Ce vi se pare aşa neobişnuit? Sau nu aţi citit la la Luca, capitolul 14 v 26?
Mi se pare mai mult decat neobisnuit contrastul cu Matei 5: 44 si Romani 12:14, de exemplu.
Luca 14:26 este interpretat ( si de ortodocsi) in sensul ca nu trebuie sa iubim nimic mai mult decat pe Dumnezeu. Dar de aici si pana la a blestema e cale extrem de lunga; si periculoasa.
Aici este o problemă mai grea un pic şi trebuie puţină atenţie pt că în Biblie sunt antinomii, în astfel de situaţii şi-au prins urechile mulţi.
La Matei 5:44 şi Romani 12: 14 şi în alte locuri se porunceşte a nu răsplătii cu rău şi a nu blestema pe cei care ne fac rău nouă personal.
Dar când este vorba de credinţă atunci avem poruncă clară prin exemplul alegoric al tăierii mădularelor noastre( mână, picior, etc) care nu sunt altceva decât cei mai apropiaţi şi cunoscuţi, rude, etc. Iar la Luca 14:26 sf Teofilact tâlcuieşte clar, că nu ne învaţă oricum să urâm pe cei ai noştrii( rudenii, etc), decât atunci când ne împiedică de la cinstirea de Dumnezeu. Adică, atunci când din pricina dragostei către dânşii, suntem opriţi a face lucrul cel bun. Pt că de nu ne vor împedica de la cinstirea de Dumnezeu, atunci trebuie să-i cinstim întodeauna.
Asta este tâlcuirea Bisericii, la acest verset şi nu alta.
Nu trebuie să ne mire antinomiile sau să căutăm pretexte de denigrare din acestea.
Şi Mântuitorul a spus: Învăţaţi de la mine că sunt blând şi smerit cu inima, apoi înainte de patimi a intrat cu biciul în templu şi a început a răsturna mesele.
Aparent, faptele Lui contrazic afirmaţia anterioară, dar nu-i aşa.
Când a fost vorba de cinstirea Lui Dumnezeu şi de templu, s-a făcut foc şi pară pt că:
râvna casei Tale m-a mâncat, iar câd a fost dus personal la patimi :
ca un miel spre junghiere, ca o oaie fără de glas, aşa nu şi-a deschis gura Sa, deşi putea cu un semn şi într-o clipă să şteargă toată omenirea de pe faţa pământului.
O să vedeţi că Biblia completează contrastul de la Matei 5:44 şi Romani 12:14 cu Matei 25: 41 şi II Petru 2:9, în care ereticii sunt numiţi
fii blestemului, cred că apostolul ştia ce spune. Încă tot capitolul 2 este edificator pt referire la eretici.
În concepţia noastră, adevăratul învăţător al minciunii şi al dezbinării este diavolul, ereticii sunt victime ale unei învăţături străine, dar se fac fii ai diavolului după învăţătură şi credinţă dacă stăruie în eres şi devin blestemaţi.
Ei sunt deja blestemaţi, Mântuitorul îi numşte şi apostolul tot, Biserica nu face altceva decât să confirme acest blestem.
Biserica cere acest blestem care este o dovadă sigură a lepădării de erezie din partea celui care trece de la erezie la adevăr, de lepădare de erezie şi de toţi susţinătorii ei, indiferent cine sunt.
Dar chiar şi aşa, Biserica nu permite oricui şi la întâmplare să blesteme , ci atunci când i se cere, în actul de cult al trecerii la ortodoxie, de exemplu.
Ştim că adevăratul nostru Tată este Dumnezeu, şi Mântuitorul a aratăt că mamă, frate , soră, sunt cei care fac voia lui Dumnezeu, încă a spus să nu numim tată pe pământ( asta am mai discutat noi personal) atunci de ce trebuie să te miri că blestemi părinţii? Pt că ei sunt născători, şi pot fi numiţi părinţi, sf Ioan gură de aur în PSB-ul 23 arată, şi nimeni nu-i opreşte a se numii părinţi, dar tot ei sunt pricina pierzării veşnice a fiilor lor prin erezie.
Deci chiar pământeşte vorbind, adevăratul părinte este cel care ştie să-l crească pe copil nu numai să-l nască, aia vine de la sine, din pronia lui Dumnezeu.
Cu cât mai mult încele duhovniceşti, când cel care urmează să se boteaze va devenii un om nou, născut din apă şi din duh, astea nu sunt simple şi goale vorbe, ci devin realităţi.
Cu mult respect.
