimic", am ţipat cu, uitând că acum pot vedea în întuneric.
Când ochii mi s-au întunecat, m-a cuprins o şi mai mare frică. Desigur, era firesc să mă tem, căci mă aflam într-o lume necunoscuta. „Ce mă aşteaptă - m-am gândit - când voi ieşi din această lumină? Există undeva vreun sfârşit?".
Atunci s-a întâmplat ceva la care nu mă aşteptam. O voce maiestoasă şi sublimă s-a auzit de sus. Cu statornicie neclintita şi fără mânie, această voce a spus: „Nu e pregătit!".
Şi apoi... apoi mersul nostru spre înălţimi a încetat şi am început să coborâm cu repeziciune. însă înainte de a ieşi din aceste sfere mi-a fost dat să cunosc un alt fenomen minunat, îndată ce s-au auzit cuvintele de mai sus, întregul univers, toate creaturile au răspuns încuviinţând această hotărâre. Un glas format din milioane de voci a răsunat în aer şi a repetat cuvintele acelea într-un limbaj pe care urechea nu-l poate descifra, dar pe care inima şi mintea omului îl înţeleg, exprimându-şi deplina încuviinţare a acestei hotărâri. Exista o asemenea armonie în această unire a voinţelor şi în armonia aceasta era o bucurie aşa de minunata şi nespusă, încât bucuriile noastre pământeşti sunt neînsemnate în faţa acesteia. Această voce a răsunat ca un acord neasemuit şi sufletul meu răspunzând bucuriei înflăcărate, voia să se unească cu aceasta minunată armonie universală.
XXI.
Nu am înţeles rostul adevărat al cuvintelor acelora că trebuie să mă întorc din nou pe pământ şi să trăiesc ca şi până atunci. Credeam că mă vor duce în alt loc. O senzaţie de revoltă s-a trezit în mine când în faţa mea au început să apară la început nedesluşite, ca şi când ar fi fost învăluite în ceaţă, apoi foarte clare, oraşul şi străzile cunoscute.
Iată şi clădirea oraşului, pe care o ţineam minte foarte bine. Ca şi mai înainte, m-au trecut prin ziduri şi uşi încuiate şi m-au dus într-o cameră care îmi era total necunoscută. în camera aceasta se găseau câteva mese vopsite într-o culoare închisă. Pe una din mese, m-am văzut pe mine. adică trupul meu neînsufleţit, acoperit cu un cearceaf alb.
Alături stătea un bătrân cu pârul alb, îmbrăcat în veston negru, care ţinea în mână o lumânare şi citea Psaltirea. în cealaltă parte a camerei, pe o bancă neagră, lângă perete, stătea sora mea, pe care, evident, o înştiinţaseră de moartea mea şi deja venise. Lângă ea era soţul ei care îi şoptea ceva la ureche.
-Ai auzit care este voia lui Dumnezeu? mi-a spus îngerul păzitor, care până în clipa aceea tăcuse. M-a dus lângă masă şi după ce mi-a arătat cu mâna trupul meu mort, mi-a spus: „Mergi şi te pregăteşte!". Imediat după aceea cei doi îngeri s-au focul nevăzuţi.


XXII.

îmi amintesc foarte bine ce s-a întâmplat după aceea. La început am simţit ca şi când ceva m-ar fi apăsat. Apoi am simţit că mi-e frig. Faptul că am început din nou să simt aceste lucruri m-a făcut să-mi aduc aminte de viaţa mea dinainte şi asta mi-a provocat o adâncă tristeţe. M-am simţit ca şi când aş fi pierdut o comoară de preţ (vreau să specific aici că acest simţământ nu m-a părăsit deloc în următorii ani ai vieţii mele).
Nu aveam nici cea mai mică dorinţa de a mă întoarce în viaţa dinainte, cu toate că nu avusesem până atunci mari necazuri sau suferinţe. Insă aceasta viaţă nu mai avea pentru mine nici un interes.
Ai văzut vreodată, iubite cititorule, o fotografic care timp îndelungat s-a aflat într-un spaţiu umed? Din cauza umezelii, culorile se schimba şi fotografia care era curată şi frumoasă devine o bucată de hârtie fora culoare. La fel şi viaţa mea. Aceasta şj-a pierdut pentru mine culoarea şi interesul. Chiar şi astăzi aşa văd lucrurile.
Nu ştiu de ce, dar aşa am simţit de la început. Tot ce pot spune este că viaţa nu mai avea nici o importanţă pentru mine. O vedeam, de pildă, pe sora mea şi ştiam că nu pot vorbi cu ea, acest lucru însă nu mă supăra deloc. îmi era de ajuns că o văd şi că ştiu totul despre ea. Nu mai voiam, ca înainte, să-mi fac văzută prezenţa. De altfel, exista altceva care mă preocupa mai mult. Presiunea pe care începusem să o simt mă chinuia din ce în ce mai tare. Mă simţeam ca şi când aş fi fost strâns într-o menghina uriaşă. Cu fiecare clipă ce trecea, această senzaţie devenea din ce în ce mai intensă. Nu am rămas nepăsător, ci am încercat să fac ceva. Nu pot descrie exact eforturile mele: poate ca mă străduiam din toate puterile sa scap de această strânsoare sau, ştiind că aşa ceva e imposibil. încercam să înving senzaţia dezgustătoare pe care mi-o producea. îmi amintesc doar că am fost înghesuit din ce în ce mai mult până când într-un sfârşit mi-am pierdut cunoştinţa.
XXIII


Când mi-am revenit mă aflam în patul meu. Mi-am deschis ochii şi i-am văzut în jurul meu pe oamenii care mă priveau cu mare atenţie şi curiozitate. Lângă mine, pe un scaun, stătea medicul şef al spitalului, care se străduia să arate celorlalţi seriozitatea lui obişnuita. încerca să spună că ceea ce mi s-a întâmplat e ceva obişnuit şi că nu există nimic ciudat în toate acestea. însă în ochi i se citea o mare nedumerire. Celălalt medic m-a pironit de-a binclea cu privirea lui.
La picioarele mele. îmbrăcată în negru, tulburată şi cu faţa palida, stătea sora mea. Lângă ea, era soţul său. în spatele surorii mele stătea infirmiera, a cărei faţă era mai senină decât a tuturor celorlalţi. în spatele ei se afla un infirmier tânăr. Frica îi era zugrăvită pe chip.
Când mi-am revenit, mai întâi de toate am salutat-o pe sora mea. Aceasta s-a apropiat repede de mine, m-a îmbrăţişat şi a început sa plângă:
„- Ce ne-ai făcut?" a zis medicul cel tânăr care, la fel ca toţi tinerii, se grăbea să împărtăşească cu ceilalţi ceea ce simţea. „N-aveţi idee ce vi s-a întâmplat!"
„- Ba da, dimpotrivă, ţin foarte bine minte tot ce s-a petrecut cu mine", i-am răspuns.
„- Cum? Vreţi să spuneţi că nu v-aţi pierdut cunoştinţa?"
„- Se pare ca nu".
„-Asta mi se pare curios - mi-a răspuns el şi 1-a privit pe medicul şef. E curios pentru că trupul dumneavoastră nu mai parca viu. Cum poate cineva într-o astfel de stare sâ-şi păstreze cunoştinţa?"
„- După cum se pare, se poate, pentru ca cu am văzut şi am simţit tot ce mi s-a întâmplat".
„- De văzut, sigur nu aţi putut vedea, dar sa auziţi, să simţiţi... Vreţi să spuneţi câ aţi auzit şi aţi înţeles tot? Nu cumva ţineţi minte şi când v-a spălat trupul şi l-a îmbrăcat?"
„- Nu, nu-mi amintesc pentru câ nu-mi simţeam trupul'.
„- Cum e posibil acest lucru? Susţineţi câ va amintiţi tot şi în acelaşi timp ziceţi ca nu va simţeaţi trupul?"
„- Am spus doar câ nu-mi simţeam trupul - am răspuns.
Şi întrucât mă găsesc încă sub influenţa evenimentului care mi s-a întâmplat, am crezut că asta e de ajuns pentru a înţelege ce voiam să spun".
„- Adică?" a continuat medicul, văzând că m-am oprit.
Nu am ştiut cc sâ-i spun. Nu puteam înţelege ce altceva vrea de la mine, totul mi se părea limpede. Am repetat:
„- V-am spus doar câ nu simţeam trupul şi ceea ce are legătura cu el. dar trupul meu nu e tot şinele meu. Şinele meu nu era doar în trup, atunci când mă găseam iară suflare. Cealaltă existenţa a mea continua să lucreze normal!" - le-am spus.
Credeam că această schismă, sau mai bine zis, această despărţitura a existenţei mele, care pentru mine era un fapt clar. putea să fie pricepută şi de acei oameni cu care vorbeam.
Se vede că nu mă întorsesem încâ la starea dinainte. încă nu gândeam ca oamenii de pe pământ. Şi când vorbeam despre ceea ce cunoscusem din experienţa, nu mi-am dat seama că pentru oameni, care nu au trăit ceea ce am trăit eu şi care negau existenţa sufletului, cuvintele mele puteau să fie socotite ca un afect de om bolnav.
XXIV.


Medicul cel tânăr voia să mă întrebe şi alte lucruri dar medicul şef l-a rugat să nu mă obosească mai mult. Nu ştiu daca a făcut-o pentru că într-adevar aveam nevoie de odihna sau pentru ca din cele ce spusesem trăsese concluzia că mintea înca nu-mi funcţiona normal.
M-au controlat şi s-au încredinţat că organismul meu funcţionează foarte bine. M-au ascultat si nu au găsit nici urmă de pneumonie în plămânii mei. Mi-au dat să beau puţină zeamă şi apoi au plecat cu toţii din cameră. Doar sora mea a mai rămas puţin cu mine.
Aproape toţi cei din jurul meu, deoarece credeau că discuţiile despre această întâmplare îmi provocau gânduri neplăcute (aş fi putut, de pildă, să mă gândesc că era posibil să mă îngroape de viu), au evitat să vorbească cu mine despre această problemă. Singura excepţie era medicul cel tânăr.
Pe acesta îl interesa să afle mai multe despre ceea ce mi s-a petrecut. în fiecare zi şi desigur, de multe ori pe zi, venea în camera mea să vadă, zicea el, cum evoluează sănătatea mea. Uneori îmi punea întrebări abstracte. De cele mai multe ori mă vizita singur, dar de câteva ori a adus cu el şi un prieten, student, pentru a vedea şi acela un om care a înviat din morţi.
După trei zile sau patru zile, văzând că m-am însănătoşit destul de mult sau poate pentru că îşi pierduse răbdarea, a venit seara în camera mea şi am început o discuţie îndelungată.
Mi-a măsurat pulsul şi mi-a zis.
„- Ciudat lucru. în toate aceste zile pulsul dumneavoastră e stabil, nici slab, nici febril. însă nu ştiţi ce vi s-a întâmplat atunci! O minune, altfel nu pot să o explic!"
îmi recăpătasem puterile şi înţelegeam că ceea ce mi se întâmplase era lucru neobişnuit. Pricepeam bine că numai eu cunosc toate câte mi s-au petrecut şi că minunile despre care vorbea medicul sunt doar manifestările exterioare ale evenimentului întâmplat şi care, din punct de vedere al ştiinţei medicale, sunt supranaturale. L-am întrebat:
„- Şi când s-au întâmplat aceste minuni? înainte de a reveni la viaţă?"
„- Da, înainte de a vă reveni. Nu vorbesc de mine, eu nu am mare experienţă, pentru prima oară în viaţă întâlnesc un caz în care bolnavul cade în moarte clinică. însă niciunul dintre medicii bătrâni nu mă cred când le povestesc situaţia dumneavoastră".
„- Şi ce s-a întâmplat exact de v-a uimit atât de mult?"
„- Cred că ştiţi, dar chiar dacă nu ştiţi, puteţi înţelege şi singur, că în cazul morţii clinice organismul omului funcţionează foarte încet: pulsul îi este slab, respiraţia neobservată, iar inima aproape că nu se aude. Dar cu dumneavoastră, înainte de a vă reveni, s-a petrecut ceva diferit: plămânii au început să lucreze ca două mari compresoare, inima bătea ca un ciocan. Nu pot să descriu asta, trebuia să vedeţi. Eraţi ca un vulcan în erupţie, pe mine m-a apucat groaza, această scenă era foarte înfiorătoare. îmi părea că peste puţin n-o să mai rămână nimic din trupul dumneavoastră, nici un organism uman nu poate îndura asta".
„Atunci nu c deloc ciudat că înainte de a reveni la viaţă mi-am pierdut cunoştinţa", m-am gândit.
înainte de a auzi povestirea medicului eram nelămurit şi nu ştiam cum să explic de ce, în clipa când am plecat şi viaţa s-a stins încet-încet în mine nu mi-am pierdut nici un moment cunoştinţa şi, din contră, când am revenit la viaţă, n-am mai ştiut de mine. Acum însă am înţeles: şi în clipa morţii simţeam acea strânsură de care am scăpat ieşind din trupul care o provoca. Sufletul singur, fără trup, e cu neputinţă să leşine. Pe când în ceasul când am revenit la viaţă a trebuit să îmbrac din nou acest trup al meu care se supune legilor firii şi leşină.
XXV
între timp medicul a continuat:
„- Şi asta, atenţie, după treizeci şi ceva de ore de moarte clinica! Puterea cu care funcţiona organismul dumneavoastră, o puteţi înţelege din faptul ca, înainte de a reveni la viaţă, toate membrele corpului vă erau îngheţate şi după un sfert de orâ sau douăzeci de minute le-aţi putut mişca şi după încă o oră vi s-au încălzit şi degetele. Asta e minune! Când o spun celorlalţi nu vor să mă creadă".
„- Ştiţi de ce s-a întâmplat aceasta minune, doctore?"
„- De ce?"
„- Voi, medicii, când spuneţi moarte clinică, vă gândiţi la ceva ce se aseamănă cu leşinul?"
„- Da, dar la un grad mai înalt..."
„-Atunci, în cazul meu. nu putem vorbi de moarte clinică".
„- Şi ce a fost aceasta, dacă nu moarte clinică?"
„- Am murit cu adevărat şi apoi am înviat. Dacă era vorba doar de o slăbire a puterilor organismului, atunci nu ar fi existat o asemenea «erupţie» în momentul când am revenit la viaţă. Dar întrucât trupul meu trebuia să se pregătească urgent pentru primirea sufletului, de aceea toate organele lui au prins sa funcţioneze «peste program»".
La început medicul mă asculta cu atenţie dar mai apoi pe faţă i-a apărut indiferenţa:
„-Acum glumiţi. Desigur, pentru noi. medicii, acest caz este de mare importanţă".
„- Adevărat va spun, nu glumesc. Cred fără şovăire în toate acestea şi aş vrea să credeţi şi dumneavoastră. Credeţi cel puţin pentru a putea cerceta serios acest caz nemaiîntâlnit, îmi spuneţi că nu am putut vedea nimic, dar vreţi sa vă descriu morga în care nu am intrat niciodată în viaţă? Vreţi să vă spun unde stătea fiecare dintre voi în clipa în care muream şi ce aţi făcut după moartea mea?"
Medicul a fost foarte interesat să afle despre acestea. Când i le-am povestit pe toate şi i-am redat cu de-amănuntul toată împrejurarea, doar atât a putut să zică:
„- Foarte ciudat! Poate aţi avut vedenii..."
„- Doctore, aceste două lucruri nu se potrivesc între ele: să fiu îngheţat ca un peşte congelat şi totodată sâ am vedenii!" Dar cea mai mare uimire i-a provocat-o povestirea mea despre starea în care mă găseam în primele momente după plecarea sufletului din trup. Că vedeam cum se îngrijesc de trupul meu, care pentru mine era o haină nefolositoare. Că mă străduiam să ating ori să împing pe cineva ca să fiu băgat în seama. Ca aerul, care dintr-o dată devenise foarte dens pentru mine, nu mă lăsa să am legătură cu lucrurile din jurul meu.
Medicul asculta cu gura căscată tot cc-i spuneam şi mă privea cu uimire. îndată ce am terminat, m-a salutat şi a plecat. Probabil s-a dus sâ împărtăşească şi altora ceea ce aflase.
XXVI.

Cred că i-a spus şi medicului şef pentru că acesta, când m-a vizitat în ziua următoare ca să mâ consulte, mi-a zis:
„- Aţi avut halucinaţii în timpul morţii clinice. încercaţi să le uitaţi, altfel..."
„- Altfel voi înebuni?" - i-am zis.
„- Nu, asta e exagerat. însă va pot provoca manie".
„- Spuncţi-mi, doctore, poate avea cineva halucinaţii când se afla în moarte clinica?"
„- De ce întrebaţi? O ştiţi mai bine ca mine".
„- Doar cazul meu nu vă poate convinge. Aş vrea să ştiu ce spune medicina despre asta".
„- încă nu putem neglija cazul dumneavoastră. Asta e lucru sigur. Dar nici nu putem spune că în toate cazurile e vorba de moarte clinică, deoarece în felul acesta închidem uşile cercetării, ceea ce de multe ori conduce la o diagnosticaie greşiiâ. în căzui dumneavoastră lucrurile sunt clare. V-aţi aflat în moarte clinică - aici nu încape îndoială. Prin urmare halucinaţiile pc care lc-aţi avut se întâmplă în astfel de împrejurări".
„- Doctore, în cazul pneumoniei, există condiţii de intrare în moarte clinică?"
„- Medicina nu ne spune exact ce condiţii sunt necesare. Exista chiar cazuri în care oamenii au păţit asta fără să fi avut vreo boală".
„- Poate însă pneumonia să se vindece singură în timpul morţii clinice, când inima nu funcţionează şi prin urmare nimic nu împiedică boala să se agraveze?"
„- De vreme ce vi s-a întâmplat asta, înseamnă că se poate. Dar credeţi-mă, pneumonia s-a vindecat după ce aţi ieşit din moartea clinică".
„- în câteva minute?"
„- Nu în câteva minute... Dar poate că şi în câteva minute. Aşa cum lucrau atunci inima şi plămânii dumneavoastră, cu acea putere ar fi putut să spargă şi gheaţa de pe râul Volga, nu numai să vindece la iuţeală orice boala. După cum vedeţi, se poate".
„- Aşadar cazul meu nu are nimic ciudat şi este un lucru obişnuit?"
„- Nu. pentru că cel puţin... e un fenomen foarte rar".
„- Rar? Nu cumva e mai bine să spunem că ceea ce mi s-a întâmplat e imposibil să se petreacă în mod firesc?"
„- De ce e imposibil, de vreme ce dumneavoastră vi s-a întâmplat?"
,.- Prin urmare, pneumonia se poate vindeca singură, chiar şi atunci când organismul nu funcţionează. Inima şi plămânii a căror funcţionare e împiedicata de boală. pot. dacă vor. să lucreze foarte bine! Atunci n-a existat nici un motiv să mor de pneumonie! Şi spuneţi-mi, doctore, cum se poate trezi omul din moartea clinică provocata de pneumonie? Cum poate adică să scape în acelaşi timp din aceste două mari primejdii?"
Pe faţa medicului a apărut un zâmbet ironic.
„- Vedeţi? V-am prevenit în legătură cu mania, a zis. Vreţi să spuneţi că în cazul dumneavoastră nu a fost moarte clinica şi îmi puneţi întrebări cu scopul..."
„Cu scopul, am gândit eu, de a înţelege care dintre noi suferă de manie: eu, care vreau să cercetez ştiinţific starea în care m-am aflat ori tu, care vrei să o vezi aşa cum o vede «Ştiinţa» căreia îi slujeşti, cu toate dovezile clare care mărturisesc contrariul".
însă cu glas tare am spus:
„- Vă pun întrebări cu scopul de a vă arăta că nu pot să zic că a venit iarna, când afară e primăvară, când în jurul
meu înfloresc pomii şi câ nu va ninge din cauza ca ştiinţa considera ca iarna trebuie sa ningă. îmi aduc bine aminte câ odatâ a nins pe 12 mai, când pomii din gradina tatălui meu înfloriseră".
Se pare ca acest răspuns 1-a făcut pe medic să înţeleagă câ întârziase şi câ eu eram deja stăpânit de „manie". Nu mi-a mai spus nici un cuvânt şi, la rândul meu, nu l-am mai întrebat nimic.
XXVII.


Am istorisit aici discuţia cu medicul şef pentru ca cititorul să nu mă acuze de superficialitate.
Sâ nu zică, adică, că nu am încercat sâ cercetez imediat ştiinţific întâmplarea prin care am trecut, mai ales că aceasta s-a petrecut în condiţii atât de curioase. Adică in prezenţa celor doi medici şi a personalului spitalului, care au fost martori ai acestui eveniment! Cititorul îşi poate da scama ce rezultate ar fi adus această „cercetare ştiinţifică a mea". Ce aş fi putut oare sâ aflu de la asemenea oameni de ştiinţă? Existau multe lucruri pc care voiam sâ le înţeleg. Voiam să aflu amănunţit dacă există vreo probabilitate cât de mică pentru ca pneumonia să dispară atunci când inima nu lucra, circulaţia sângelui se oprise, şi corpul îmi era îngheţat. Nu am crezut în povestea că boala a dispărut în câteva minute, după ce mi-am revenit, căci cum se poate explica în acest caz faptul că inima şi plămânii mei, care erau împiedicaţi de pneumonie sâ funcţioneze, acţionau cu atâta putere?
Nu i-am mai deranjat pe medici cu întrebările mele deoarece oricum nu credeam că răspunsurile pe care mi le-ar fi dat ar fi fost adevărate şi nepărtinitoare.
Am încercat şi mai târziu sâ continui cercetarea mea dar rezultatul a fost aproape acelaşi. Pretutindeni întâlneam neinteres pentru cercetare liberă, mentalitate de serviciu şi teama oamenilor de a ieşi din limitele ce le sunt impuse de ştiinţa.
Ştiinţa... Am fost dezamăgit de ştiinţa! Când îi întrebam pe oamenii de ştiinţă dacă exista probabilitatea ca cel care a irf-t în moarte elixir» Hin cauza pnon-^niei plămânilor revină, îmi răspundeau negativ. Acelaşi răspuns negativ primeam şi când întrebam dacă c posibil ca un om intrat în moarte clinică sâ-şi revină sau dacă e posibil să intre în moarte clinica când toţi medicii cad de acord câ rezultatul bolii lui va fi moartea definitivă. Şi dacă înaintam mai mult şi puneam şi alte întrebări, răspunsurile deveneau din ce în ce mai nesigure. Şi dacă spuneam că toate acestea mi s-au întâmplat mie, „oamenii de ştiinţa" ziceau îndatâ: „Dacă aceasta vi s-a întâmplat dumneavoastră, atunci..." etc. Şi nici urma de nedumerire sau mirare, lucru ce arată câ omul nu crede deloc în cele ce a spus cu un sfert de oră înainte...
La urmă, am încercat sâ adun singur informaţii în legătură cu aceasta temă. Am făcut asta deoarece:
1. Am căutat sâ aflu ce este moartea clinică. Este un somn adânc, este leşin, adică o stare în care viaţa se stinge din om. dar nu îl părăseşte definitiv. Nu cumva ideea pe care o are ştiinţa despre asta c greşită şi fiecărui om care intră în moarte clinică i se întâmplă ce mi s-a întâmplat mic?
2. Deoarece ştiam că unii nu mă vor crede (însă necredinţa lor este total ilogică şi neîntemeiată, pentru că ştiinţific nu se poate dovedi că acest lucru e imposibil să se întâmple), m-am străduit să găsesc dovezi în diferitele studii care se ocupau cu aceasta problemă.
XXVIII.
La ce rezultate a ajuns cercetarea mea? Ce a fost acel lucru care mi s-a întâmplat? Exact ceea ce am scris mai sus, adică sufletul meu a plecat din trup pentru o perioadă de timp şi apoi, la porunca lui Dumnezeu, s-a întors. Acest fapt poate fi văzut în mod diferit de fiecare dintre noi: unul îl poate considera imposibil, iar altul poate spune că e firesc. Aceasta depinde de temperamentul şi concepţia despre lume a fiecăruia. Pentru cei care nu cred în existenţa sufletului, nu are rost nici măcar să se gândească la aşa ceva. Ce suflet poate pleca din trup, dacă nu există suflet? Aş vrea însă ca asemenea oameni să observe următorul lucru: în om există ceva care poate să vada, să audă, să trăiască, adică să lucreze şi atunci când trupul lui se află întins pe masa, fără suflare şi fără simţiri.
Pentru cei care cred ca omul nu e format doar din elemente materiale, ci în afară de acestea există în el şi o putere care lucrează independent, pentru aceştia întâmplarea pe care am povestit-o nu va părea ciudată. Să credem în existenţa sufletului este. după părerea mea. foarte logic. Cu adevărat, dacă puterea care dă viaţa şi însufleţeşte trupul nostm este produsul funcţionarii lui, atunci moartea nu arc
60
rost. De ce oare sa existe bătrâneţea şi moartea, daca organismul nostru poate lua fârâ încetare din mediu toate substanţele necesare pentru a se reînnoi?
Am povestit întâmplarea mea multor preoţi şi ierarhi, între ei erau şi oameni foarte învăţaţi. Toţi, fârâ nici o excepţie, mi-au răspuns că împrejurarea prin care am trecut nu e deloc imposibilă. Multe astfel de cazuri sunt descrise în Vechiul şi Noul Testament, încă şi in vieţile sfinţilor. Preaînţeleptul Dumnezeu îngăduie cu scopuri bune astfel de răpiri ale sufletului, şi le dă oamenilor să vadă, după măsura puterilor lor, cealaltă lume, lumea în care vom ajunge cu toţii într-un final. După părerea mea, în unele cazuri, scopul acestor dezvăluiri devine evident imediat. însă exista şi cazuri în care acesta rămâne ascuns şi dezvăluirea poate părea nejustificata, şi abia dupa multă vreme va fi înţeles rostul ci.
în cărţile pe care le-am citit pe aceasta temă am găsit o împrejurare în care o astfel de răpire a sufletului în cealaltă lume a avut o importanţa definitiva abia pentru strănepotul femeii căreia i s-a întâmplat aceasta. Omul acela voia să se sinucidă şi nimic nu îl putea opri. însă când a auzit ce i s-a întâmplat străbunicii şi-a schimbat hotărârea. Probabil ca exista necesitatea unei astfel de cunoaşteri prin experienţă a lumii celeilalte, dar nimeni din familia aceasta, în afară de străbunica tânărului, nu avea posibilitatea să i-o arate. De aceea timpul care a trecut de la dezvăluire şi pâna la apariţia rostului ei a fost foarte îndelungat.
Aceasta este partea religioasa a problemei. Să trecem acum şi să vedem evenimentul din alt unghi. Aici am descoperit multe lucruri care întăresc credinţa mea şi nimic nu ar putea-o zdruncina.
XXIX
Mai întâi de toate trebuie să spun că din cărţile pe care le-am citit am aflat că e imposibil ca cineva să aibă halucinaţii în timp ce se găseşte în moarte clinică. Când omul intră în moarte clinică, de obicei nu aude şi nu simte nimic ori aude ceea ce se întâmplă cu adevărat în jurul lui. Şi e greşit ca această stare să se numească moarte clinică.
Această stare seamănă mai mult cu paralizia sau cu letargia. Paralizia asta poate avea grade diferite şi în cazul când este puternică, paralizează tot organismul. Atunci nu se mai poate vorbi de vise sau închipuiri pentru că împreună cu celelalte organe paralizează şi creierul.
Dacă aceasta letargic nu este foarte adâncă, atunci bolnavul are simţurile treze şi simte şi înţelege tot. Mintea lui lucrează ca şi mintea unui om sănătos. Aşadar, dacă cineva păţeşte asta, cugetul nu i se întunecă precum în cazul somnului sau leşinului.
O dovada bună că cele trăite de un om trecut prin situaţia mea sunt adevărate, şi nu sunt halucinaţii şi închipuiri, este convingerea lui că cele ce i s-au întâmplat au fost reale, şi urmările profunde produse de acestea. însă această dovadă poate fi considerată serioasă doar de oamenii cu cuget sănătos şi nu de „oamenii de ştiinţă". Cred că fiecare dintre noi a avut experienţa vreunui vis, vreunei halucinaţii sau închipuiri şi ştie cât timp rămân acestea în memorie. De obicei se destramă imediat după cc ne trezim, când c vorba de vis. sau după trecerea momentului de criză al bolii, când c vorba de halucinaţie ori închipuire. îndată ce omul îşi revine în simţiri, se eliberează de influenţa lor şi înţelege că cele văzute au fost închipuiri. Am cunoscut un om care, după ce a trecut de momentul crizei şi şi-a revenit, le povestea celorlalţi zâmbind despre închipuirile groaznice pe care le-a avut. Cu toate că era încă slăbit, vedea starea din care abia ieşise cu ochii unui om sănătos, şi halucinaţiile pe care le avusese nu îi provocau spaimă. Altfel a fost starea în care m-am aflat eu. Niciodată după aceea nu m-am îndoit că toate cele pe care le-am văzut şi le-am trăit, din clipa în care sufletul meu a plecat din trup şi până când mi-am revenit la morgă, au fost adevărate şi reale, ca şi viaţa mea de până acum. Unii oameni au încercat în multe feluri să mă facă să nu cred în acestea. Uneori aceste încercări ale lor îmi păreau foarte caraghioase. E posibil să convingem un om să nu creadă în cele ce în memoria lui sunt atât de vii ca şi când le-ar fi trăit ieri? încercaţi să-1 convingeţi că ieri a dormit toată ziua şi a visat, când el este sigur că ieri, ca în fiecare zi, şi-a băut ceaiul, a mâncat, s-a dus la lucru şi i-a văzut pe prietenii săi.
In astfel de cazuri eu nu sunt vreo excepţie. Citiţi povestirile despre împrejurări asemănătoare şi veţi vedea că asemenea dezvăluiri ale lumii celeilalte erau uneori cunoscute de un singur om. Atunci i se interzicea să istorisească întâmplarea vreunui alt om. Şi acesta, oricât de simplu şi palavragiu ar fi fost, respecta cu îndârjire porunca şi nu spunea taina lui nici măcar rudelor. Nu le descoperea ceea ce îi fusese încredinţat doar lui, chiar dacă treceau zece sau douăzeci de ani. Din asta devine evident cât de sfântă şi de necâlcat era pentru el porunca şi, prin urmare. întâmplarea pe care o trăise era adevărată şi nu era rodul închipuirii lui.
Se ştie ca după asemenea dezvăluiri, chiar şi ateii devin credincioşi şi rămân aşa toata viaţa lor.
Ce lucru ciudat mai c şi acesta! Cum poate un om sănătos ca mine să se afle toată viaţa sub influenţa unui vis înfricoşător sau a unei halucinaţii? Şi mai mult: cum putea aceasta halucinaţie să schimbe viaţa şi gândirea mea, când chiar şi cele mai îngrozitoare evenimente au fost neputincioase pentru a produce o astfel de schimbare?
Aşadar această schimbare nu se datorează letargici ori halucinaţiei, ci unei întâmplări adevărate. Să ţinem seama şi de tendinţa oamenilor în general, de a uita de evenimentele neplăcute, de pierderea rudelor etc, de unde şi zicala: „timpul le vindeca pe toate". Şi atunci faptul ca aceasta întâmplare s-a păstrat vie în mintea mea nu este o dovadă că am trecut acel hotar care desparte cele două lumi, dincolo de care nu există timp şi uitare, şi care în limbajul nostru se numeşte „moarte"?
XXX
Toate aceste lucruri care mi s-au întâmplat sunt neobişnuite şi nu ştiu dacă trebuie să mai repet. Unde a dispărut pneumonia care era atât de puternică încât mi-a provocat scăderea temperaturii, mi-a umplut plămânii şi nu mi-a îngăduit să elimin lichidul care mi se adunase în piept? Cum a putut să se dizolve atunci când sângele meu era îngheţat? De ce plămânii şi inima mea, imediat după ce mi-am revenit, au început să funcţioneze cu atâta putere, dacă boala încă nu dispăruse? E foarte greu pentru mine să cred că în asemenea condiţii aş fi putut să mă întorc în viaţă într-un mod firesc. Sunt foarte rare cazurile în care bolnavii se vindecă de o asemenea boală, chiar când sc găsesc în împrejurări mai avantajoase decât a mea. în ce împrejurări m-am aflat eu? Medicii m-au lăsat, trupul mi-a fost spălat şi pus pe o masă de morgă, unde nu exista încălzire. Şi încă ceva. Ceea ce vedeam şi auzeam nu era produsul închipuirii mele. Toate acestea s-au întâmplat în realitate. înţelegeam foarte bine tot ce se petrecea în jurul meu. Prin urmare, acestea toate nu erau halucinaţii şi mintea mea funcţiona normal. Şi totuşi, simţeam şinele meu despărţit: vedeam trupul neînsufleţit întins pe pat şi în acelaşi timp vedeam şi cealaltă parte a mea. înţelegeam că mă aflu într-o stare diferita şi percepeam toate însuşirile acestui nou mod de existenţă. Deodată am încetat să mai văd ce se întâmplă în camera mea. De ce? întrucât mi-am pierdut definitiv cunoştinţa? Nu. am continuat să văd şi sa înţeleg tot ce se întâmpla în jurul meu. Şi nu mai vedeam ceea ce se petrecea în camera mea, deoarece nu mai eram acolo. Când m-am întors am văzut şi am auzit iarăşi, însă nu ce se întâmpla în cameră, ci la morga, unde nu fusesem niciodată înainte.
Dacă nu există suflet, atunci cine era cel care le vedea şi le auzea pe toate? Cum putea sufletul să se despartă de trup dacă, în cazul meu, nu s-a întâmplat ceea ce în limbajul nostru se numeşte „moarte"? Şi de ce aş fi spus toate astea astăzi, în vremurile noastre, în secolul necredinţei şi negării, dacă nu le-aş fi trâit cu adevărat? Deoarece cred şi cunosc că învăţătura Bisericii noastre ortodoxe despre moarte este adevărată, am simţit nevoia de a face aceasta mărturisire. Este mărturisirea unui om care nu credea în viaţa de după
moarte şi într-un mod minunat s-a vindecat de aceasta boala ilogică şi groaznica ce are o aşa mare răspândire în zilele noastre.
în parabola despre bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr, prin glasul lui Avraam. Domnul zice: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva dintre morţi" (Luca 16,31). Cei care au citit cu atenţie această istorisire a mea vor înţelege că vorbele acestea ale Domnului sunt valabile şi pentru noi astăzi. Oamenii care nu aud şi nu păzesc poruncile datatoare de viaţă ale Domnului nostru, pe care proorocii şi apostolii le-au scris în cărţile sfinte, sunt neputincioşi sâ creadă în cele spuse de un om care cu adevărat a înviat din morţi... Aşa este inima omului cea întunecată de păcat: deşi înzestrat cu urechi, omul nu aude!
„lata, m-a înconjurat mulţimea duhurilor celor rele ce au scris păcatele mele şi strigă puternic cerând smeritul meu suflet.
Miluiţi-mă pe mine, îngeri întru tot sfinţi ai lui Dumnezeu cel Atotţiitor şi izbâviţi-mâ de toate vămile celor vicleni, căci nu am lucru bun care să cumpănească împotriva faptelor mele celor rele.
Pleacă urechea ta către mine, Maica lui Dumnezeu, din înălţimea slavei tale, ceea ce eşti bună. şi ascultă suspinărilc cele de pe urmă şi dă-mi mână de ajutor.
Stăpână, Stăpână, miluieste acum sufletul meu cel lipsit care caută către singur acoperământul tău şi nu îngădui, Preabună, să fiu dat diavolilor’’
(Din slujba, la ieşirea cu greu a sufletului)
Sfântul Ioan Damaschinul Stihirea a II-a la înmormântare
„Vai, câtă luptă are sufletul când se desparte de trup! Vai, cât lăcrimează atunci şi nu are cine să-l miluiască pe el! Către îngeri îşi ridică ochii şi zadarnic îi roagă. Către oameni mâinile îşi întinde şi nu are cine să îi ajute. Pentru aceea iubiţii mei fraţi, înţelegând scurtimea vieţii noastre de la Hristos sâ cerem celui mutat de la noi odihnă şi sufletelor noastre mare mila".
(Din slujba înmormântării)
Ultima oară modificat 28 Feb 2011, 14:22 de către Pr Haralambie, modificat de 3 ori în total.
Cu mult respect.

esenin
Mesaje: 1252
Membru din: 02 Iul 2008, 20:52
Confesiune: eterodox
Preocupări: artele vizuale, electronica

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde esenin » 27 Feb 2011, 21:43

Pr. haralambie,

Ma iertati, dar o sa citesc atent altadata. (nu am mult timp acum). Dar sunt la curent cu semnificatiile variabile ale celor doua cuvinte. Poate nu cu atat de multe detalii ca domnia voastra. Cred ca totusi se poate fixa un sens mai precis pentru amandoua (bineinteles, pierzand alte nuante). Pentru mine a fost o problema sa impac inertia dihotomiei traditionale cu trihotomia care mie mi se pare si ea fireasca. In cele din urma am tras concluzia ca sf Pavel si damaschinul zic in esenta asa: Omul e bipartit "la baza" (adica duhul este doar parte afinata a sufletului) dar ca urmare a lucrarii Logosului, duhul se separa de suflet (vedeti citatul dinainte). Duhul separat, omul este tripartit. Si mi se pare ca si constat asta uitandu-ma in jur, la oameni aflati pe diverse trepte de crestere.

Acuma insa pentru problema in discutie, dumneavoastra trebuie sa va fixati pe sensul COMUN pe care il dati cuvintelor, ptr ca, iata, vorbiti despre lucruri diferite. Nu veti ajunge niciodata la un consens. (asta in speranta ca vreti intr-adevar sa depasiti spiritul sectar, care nu cauta Adevarul ci PROPRIUL adevar ###). Dumneavoastra dati ca argument ptr survivantza sufletului pasajul cu "duhurile mortilor" Adica FOLOSITI CHIAR semnificatia ambigua a vorbei, ptr ca e evident ca adventistii inteleg prin suflet mai ales "rouach". Ceva care este la capatul de JOS al sufletului acesta imprecis. ("Duhul" e la capatul de sus).

Asta este obiecta pe care v-o fac. Despre ce vorbiti ? Nu le mai amestecati, daca vreti ca din discutie sa iasa un adevar.

Pe de alta parte, ceea ce mi se pare ca traieste in eternitate, indiferent de di (tri)hotomie este DUHUL. Ati furnizat dumneavoastra deja citate in acest sens. Partea inferioara a sufletului "rouach" arde (cf, Sf Pavel). Adica aici s-ar putea ca adv sa aiba dreptate, (local- ptr ca pentru ei, dara fiind confuzia pe care si dumneavoastra o faceti, duhul nu-si pastreaza identitatea post mortem, se "dizolva" ca picatura in mare).

Am mai formulat asta zicand ca identitatea omului este duhul, si nu sufletul lui (acolo unde se vorbea de "duhul lui ilie").

###(stiu ca o sa replicati ca adevarul dumneavoastra este Adevarul....etc. N-o faceti acuma ca deviem discutia).

esenin
Mesaje: 1252
Membru din: 02 Iul 2008, 20:52
Confesiune: eterodox
Preocupări: artele vizuale, electronica

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde esenin » 27 Feb 2011, 21:55

Il lipesc in Fr ca asta am gasit repede pe google (dar e la fel):

Que le Dieu de la paix lui-même vous sanctifie totalement, et que votre être entier, l'esprit, l'âme et le corps, soit gardé sans reproche à l'Avènement de notre Seigneur Jésus Christ.

Ziceti:
Există şi un text unic care vorbeşte despre trei elemente ale fiinţei umane : trup, suflet şi duh (I Tes. 5, 23), Aici potrivit invataturii Bisericii noastre, prin duh se intelege harul dumnezeiesc, care il primim prin botez si mirungere; care imprima Chipul Lui Dumnezeu in om, Chip, care l-a avut Adam in rai rai, iar o data cu cadrea in pacat si retragerea harului, l-a pierdut, nu definitiv, ci doar s-a stricat/ alterat, a luat o alta forma.
Acesta este restabilit in Hristos prin sf Taine.


De ce veti fi crezand asta...cand e vizibil ca Pavel face un "rezumat" al fiintei umane, ca o reteta de bucatarie: oua, faina, zahar, stafide....etc. In fine...
Si mai sunt si alte cateva citate despre asta ! nu atat de didactice.

Avatar utilizator
dimitrie
Mesaje: 971
Membru din: 03 Dec 2010, 01:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: preoţie, familie
Localitate: Craiova

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde dimitrie » 27 Feb 2011, 23:59

Există şi un text unic care vorbeşte despre trei elemente ale fiinţei umane : trup, suflet şi duh (I Tes. 5, 23), Aici potrivit invataturii Bisericii noastre, prin duh se intelege harul dumnezeiesc, care il primim prin botez si mirungere; care imprima Chipul Lui Dumnezeu in om, Chip, care l-a avut Adam in rai rai, iar o data cu cadrea in pacat si retragerea harului, l-a pierdut, nu definitiv, ci doar s-a stricat/ alterat, a luat o alta forma.
Acesta este restabilit in Hristos prin sf Taine.
46. Şi a zis Maria: Măreşte sufletul meu pe Domnul.
47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,... (Luca.1)
"Altul este sufletul şi altul este duhul, aflate alături în Sfânta Scriptură, chiar dacă par că sunt una. Părintele Teofilact (Sfântul Teofilact al Bulgariei) explica, zicând:"Cunoaşte că în Sfânta Scriptură este simplu, s-ar părea, să zici duh şi suflet, dar se cuvine să le deosebeşti. Căci aceasta (Sfânta Scriptură) numeşte "sufletesc" pe omul care trăieşte după fire şi se hrăneşte cu cugetări omeneşti, nefăcând nici relele cele afară de fire, dar nici tinzând la darurile cele peste fire ("...adică pe cel ce, când flămânzeşte mănâncă, pe vrăjmaşi urăşte..."-Sf. Teofilact, Tâlcuire la Evanghelia de la Luca); iar "duhovnicesc" îl numeşte pe acela care depăşeşte legile firii (şi "nimic omenesc nu socoteşte"Idem.); după cum şi "trupesc" Scriptura îl numeşte pe acela care nu trăieşte după legile firii, ci se află în răutăţile cele mai prejos de aceasta".Despre aceste trei feluri de oameni vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, zicând:
14. Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.
15. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni. (1Cor.2)
3. Fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi? (1Cor.3)"
Sfântul Nicodim Aghioritul, GRĂDINA DARURILOR, Tâlcuire la Cântarea Maicii Domnului.
Ultima oară modificat 28 Feb 2011, 00:43 de către dimitrie, modificat 1 dată în total.
Să-mi dea Dumnezeu ce "medicament" ştie El, numai să putem fi împreună, deplin, dincolo!

Avatar utilizator
dimitrie
Mesaje: 971
Membru din: 03 Dec 2010, 01:33
Confesiune: ortodox
Preocupări: preoţie, familie
Localitate: Craiova

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde dimitrie » 28 Feb 2011, 00:42

15. Căci va fi mare înaintea Domnului; nu va bea vin, nici altă băutură ameţitoare şi încă din pântecele mamei sale se va umple de Duhul Sfânt.
16. Şi pe mulţi din fiii lui Israel îi va întoarce la Domnul Dumnezeul lor.
17. Şi va merge înaintea Lui cu duhul şi puterea lui Ilie, ca să întoarcă inimile părinţilor spre copii şi pe cei neascultători la înţelepciunea drepţilor, ca să gătească Domnului un popor pregătit. (Luca.1)
"... Şi încă în pântecele maicii sale fiind, s-a umplut de Duhul Sfânt, când a venit Mama Domnului către Elisabeta, şi a săltat pruncul veselindu-se de venirea Domnului.
Şi a întors inimile părinţilor spre fii, adică ale evreilor spre Apostoli, pentru că părinţi au fost iudeii, iar fii ai acestora, Apostolii. Deci a întors inimile iudeilor spre Apostoli, învăţând pentru Hristos, şi mărturisind. Iar cel ce mărturiseşte pentru Hristos, fără de îndoială vrednici de credinţă îi face şi pe ucenicii săi.
Şi nu pe toţi i-a întors Ioan, ci "mulţi"; iar Domnul pe toţi i-a luminat.
Iar CU DUHUL LUI ILIE a venit, că precum întru Ilie a lucrat Darul, aşa şi întru Ioan. Pentru că şi Ilie este Mergător-înainte al venirii celei de a doua, şi Ioan al celei dintâi. Încă şi CU PUTEREA LUI ILIE, că aceeaşi pot venirile amândurora şi a lui Ilie şi a lui Ioan, că la Hristos aduc (pe oameni).
Şi în alt chip: CU PUTEREA ŞI CU DUHUL LUI ILIE a venit Ioan, pentru că pustnic era şi el, şi înfrânat la viaţă, şi mustrător ca şi acela. A întors încă şi pe iudeii cei nesupuşi, întru înţelepciunea drepţilor, adică prin învăţătura Apostolilor, că înţelepciunea Apostolilor era Darul Duhului Cel din ei, de Care se povăţuiau" (erau povăţuiţi).
Sfântul Teofilact al Bulgariei, Tâlcuire la Evanghelia de la Luca.
Să-mi dea Dumnezeu ce "medicament" ştie El, numai să putem fi împreună, deplin, dincolo!

esenin
Mesaje: 1252
Membru din: 02 Iul 2008, 20:52
Confesiune: eterodox
Preocupări: artele vizuale, electronica

Re: DESPRE SUFLET: concepţii eronate la adventişi şi iehoviş

Mesaj necititde esenin » 28 Feb 2011, 11:02


47. Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu,... (Luca.1)
"Altul este sufletul şi altul este duhul, aflate alături în Sfânta Scriptură, chiar dacă par că sunt una. Părintele Teofilact (Sfântul Teofilact al Bulgariei) explica, zicând:"Cunoaşte că în Sfânta Scriptură este simplu, s-ar părea, să zici duh şi suflet, dar se cuvine să le deosebeşti. Căci aceasta (Sfânta Scriptură) numeşte "sufletesc" pe omul care trăieşte după fire şi se hrăneşte cu cugetări omeneşti, nefăcând nici relele cele afară de fire, dar nici tinzând la darurile cele peste fire ("...adică pe cel ce, când flămânzeşte mănâncă, pe vrăjmaşi urăşte..."-Sf. Teofilact, Tâlcuire la Evanghelia de la Luca); iar "duhovnicesc" îl numeşte pe acela care depăşeşte legile firii (şi "nimic omenesc nu socoteşte"Idem.); după cum şi "trupesc" Scriptura îl numeşte pe acela care nu trăieşte după legile firii, ci se află în răutăţile cele mai prejos de aceasta".Despre aceste trei feluri de oameni vorbeşte Sfântul Apostol Pavel, zicând:
14. Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte.
15. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni. (1Cor.2)
3. Fiindcă sunteţi tot trupeşti. Câtă vreme este între voi pizmă şi ceartă şi dezbinări, nu sunteţi, oare, trupeşti şi nu după firea omenească umblaţi? (1Cor.3)"
Nu stiu cine este Sfântul Teofilact dar sunt absolut de acord. Asa inteleg lucrurile.
Cand duhul se desprinde de influenta sufletului "inferior", cand omul poate sa judece indiferent de ce ii spun sentimentele, poftele, instinctele sale, abia atunci paseste pe calea "induhovnicirii". In acest sens inteleg si separarea duhului de suflet de care vorbeste Sf. Pavel. Nu se pot judeca cele care vin de la dumnezeu decat "duhovniceste", adica fara ura, pizma....etc. Fara NIMIC care vine inca dinspre partea obscura, inconstienta, a sufletului. Nu afirm trihotomia sau dihotomia, caci nu au nicio importanta de fapt. E o dinamica: venim in lume ca fiinte dihotomice, dar cand crestem devenim trihotomice.


Înapoi la “Adventiştii şi "Martorii lui Iehova"”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 3 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX
cron