duodecimus, cum Îl veți numi pe Acela Care ne spune că:
Îl voi numi
Cel Ce a Vorbit în Parabole. Dl. Constantinos mi-a scris de "
noii şarlatani", ceea ce presupune că au existat şi
vechii şarlatani. Eu doar am preluat din zbor această minge.
Acum să vedem cum e cu parabola rostită de Hristos... Parabola aceasta este o alegorie. În literatura biblică se foloseşte alegoria, nu e ceva neobişnuit. De exemplu:
Jud.9,8-15. De unde deducem că pasajul prezentat este o alegorie? Din chiar cuvintele parabolei:
a) după moartea cu trupul a celor doi, sufletul săracului a mers în sânul lui Avraam, iar sufletul bogatului nemilostiv a mers în iad:
Dacă cercetăm conţinutul parabolei, nu găsim niciunde termenul "
suflet". Deci din start, pasajul nu poate fi folosit ca argument pentru dogma nemuririi sufletului. Totuşi, pentru că am promis, să vedem cum e cu această alegorie:
Era un om bogat care ...
A fost odată ca niciodată...
Şi a murit săracul şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam. A murit şi bogatul şi a fost înmormântat.
23. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui.
Întrebare: dacă aceasta nu este o alegorie, ci realitatea pură, cum se face că din Iad, ridicându-ţi ochii se poate vedea în Rai? Şi încă una, mai usturătoare: sufletul are ochi? Şi încă una cu permisiunea dumneavoastră: aveţi un singur text biblic care să confirme locaţia aceasta popular-iudaică "
Sânul lui Avraam"? Nu vă cer 2, ci unul singur!
b)cu toții vorbesc, văd, simt (mângâierea șî chinul):
Aşa spune basmul popular evreesc de care se foloseşte Hristos. Şi în alegoria cealaltă amintită mai sus, toţi copacii vorbesc, văd, simt. Asta nu înseamnă că Biblia ori Iisus mint sau că chiar aşa stau lucrurile în realitate. Înseamnă doar că trebuie să facem deosebirea între o alegorie şi realitate.
24. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie.
Dacă aceasta e realitate şi nu o alegorie, cum vă explicaţi că "sufletele" celor doi morţi au guri de vorbit, limbi de răcorit şi degete de udat
Şi încă una legată de asta: când te afli în văpaia chinului, îţi este suficientă o picătură de apă?
"
Zise Greuceanu către corb: "Corbule, corbule, adu-mi un strop de apă-n cioc să-l pot învinge pe zmeu!""
26. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.
Şi cu privire la acest verset, o îndoită întrebare (dacă recunoaşteţi că e doar o alegorie, nu luaţi în considerare întrebările): Dacă între cele două tărâmuri e "întărită prăpastie mare", cum se face că poate exista comunicare auditivă şi vizuală? Ca nimeni din Iad să nu poată sări pârleazul în Rai, e de înţeles; dar cât de dus cu capul trebuie să fii să
voieşti a trece din Rai în Iad
c) atât dialogul cât și trăirile celor doi (precum mângâierea unuia - Lazăr, ori chinul celuilalt - bogatul) se petrec separat de trupurile lor
Dacă e "separat de trupurile lor", cum de strigă cu gura, zăresc cu ochii, înmoaie cu degetul, şi răcoresc limba? Să nu-mi spuneţi că "sufletele" alea au atârnate de ele doi ochi, o limbă şi un deget!
,în timp ce semenii lor erau în viață pe pământ și înainte de Parusie, adică înainte de învierea morților:
În sfîrşit aţi adus vorba şi de Parusie şi învierea morţilor! Era şi momentul. Căci aveţi de explicat o contradicţie. Dacă parabola este doar o alegorie nu mai e cazul. Hristos spune:
"Şi va trimite pe îngerii Săi, cu sunet mare de trâmbiţă, şi vor aduna pe cei aleşi ai Lui din cele patru vânturi, de la marginile cerurilor până la celelalte margini." (Mat.24,31)
Este vorba de Parusie şi învierea morţilor. În parabolă, Lazăr cel ales este dus de către îngeri în Rai. Înainte de Parusie, înainte de înviere? Cum aşa? Se contrazice Hristos pe Sine Însuşi? Sau parabola e o alegorie şi se rezolvă toate problemele apărute până aici...