Ce este credinta?

Discuţii despre diferenţele de doctrină dintre ortodocşi şi (neo-)protestanţi
Dionysie
Mesaje:695
Membru din:20 Dec 2010, 20:57
Confesiune:ortodox
Preocupări:înţelegerea
Localitate:fost: "aletheia"
Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Dionysie » 18 Apr 2011, 19:05

Epistola către Evrei - Capitolul 11

1. Iar credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute.
2. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie.
3. Prin credinţă înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic cele ce se văd.
4. Prin credinţă, Abel a adus lui Dumnezeu mai bună jertfă decât Cain, pentru care a luat mărturie că este drept, mărturisind Dumnezeu despre darurile lui; şi prin credinţă grăieşte şi azi, deşi a murit.
5. Prin credinţă, Enoh a fost luat de pe pământ ca să nu vadă moartea, şi nu s-a mai aflat, pentru că Dumnezeu îl strămutase, căci mai înainte de a-l strămuta, el a avut mărturie că a bine-plăcut lui Dumnezeu.
6. Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută.
7. Prin credinţă, luând Noe înştiinţare de la Dumnezeu despre cele ce nu se vedeau încă, a gătit, cu evlavie, o corabie spre mântuirea casei sale; prin credinţă el a osândit lumea şi dreptăţii celei din credinţă s-a făcut moştenitor.
8. Prin credinţă, Avraam, când a fost chemat, a ascultat şi a ieşit la locul pe care era să-l ia spre moştenire şi a ieşit neştiind încotro merge.
9. Prin credinţă, a locuit vremelnic în pământul făgăduinţei, ca într-un pământ străin, locuind în corturi cu Isaac şi cu Iacov, cei dimpreună moştenitori ai aceleiaşi făgăduinţe;
10. Căci aştepta cetatea cu temelii puternice, al cărei meşter şi lucrător este Dumnezeu.
11. Prin credinţă, şi Sara însăşi a primit putere să zămislească fiu, deşi trecuse de vârsta cuvenită, pentru că ea L-a socotit credincios pe Cel ce făgăduise.
12. Pentru aceea, dintr-un singur om, şi acela ca şi mort, s-au născut atâţia urmaşi - mulţi "ca stelele cerului şi ca nisipul cel fără de număr de pe ţărmul mării".
13. Toţi aceştia au murit întru credinţă, fără să primească făgăduinţele, ci văzându-le de departe şi iubindu-le cu dor şi mărturisind că pe pământ ei sunt străini şi călători.
14. Iar cei ce grăiesc unele ca acestea dovedesc că ei îşi caută lor patrie.
15. Într-adevăr, dacă ar fi avut în minte pe aceea din care ieşiseră, aveau vreme să se întoarcă.
16. Dar acum ei doresc una mai bună, adică pe cea cerească. Pentru aceea Dumnezeu nu Se ruşinează de ei ca să Se numească Dumnezeul lor, căci le-a gătit lor cetate.
17. Prin credinţă, Avraam, când a fost încercat, a adus pe Isaac (jertfă). Cel ce primise făgăduinţele aducea jertfă pe fiul său unul născut!
18. Către el grăise Dumnezeu: "Că în Isaac ţi se va chema ţie urmaş".
19. Dar Avraam a socotit că Dumnezeu este puternic să-l învieze şi din morţi; drept aceea l-a dobândit înapoi ca un fel de pildă (a învierii) Lui.
20. Prin credinţa despre cele viitoare a binecuvântat Isaac pe Iacov şi pe Esau.
21. Prin credinţă Iacov, când a fost să moară, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat, rezemându-se pe vârful toiagului său.
22. Prin credinţă Iosif, la sfârşitul vieţii, a pomenit despre ieşirea fiilor lui Israel şi a dat porunci cu privire la oasele sale.
23. Prin credinţă, când s-a născut Moise, a fost ascuns de părinţii lui trei luni, căci l-au văzut prunc frumos şi nu s-au temut de porunca regelui.
24. Prin credinţă, Moise, când s-a făcut mare, n-a vrut să fie numit fiul fiicei lui Faraon,
25. Ci a ales mai bine să pătimească cu poporul lui Dumnezeu, decât să aibă dulceaţa cea trecătoare a păcatului,
26. Socotind că batjocorirea pentru Hristos este mai mare bogăţie decât comorile Egiptului, fiindcă se uita la răsplătire.
27. Prin credinţă, a părăsit Egiptul, fără să se teamă de urgia regelui, căci a rămas neclintit, ca cel care vede pe Cel nevăzut.
28. Prin credinţă, a rânduit Paştile şi stropirea cu sânge, ca îngerul nimicitor să nu se atingă de cei întâi-născuţi ai lor.
29. Prin credinţă au trecut israeliţii Marea Roşie, ca pe uscat, pe care egiptenii, încercând şi ei s-o treacă, s-au înecat.
30. Prin credinţă, zidurile Ierihonului au căzut, după ce au fost înconjurate şapte zile.
31. Prin credinţă Rahav, desfrânata, fiindcă primise cu pace iscoadele, n-a pierit împreună cu cei neascultători.
32. Şi ce voi mai zice? Căci timpul nu-mi va ajunge, ca să vorbesc de Ghedeon, de Barac, de Samson, de Ieftae, de David, de Samuel şi de prooroci,
33. Care prin credinţă, au biruit împărăţii, au făcut dreptate, au dobândit făgăduinţele, au astupat gurile leilor,
34. Au stins puterea focului, au scăpat de ascuţişul sabiei, s-au împuternicit, din slabi ce erau s-au făcut tari în război, au întors taberele vrăjmaşilor pe fugă;
35. Unele femei şi-au luat pe morţii lor înviaţi. Iar alţii au fost chinuiţi, neprimind izbăvirea, ca să dobândească mai bună înviere;
36. Alţii au suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri şi închisoare;
37. Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi.
38. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.
39. Şi toţi aceştia, mărturisiţi fiind prin credinţă, n-au primit făgăduinţa,
40. Pentru că Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun, ca ei să nu ia fără noi desăvârşirea.

Pr Haralambie
Mesaje:895
Membru din:14 Ian 2010, 19:54
Confesiune:ortodox
Preocupări:Sensul vieţii
Localitate:BOR
Contact:

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Pr Haralambie » 18 Apr 2011, 19:54

Daca mi-aduc bine-aminte, chiar dumneavoastra (ma iertati daca ma insel) aveati ideea ca daca mi-ati omori trupul mi-ati face un bine, ptr. ca mi-ati salva sufletul.
:o Chiar aşa? Dacă se poate să-mi căutati citatul.
lumea va uraste........ pentru ca NU sunteti a Lui Christos! va iubeste : politicienii, "oamenii de faceri"- (a se citi "hotii acceptati socialmente"), ignorantii... etc. (Si dumneavoastra insiva, fireste). Nu mai enumar comportamentele care o provoaca. Presupun ca aveti o idee de sine suficienta...
Sigur ca oamenii va saruta mana, si stiti bine de ce - de frica. Pe care faceti pe dracu'n patru sa le-o infiltrati si sa le-o intretineti.
Sunteti in situatia paradoxala,Aveti hachite, paraponuri si racoreli pentru ca nu aveti aceste roade.
La ultima: Eu nu am acuzat acolo "inteligenta" ! Ci "labilitatea morala, compromisul"....etc ! dar, cu obisnuita rea credinta, o intoarceti ca la Ploiesti.
- nu cunoasteti respectul...
Aveti o parere mult prea buna despre dumneavoastra.
Multumim d-le Esenin pt caracterizare, ajutorul dat de a ne cunoaşte noi ortodocşii mai bine şi pt grija de a ne educa, sunteti foarte binevoitor şi drăgut :)
Cu mult respect.

esenin
Mesaje:1252
Membru din:02 Iul 2008, 20:52
Confesiune:eterodox
Preocupări:artele vizuale, electronica

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde esenin » 18 Apr 2011, 20:58

Iertati-ma, pr Haralambie, era altcineva, dar tot preot ortodox:
viewtopic.php?f=66&t=601&start=20
(pagina 2) Puteti citi tot ptr ca e edificator asupra a ceea ce va spuneam inainte. Indraznesc sa va intreb: va ganditi vreodata la dumneavoastra ? Nu am intentie polemica. Doar vreau sa aflu cum poti sa te indreptatesti (sa-ti dai dreptate) indiferent de faci/spui.

gresit ! pg.1:

viewtopic.php?f=66&t=601

Pr Haralambie
Mesaje:895
Membru din:14 Ian 2010, 19:54
Confesiune:ortodox
Preocupări:Sensul vieţii
Localitate:BOR
Contact:

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Pr Haralambie » 18 Apr 2011, 22:52

Iertati-ma, pr Haralambie, era altcineva, dar tot preot ortodox:
Nu-i nici o problemă dle Esenin, atâta supărare să fie :)
Indraznesc sa va intreb: va ganditi vreodata la dumneavoastra ?
Cum să nu, atenţia introspectivă ( trezvia)este esenţială în trăirea ortodoxă în tot timpul.
Nu am intentie polemica. Doar vreau sa aflu cum poti sa te indreptatesti (sa-ti dai dreptate) indiferent de faci/spui.
Numai în cazul în care există o încredinţare sigură că ceea ce spui este în acord cu învăţătura Bisericii dintodeauna, dar în ortodoxie se poate greşii în faptele, în învăţăturile personale atunci când lipseşte fundamentul de bază.
Cu mult respect.

esenin
Mesaje:1252
Membru din:02 Iul 2008, 20:52
Confesiune:eterodox
Preocupări:artele vizuale, electronica

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde esenin » 25 Apr 2011, 21:10

Christos a inviat, parinte !

Dar iata: ESTI membru al bisericii ortodoxe. Ceea ce faci ESTE în acord cu învăţătura Bisericii. Esti ortodoxul perfect, te duci la biserica, faci milostenie....in fine..."fapte". Le executi, iti faci datoria "in acord cu invatatura". Dar de ce ar acorda Dumnezeu cadoul mantuirii unui astfel de om ? (veti recunoaste in acest model, majoritatea covarsitoare a "credinciosilor"). Se schimba el, in esenta lui, pentru ca face aceste gesturi ? Aceste gesturi ii schimba cu ceva constiinta ? In afara de aceea ca i-o anesteziaza cu sentimentul indeplinirii celor datorate. In fine, nu cumva exista riscul ca "anestezia" sa devina multumire de sine vindicativa, sau, mai rau, abulica ?

Despre "credinta" in sine (poate ca asta e miezul chestiunii). Sa zicem ca "crezi". Ca ai incredere in "cele nevazute" (de "dovedit" fireste, nici vorba; sf. Pavel exagereaza aici un pic, sau "dovedirea" nu tine de credinta ci de certitudine). "Crezi", deci, ai aceasta ruda saraca a cunoasterii, cu toata smerenia si cuviinta cuvenita unei rude sarace. Aici intrebarile mele sunt: De unde exaltarea celui care vorbeste despre "credinta" ? (Daca e nevoie va dau exemple). De ce sa emfatizez ceea stiu pertinent ca este un inlocuitor ? Nechezolul in locul cafelei. (Sunt de acord ca doar nechezol putem bea in viata asta, dar asta nu inseamna ca e mai aromat decat cafeaua, nu ? Adevarata chestie este tot "cafeaua".) Vedeti chiar pe acest forum, sarmana "credinta" devine motiv de sfidare, de aruncat cu laturi...etc.

Pr Haralambie
Mesaje:895
Membru din:14 Ian 2010, 19:54
Confesiune:ortodox
Preocupări:Sensul vieţii
Localitate:BOR
Contact:

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Pr Haralambie » 25 Apr 2011, 22:33

Adevărat că a înviat, d-le Esenin! Căutarea dvs este cât se poate de firească şi lăudabilă de altfel.
Noi, ortodocşii credem că în dar suntem mântuiţi, cum învaţă şi apostolul, deci nu de la noi ca să nu se laude nimeni.
Prin mântuire înţelegem recăpătarea harului( energia necreată) pierdut de Adam în grădina raiului, care a cauzat moartea sufletească în aceeaşi zi, apoi cea trupească dpă 930 de ani.
Dar, una din diferenţele de concepţie între noi şi N.P. constă în faptul că acestă mântuire se poate la fel de uşor pierde precum am şi primit-o, dacă am întristat şi alungat harul Sf Duh luat la botez, prin faptele noastre personale.
De aceea şi apostolul ne atenţiona să lucrăm cu frică şi cutremur la mântuirea noastră.
Deci, putem avea siguranţa acestei mântuiri numai dacă botezul o dată luat va rămâne neîntinat de păcat.
Evident, că mai există şi pocăinţa pt o eventuală/le cădere după botez, ca remediu de recăpătare a acestui har cu mari eforturi şi strădanii personale de această dată, dar fără să avem aceiaşi siguranţă ca după botez, adică, că a şi fost primită această pocăinţă de Dumnezeu dacă nu am avut o descoperiere, încredinţare sigură.
Condiţia indispensabilă a păstării acestei mântuiri şi a feririi de păcat, constă în respectarea şi împlinirea întocmai a tuturor poruncilor evanghelice în înţelesul şi duhul apostolic de propovăduire, adăcă al unicului Adevăr.
Acest înţeles duce la o anumită credinţă foarte diferită de a altor confesiuni, care chiar creştine se numesc, .
Cunoaşterea şi credinţa se completează una pe alta în viaţa asta, întâi am cunoscut această bună vestire a mântuirii şi am crezut, apoi prin credinţă, pe măsură ce aceasta creşte, primesc o cunoaştere şi mai mare care îmi va întării şi mai mult credinţa, urmând ca în celaltă viaţă să primim o cunoaştrere cu mult mai deplină, care va tinde spre infinit, iar de credinţă nu va mai fi nevoie atunci.
Iată de ce ortodocşii ţin să păstreze atât de mult un anumit înţeles care duce la o anumită credinţă şi la orice amănunt al Evangheliei, pt că potrivit sf Evangheliei, cel care va scoate o cirtă sau o iotă din această Evanghelie, foarte mic se va chema în împărăţia lui Dumnezeu.
Iar potrivit tâlcuirii sf Ioan G de Aur la Evanghelie, a fi numit mic, înseamnă a fi aruncat afară din împărăţie.
De aceea d-le Esenin ţinem atât de mult la această credinţă pt că credem că este indispensabilă pt salvarea noastră din moartea veşnică.
Nu că ar fi un dar numai al ortodocşilor( a celor care se chemă ortodocşi), dimpotrivă, apostolul avertizează pe ortodocşi că batjocorirea harului luat la botez, o dată ce l-am primit şi cunoscut pe Dumnezeu, vor primii o pedeapsă cu mult mai mare decât a altora care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu.
Şi la Evanghelie se spune că cel care a cunoscut mult, mai mult va fi bătut, iar cel care a cunoscut mai puţin, mai puţin va fi bătut.
Darul/ harul lui Dumnezeu este universal, pt toată omenirea, dar el nu vine decât în Adevăr, meritul ortodocşilor adevăraţi este că au fost căutători şi iubitori de Adevăr, şi l-au primit, şi o dată cunoscut au păstrat acest Adevăr şi această credinţă prin care poate veni acest har, şi s-au luptat până la moarte pt el, avem o istorie f bogată de exemple.
Iertaţi-mi săraca şi simpla mea explicaţie, făra argumente.
Cu mult respect.

esenin
Mesaje:1252
Membru din:02 Iul 2008, 20:52
Confesiune:eterodox
Preocupări:artele vizuale, electronica

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde esenin » 26 Apr 2011, 20:42

Da...
Multumesc, parinte.
Argumentele sunt dar implicite. Ma intreb daca acest fel de renuntare la sine este ce vrea Dumnezeu de la noi. Ne-a facut cunoscatori, chiar daca in urma acestui dar trebuie sa nu putem cunoaste nimic clar pe timpul vietii, ci doar "ca in ghicitura". Altfel spus, cred daca renuntam la efortul de cunoastere, si ne bazam doar pe "credinta", sau daca prioritatea acestora se schimba, iesim din planul Lui. Ar fi o posibilitate sa nu fie cum zic acum, aceea ca Dumnezeu sa nu fi vrut acest lucru, sa fie intr-adevar darul diavolului. Pasajul acela din VT, orice ar zice invatatii dumneavoastra, este ambiguu. Dar daca invatatii au dreptate, atunci cred ca trebuie sa raspundem intai la comandamentul fundamental, care nu este credinta ci cunoasterea. El vine direct de la Dumnezeu. Nu exclud credinta, caci cum ai putea cunoaste ceva fara sa crezi intai ? - dar prioritatile ar trebui inversate. Inteleg in continuare "credinta" ca pe resemnare.
Nu imi dau seama cum poate duce credinta la cunoastere (fiind "din ce in ce mai mare"). Cata vreme nu "vedem fata catre fata", cum zice sf. Pavel, nu se poate spune ca avem certitudine. In interiorul credinciosului, ar trebui sa apara acest al doilea element, pe langa cel intelectual ("credinta"), ca asta sa se poata numi "cunoastere". Adica ar trebui sa si "vada". Atunci s-ar putea numi "cunoastere". Cum ajunge credinta sa se transforme in cunoastere fara acest al doilea element, sa-i zicem "perceptiv" ? Chiar si la al dumneavoastra Grigorie Palama, "vederea" este prezenta (sau la sf. Pavel). Despre acestia intr-adevar, se poate spune ca "stiu" si nu ca "cred" numai. Dar amandoi au "vazut" !

In fine, mai am o intrebare de ordin "moral": de ce va trebuie o autoritate (biserica) care sa va spuna ce sa faceti ? O stiti si singur, presupun. Va scapa ceva din rau ? Constiinta dumneavoastra nu aprinde un "beculet" cand raul se apropie ? Toti stim "binele si raul". E adevarat ca nu suntem mereu in stare sa si facem binele desi il stim. Dar de stiut il stiti la fel de bine si fara biserica, nu ? Sa inteleg ca biserica se adreseaza celor in care criteriul binelui/raului nu este prea bine stabilizat ?

(Fireste ca cel ce a cunoscut mai mult va fi mai rau batut ! Asa e drept. El, daca face raul il face impotriva unei certitudini, nu a unei banuieli, a unei "credinte". Stie ce face. Cine cade de sus cade mai rau. Fireste ! Asta ar trebui insa sa va arate prioritatile. Cunoasterea e locul din care se cade mai rau. credinta este calea "conservativa" sa spunem. cu risc mai mic, caci esti mai jos. Sa inteleg ca, in sufletul credinciosului, este si ceva de aceasta natura ? O dorinta de a nu risca , de a lua calea batuta ?)

Pr Haralambie
Mesaje:895
Membru din:14 Ian 2010, 19:54
Confesiune:ortodox
Preocupări:Sensul vieţii
Localitate:BOR
Contact:

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Pr Haralambie » 28 Apr 2011, 01:12

Da...
Multumesc, parinte.
Argumentele sunt dar implicite. Ma intreb daca acest fel de renuntare la sine este ce vrea Dumnezeu de la noi. Ne-a facut cunoscatori, chiar daca in urma acestui dar trebuie sa nu putem cunoaste nimic clar pe timpul vietii, ci doar "ca in ghicitura". Altfel spus, cred daca renuntam la efortul de cunoastere, si ne bazam doar pe "credinta", sau daca prioritatea acestora se schimba, iesim din planul Lui. Ar fi o posibilitate sa nu fie cum zic acum, aceea ca Dumnezeu sa nu fi vrut acest lucru, sa fie intr-adevar darul diavolului.
Renunţare la sine vrea Dumnezeu , îi clar, Evanghelia o spune, sinele în întregime păcătos, păcatul... cine vrea să vină după mine să se lepede de sine..., dar asta nu înseamnă că de acum trebuie să renunţăm să mai gândim sănătos.
Nu trebuie să renunţăm la efortul de cunoaştere, dimpotrivă, cătaţi şi veţi afla, bateţi şi vi se va deschide..., etc
Pasajul acela din VT, orice ar zice invatatii dumneavoastra, este ambiguu. Dar daca invatatii au dreptate, atunci cred ca trebuie sa raspundem intai la comandamentul fundamental, care nu este credinta ci cunoasterea. El vine direct de la Dumnezeu. Nu exclud credinta, caci cum ai putea cunoaste ceva fara sa crezi intai ? - dar prioritatile ar trebui inversate. Inteleg in continuare "credinta" ca pe resemnare.Nu imi dau seama cum poate duce credinta la cunoastere (fiind "din ce in ce mai mare"). Cata vreme nu "vedem fata catre fata", cum zice sf. Pavel, nu se poate spune ca avem certitudine. In interiorul credinciosului, ar trebui sa apara acest al doilea element, pe langa cel intelectual ("credinta"), ca asta sa se poata numi "cunoastere". Adica ar trebui sa si "vada". Atunci s-ar putea numi "cunoastere". Cum ajunge credinta sa se transforme in cunoastere fara acest al doilea element, sa-i zicem "perceptiv" ? Chiar si la al dumneavoastra Grigorie Palama, "vederea" este prezenta (sau la sf. Pavel). Despre acestia intr-adevar, se poate spune ca "stiu" si nu ca "cred" numai. Dar amandoi au "vazut" .
Nu-mi dau seama despre care pasaj din V.T. vorbiţi? Dar în viziunea ortodoxă sunt mai multe feluri de cunoaşteri, mai exact trepte, la fel şi cu credinţa este de mai multe feluri."Cuvinte despre Nevoinţă" de sf Isaac sirul pg 287 sau altă traducere filocalia 10. De Stăniloae.
Este o treptă a credinţei, care mulţi ortodocşi nici habar nu au că există, pt ca să nu încurcăm termenii, expun mai jos un capitol întreg din aceeaşi carte. Carte cu caracter mistic, scrisă după o mare experienţă ascetică, duhovnicească.
CARE ESTE MASURA CUNOSTITII SI
CARE SUNT MASURILE CREDITII

Este cunostinta, care precede credinta, si este cunostinta,
care se naste din 'credinta. Cunostinta, care o ia inaintea credintii,
este cunostinta fireasca; iar cea nascuta din credinta, este
cunoasterea duhovniceasca.
Cunostinta cea fireasca este aceea,
prin care deosebim binele de rau, care se si numeste judecata
fireasca, prin care cunoastem in chip firesc binele si raul, fara
invatatura. Dumnezeu a pus-o pe ea in firea cuvantatoare. Si prin
invatatura ea sporeste, si se adauga. Nu este nimeni, care sa nu o
aiba! Si aceasta este puterea cunoasterii firesti a sufletului
cuvantator, sa deosebeasca binele de rau, si puterea aceasta se
misca in el (in suflet) neincetat. Cei lipsiti de ea suntmai prejos

84



de firea cuvantatoare. Iara cei ce o au pe ea sunt drepti la firea
sufletului lor si nu prapadesc nimic din cele ce Dumnezeu firii
celei cuvantatoare i-a daruit spre cinstea ei. Pre cei ce au pierdut
cunostinta, care deosebeste binele de rau, li ocaraste Prorocul,
zicand: „Omul n-a priceput cinstea, in care a fost (Ps. 48, 13).
Cinstea firii cunvantatoare este judecata (ratiunea) care alege
binele de rau. Si pe buna dreptate pe cei ce o pierd pe ea, i-a
asemanat cu dobitoacele cele necuvantatoare si irationale. Prin
ratiune putem noi afla calea lui Dumnezeu. Si aceasta este
cunoasterea cea fireasca, cea care merge inaintea credintii, si ea
este o cale catre Dumnezeu. Si prin ea aflam si deosebim binele
de rau si sa primim Credinta. Si marturiseste puterea firii, ca se
cuvine omului sa creada in Cei ce toate acestea Le-a zidit si sa
creada cuvintele Poruncilor Lui si sa le faca pe acestea. Si din
credinta se naste teama de Dumnezeu. Si cand frica de Dumnezeu
se insoteste cu fapta, si, oricat de putin, se ridica spre fapta,
atunci da nastere cunoasterii celei duhovnicesti, despre care am
spus ca se naste din credinta.

Cunoasterea fireasca, adica deosebirea binelui de rau, care
de Dumnezeu a fost sadita in firea noastra, ne convine ca trebuie
sa credem in Dumnezeu, care Le-a zidit pe toate. Si credinta ne
da teama, si ne sileste pe noi teama, sa ne cairn si sa lucram.

Si astfel se da omului cunoasterea cea duhovniceasca, adica
o intelegere a Tainelor, care da nastere credintii in contemplatia
cea adevarata. Nu asa simplu, numai din credinta goala se naste
cunoasterea duhovniceasca, ci credinta naste frica de Dumnezeu,
iar din frica de Dumnezeu, cand ihcepem s-o punem in lucrare,
din lucrarea facuta cu frica de Dumnezeu, se naste cunostinta cea
duhovniceasca, cum spune Sf. loan Gura de Aur, ca: atunci,
cand dobandi-va cineva vointa urmand dupa teama de Dumnezeu,
curand va primi si descoperirea celor ascunse. Si sfantul numeste
cunoasterea duhovniceasca „descoperire a celor ascunse".

85



Nu insa teama de Dumnezeu naste aceasta cunoasteree
duhovniceasca (fiindca ceea ce nu este sadit in fire, nu poate sa
fie nascut) ci aceasta cunoastere se da in dar lucrarii facute din
frica de Dumnezeu. Cand vei cerca lucrarea fricii lui Dumnezeu
cat se cuvine, vei afla ca aceasta este pocainta si in asta este si
cunoasterea duhovniceasca. Si lata pentru ce am zis, ca, daca
prin Botez primim o arvuna a acestui dar, prin pocainta cu adevarat
primim darul intreg. Si darul despre care am zis, ca-l primim prin
pocainta este cunoasterea duhovniceasca, cea prin lucrarea fricii
data acum in dar. Insa cunoasterea duhovniceasca este o simtire
a tainelor. Si daca cineva simte Tainele acestea nevazute si mult
covarsitoare, de la acestea isi ia numele cunoasterii duhovnicesti,
si se naste din simtirea aceasta o alta credinta, care, departe de a
fi protivnica primei credinte, o adevereste pe ea. Si ea numeste
aceasta credinta din contemplate (vedere). Vederea insa, are
temeiuri mai bune decat auzirea.


Toate acestea se nasc din cunoasterea acea fireasca, care
deosebeste binele de rau. Si ea este samanta cea buna a virtutii,
precum s-a spus. Daca aceasta cunostinta fireasca o acoperim cu
vointa noastra cea iubitoare de placeri, atunci cadem din toate
aceste bunatati si cunoasterea fireasca se insoteste atunci cu o
neihcetata imboldire (mustrare) a constiintei, cu o nelipsita amintire
a mortii (aducere aminte de moarte) si cu o oarecare grija, care
chinui'este sufletul, pana cand el iese din ea. Dupa aceasta sufletul
se mahneste, se supara, se teme de Dumnezeu, se rusineaza din
fire, si pare rau de pacatele din trecut, se sarguieste dupa cuviinta,
isi aduce aminte de calea cea de obste, si se ihgrijeste de merinde
pentru drum, si cu lacrami se roaga lui Dumnezeu, sa poata intra
drept pe usa, — care trece dincolo de fire, — a defaimarii celor
lumesti si a nevointei celei multe pentru virtute. Toate acestea se
afla din cunostinta cea fireasca. Deci sa-si alature omul faptele
lui de acestea.' Si daca se va afla in astfel de fapte, el merge in
calea firii, si daca se ridica mai presus de ele, si ajunge la dragoste,

86



insemneaza ca s-a ridicat mai presus de fire si pentru el nu mai
este nici lupta, nici osteneala, nici frica de fel. lata ce urmari are
cunostinta cea fireasca. Si iata ce bunatati aflam in noi, daca nu
acoperim cunoasterea dupa fire cu vointa noastra cea iubitoare
de placeri. Si intru acestea vom petrece pana cand vom ajunge la
dragoste, care ne va slobozi pe noi din toate acestea. Sa se
alature omul de cele zise si sa se cerceteze pe sine, ca sa vada,
in ce cale merge, — in calea ceaimpotriva firii, cea dupa fire, sau
cea mai presus de fire. lar din chipurile, despre care am vorbit,
poate oricine limpede si grabnic sa afie, ocarmuirea intregii sale
vieti. Si daca nu se afla pe sine in calea pe care am numit-o dupa
fire, si nici in cea mai presus de fire nu este, atunci sa stie
limpede, ca a fost lepadat in calea cea impotriva firii. lara slava
se cuvine Dumnezeului nostra in veci. AMIN.
Foarte pe scurt din cele citite, se înţelege că, cunoaşterea firească este înaintea credinţei, apoi din credinţă se naşte o altă cunoaştere duhovnicească, din această cunoaştere o altă credinţă prin care apare vederea, aceeaşi explicaţie o are şi sf Isaac şi mai mulţi sfinţi.
O altă explicaţie.
DESPRE CREDINTA SI DESPRE
SMERENIE ,

Om de nimic, vrei sa afli viata? Tine Înlauntrul tau credinta
si smerenia, ca intru ele vei afla mila si ajutor, si cuvinte spuse de
la Dumnezeu in inima ta; vei mai afla pe pazitorul, care pe fata, si
in ascuns cu tine petrece. Vrei tu sa dobandesti acestea ca pe
niste cuvantari despre viata? In simplitate, nu in cunostinta,
porneste inaintea lui Dumnezeu. Credinta urmeaza simplitatii, iar
subtilitatii unor ganduri sucite, ii urmeaza parerea. Si parerii ii
urmeaza indepartarea de Dumnezeu.

Cand te apropii pentru ragaciune de fata lui Dumnezeu,
asa sa te faci in gandul tau, ca o furnica, si cu animalele cele ce

87



se tarasc pe pamant, si ca un vierme si ca un prunc, care nu stie
sa vorbeasca. Si inaintea Lui sa nu zici vorbe de cunostinta, ci cu
copilareasca indrazneala sa te apropii de Dumnezeu, si mergi
inaintea Lui, ca sa te invrednicesti de acea parinteasca purtare de
grija, cu care parintii invaluiesc pe copilasii lor cei mici. „S-a
spus, ca pazitor al pruncilor este Domnul" (Ps. 114, 7). Poate
un copil sa se apropie de sarpe, sa-1 apuce de grumaz, si sarpele
nu-i face nimic. Poate pruncul umbla gol toata iarna, pe cand
ceilalti sunt imbracati si imbroboditi, si frigul se poate furisa in
tot trupul lui. Dar el sade gol, in zilele de frig, de ger si de
bruma, si nu simte durere. Caci trupul lui nevinovat, acoperit este
intr-o haina nevazuta, din acea purtare de grija ascunsa, care ii
fereste madularele lui cele fragede, ca sa nu se apropie de el
vreo vatamare.

Acum poti sa ai credinta, ca este o purtare tainica de grija,
prin care trupul eel gingas, eel grabnic la orice pagubire, din
pricina gingasiei lui si a neputintii in care petrece, este pazit in
mijlocul atator protivnicii, fara sa fie biruit de ele. „S-a zis, ca
pazitor al pruncilor e Domnul". Si nu-i vorba aici numai de
cei micuti cu trupul, ci si de cei ce sunt intelepti in lume, dar isi
parasesc stiinta lor, sprijinindu-se pe acea bogata ihtelepciune, si
facandu-se ca niste copii in vointa lor, si atunci afla ei acea
intelepciune, care nu se invata prin experienta. Si bine a zis
inteleptul de Dumnezeu Pavel: „Cel ce pare ca este ihtelept in
veacul acesta, sa se faca nebun ca sa ajunga intelept"(l Cor,
3, 18). Tu insa cere de la Dumnezeu sa-ti dea tie, sa ajungi in
masura credintii. Si cand simti-vei in sufletul tau desfatarea ei,
nu-mi este greu sa-ti spun iarasi ca nimic nu te poate impiedica
pe tine de a junge la Hristos. Si nu-ti va fi greu, sa fii in tot
ceasul rapit din cele pamantesti, si sa ramai ascuns de lumea
aceasta desarta, si neputincios, precum si de aducerea aminte de

88



faptele ei. Pentru aceasta fara de preget roaga-te, si fierbinte le
cere, si cu multa sarguinta le cerseste pe ele, pana le vei primi. Si
iarasi, sa nu slabesti ca te vei invrednici de acestea, daca-ti vei
face sila in toate, si cu credinta vei aranca grijile tale in seama lui
Dumnezeu, si purtarea de grija o vei schimba cu purtarea de grija
a Lui. Si cand vointa ta va vedea, ca cu deplina curatenie a
gandului ai crezut in Dumnezeu mai mult decat in tine, si ca te-ai
silit sa ai mai multa nadejde in Dumnezeu, decat in sufletul tau,
atunci acea putere, necunoscuta de tine, se salasluieste in tine. Si
cu simturile vei simti puterea Celui ce in chip neindoios este cu
tine; aceasta este puterea, pe care simtind-o, multi au intrat in
foe, fara sa se teama, si calcand pe apa, ei nu s-au indoit in
gandul lor, intrebandu-se de nu cumva se pot scufunda. Caci iata
aintarit credinta simturile sufletului lor, si ei au simtit, ca si cum
Cineva nevazut i-ar fi sfaruit, sa nu ia aminte la vederea lucrurilor
celor ihgrozitoare, si nici sa nu priveasca la privelistea care intrece
puterea simturilor.

Dar oare ce ti se pare, poate sa primeasca cineva acea
cunoastere duhovniceasca prin cunoasterea cea sufleteasca? Dar
nu numai ca nu poti sa primesti cunoasterea cea duhovniceasca
prin cea sufleteasca, ba si cu neputinta este sa o simta cu simturile
si sa se invredniceasoa de ea vreunul din cei ce se sarguiesc sa
ajunga iscusiti in cunoasterea cealalta, cea sufleteasca. lar daca
unii din acestia vor vrea sa se apropie de cunoasterea acea a
duhului, ei nu vor putea catusi de putin sa se apropie de ea, pana
nu se vor lepada de cunoasterea cea sufleteasca, si de sucita ei
subtirime, si de mestesugul ei eel incalcit, si de nu vor avea
ihtelegerea prunceasca. Si multe piedici au, pana sa se obisnuiasca
cu ea, si s-o inteleaga, pana cand putin cate putin, ele se vor
sterge. Simpla este cunostinta Duhului, si nu straluceste in
gandurile cele sufletesti, pana ce mintea nu se va slobozi de

89



gandurile cele multe, si nu va ajunge sa fie simpla in curatia ei,
ea nu va putea simti cunostinta cea duhovniceasca.

Randuiala cunostintei celei duhovnicesti este sa simta
desfatarea veacului celuilalt. De aceea ea dispretuieste multa
gandire. lar cunostinta cea sufleteasca fara multime de ganduri
nu poate sa cunoasca, vreunul din lucrurile, care sunt primite de
o minte simpia, dupa cum zice: „De nu va veti intoarce si de nu
va veti face ca pruncii, nu puteti intra intru Imparatia lui
Dumnezeu" (Mat. 18, 3). Dar iata cei multi nu ajung la aceasta
simplitate, dar totusi nadejdea in faptele lor cele bune, ca li se va
face parte in Imparatia Cerurilor; ca stim, din fericirile Evan-
ghelice, a caror felurime a hotarat-o Domnul, ca felurile vietuirii
ne-a descoperit Domnul, prin acele fericiri. Caci la fiecare masura,
de-a lungul mtregii cai, pe care merge spre Dumnezeu, fiecare
om deschide in fata lui Imparatia Cerurilor.

Acea cunoastere duhovniceasca insa, n-o poate nimeni
primi, de nu se va mtoarce si nu se va face ca un prune. Ca abia
dupa aceea simte desfatarea rmparatiei Cerurilor. Si ea nu se afla
in lucrarea gandurilor, ci poate fi gustata prin Har. Dar pana. a nu
se curati omul, si nici s-o auda macar nu poate, fiindca nimeni
n-o poate dobandi prin invatatura. Fiule, daca vei ajunge prin
credinta la curatia inimii, care in locuri neturburate de oameni, se
alcatuieste si daca te vei ascunde de cunoasterea lumii acesteia,
incat sa nici n-o simti, dintr-o data cunostinta duhului se va afla
inaintea ta fara s-o cauti de fel. Caci zice: , Jnfige un stalp, toarna
deasupra untdelemn, si comoara afla-vei in sanul tau". Iar
daca esti legat cu lantul cunostintii sufletesti, se cuvine sa-ti spun,
ca mai usor ai putea sa te deslegi din lanturi de fier, decat din
acelea. Si niciodata nu te departezi de cursele ratacirii, si nu vei
avea ihdrazneala cu pricepere si nadejde catre Domnul, si pururea
calci pe ascutis de sabii, si nici de cum nu vei putea sa petreci

90



fara de scarba. Cu neputinta (stiind ca esti neputincios) si cu
simplitate te roaga, ca sa-ti traiesti viata cum trebuie inaintea lui
Dumnezeu, ca atunci fara de grija te afli. Ca mila urmeaza smeritei
cugetari, asa ca o umbra unui trap. Deci, daca vrei sa petreci asa,
sa nu dai mana cu niciunul din gandurile cele neputincioase. Si
chiar de ar fi sa te inconjoare toate pagubirile, si toate relele si
toate primejdiile, si sa te ingrozeasca, sa n-ai grija lor, nici sa nu
le socotesti pe eie.

Daca te-ai incredintat, ca poate Domnul sa te pazeasca, si
daca mergi pe urma Lui, sa nu aibi iarasi grija acestora, ci zi in
sufletul tau: „De ajuns imi este mie, sa am intre toate pe Acela,
Caruia i-am incredintat sufletul meu. El stie, ca eu nu sunt
aicea". Si atunci de fapt vezi minunile lui Dumnezeu. Ca El
mereu se apropie sa mantuiasca pe cei ce se tern de Dansul. Ca,
desi navazuta, purtarea Lui de grija li inconjoara. Si fiindca
pazitorul eel ce este cu tine, nu se vede cu ochii cei trupesti, nu
trebuie sa te indoiesti, de aceea, ca El exista. Caci de multe ori El
se dezvaluieste si ochilor celor trupesti, ca sa-ti dea tie tndraz-

neala.

Caci daca se leapada omul de orice sprijin vazut si de
nadejdea in oameni, si cu credinta urmeaza lui Dumnezeu, si cu
inima curata, indata Harul vine asupra lui si-si arata puterea prin
tot felul de sprijin. Si incepe de la cele vazute, si de la cele
trupesti si li arata lui, sprijinul prin purtarea de grija cu care-1
inconjoara. Ca sa poata omul sa simta cat mai mult puterea purtarii
de grija a lui Dumnezeu imprejurul sau. Si prin asemanare cu
cele vazute, sa se incredinteze si pentru cele sufletesti si pentru
viata lui, cum se cuvine varstei celei fragede a mintii lui, ca si
atunci cand nu s-a ingrijit, i s-au dat lui cele de trebuinta, fara de
oboseala. Si purtarea de grija a lui Dumnezeu de multe ori face
sa treaca de la om navalirile pline de primejdii, care se apropie

91



de el negandind el la acelea, si Harul pe nesimtite le goneste de
la el printr-o mare rninune, si se ingrijeste de el ca o mama', care
aripile si le mtinde peste copiii ei (puii ei), ca sa nu-i vateme
ceva. Si omul vede cu ochii ca s-a apropiat de el pieirea lui, dar
a scapat nevatamat. Si astfel ii da si invatatura celor ascunse, si
sta la panda imprejurul lui, ca sa ia seama la gandurile si la
judecatile cele grele, cele de neinteles. Si cu mare usurinta le
intelege si le afla legatura lor, una cu alta, si amagirea din ele, si
de care se lipeste cu sufletul si cum se nasc una din alta si fa'c
sufletul sa piara. Si face de rusine in ochii omului toata panda
dracilor, si salasluirea gandurilor lor, si sadeste intr-insul
intelegerea celor viitoare, si face sa rasari in simplitate inima
tainica, pentru ca in toate sa simta puterea intelegatoare a
gandurilor celor subtiri, si ii arata, ca cu un deget, ce-ar fi patimit,
de nu le-ar fi cunoscut pe ele. Si intelege omul de aici, ca fiecare
lucru, mare sau mic, de la Ziditorul sau se cade sa-1 ceara prin
ragaciune.

Iar cand prin Harul Dumnezeiesc, i s-ar adeveri intelegerea
nadejdii in Dumnezeu, atunci omul ar incepe sa intre in ispite
putin cate putin. Si ingaduie Dumnezeu sa-i fie trimise ispite,
potrivite cu masura lui, ca sa poata rabda taria lor. Si chiar in
ispitele acestea, apropie Dumnezeu de om sprijinul sau in chip
simtit, ca sa fie cutezator, pana ce putin cate putin castiga omul
iscusinta si ihtelepciune, si defaima pe vrajmasii lui prin nadejdea
cea catre Dumnezeu. Ca nu poate omul sa se ihtelepteasca prin
razboaiele cele duhovnicesti, ca sa-L cunoasca pe Cel ce-i poarta
de grija, si sa simta pe Dumnezeul lui, si pe ascuns sa se ihtareasca
in credinta lui, decat numai prin puterea iscusintii, pe cai - e a
primit-o.

Iar cand vede Harul, ca a inceput sa-si faca loc in gandul
omului parerea, si a inceput sa se socoteasca pe sine un lucru
mare, indata ingaduie sa se intareasca ispitele impotriva lui, pana
ce-si afla neputinta lui, si alearga si si-1 pastreaza pe Dumnezeu

92



intra sine prin smerenie. Si asa ajunge omul la masura barbatului
desavarsit, prin credinta si prin nadejdeain Fiul lui Dumnezeu, si
incepe sa se ridice catre dragoste.

Caci atunci s-ar cunoaste ca prin minune dragostea lui
Dumnezeu catre om, cand ea ar lucra in mijlocul unor fapte care
taie omului orice nadejde. Si acolo isi arata Dumnezeu puterea
Sa, mantuindu-1 pre el. Caci intra odihna si rasfat, omul nu afla
nici cand puterea Dumnezeiasca. Si Dumnezeu nu si-a aratat
niciodata lucrarea Lui, decat in pamant neturburat, si in pustie, si
in locuri lipsite de intalniri cu oamenii si de turburarea care vine
din rmpreuna locuirea cu ei.

Cand vei pune inceput virtutii, sa nu te miri, daca izvorasc
asupra ta din tot locul, necazuri aspre si tari. Ca nu se numeste
virtute aceea, care nu e insotita de greutati in lucrarea ei. Ca
virtutea chiar de acolo isi trage numele, cum zice Sfantul loan:
ca peste virtute cade de obicei greutatile; si se prihaneste virtutea
cand eel ce o lucreaza isi trage rasufletul (se odihneste). Inca si
fericitul Marcu monahul a zis: „Orice virtute care se lucreaza se
numeste Grace, cand implineste porunca Duhului". De aceea,
„toti cei ce vor sa traiasca cu teama Domnului vor fi prigoniti in
(numele lui) lisus Hristos" (2 Tim. 3, 12). Si: „Cel ce voieste
sa vie dupa Mine, sa se lepede de sine, sa-si ia Crucea sa si
sa-Mi urmeze Mie. Si daca cineva nu va voi sa traiasca in
odihna, pierzandu-si sufletul sau pentru Mine, acela il va afla pre
el" (Marcu 8, 34). Si iata, de aceea ti-a luat-o Domnul inainte,
si ti-a pus inainte Crucea, ca sa dai asupra ta o hotarare de
moarte, si sa trimiti sufletul tau sa iasa in calea Lui.

Nici o simtire nu-i mai puternica decat deznadejdea. Ea nu
stie sa fie biruita de ceva, nici de cele de dreapta, nici de cele de
stanga; si cand omul va taia din mintea lui, nadejdea vietii sale,
atunci cutezanta nu mai are margini. Atunci nu-i vrajmas, care
sa-i tina calea si nu-i necaz, care prin vestire, sa-i faca sufletul sa
slabeasca. Fiindca orice necaz i s-ar intampla, este mai mic decat

93



moartea. Si doar el s-a invoit sa primeasca moartea. Daca in tot
locul, in tot lucrul, in tot ceasul, si in orice vrei sa faci, iti pui in
gand tinta lucrului si te mahnesti pentru toate, nu numai ca vei
avea fridraznire si te vei afla mereu fara preget, ca sa te impotrivesti
oricarui lucru, socotit o greutate, ci, cu puterea gandurilor tale
fug de la tine ideile infricosate si ihgrozitoare, care prin obisnuinta
se nasc in om, din gandurile care vin in vremea odihnei. Si toate
cele grele si aspre din calea ta, usoare si lesnicioase ti se vor
parea. Si adesea toate ti se vor intampla — intors de cum te-ai
asteptat, ba poate niciodata nu ti se va intampla nimic, asa cum
te-ai asteptat.

Bine stii, ca nadejdea de odihna pururea lipseste pe oameni
de la pomentiea celor marete, de bunatati si de virtuti. Dar nici
macar cei ce petrec trupeste in lumea aceasta, nu pot sa-si ajunga
tinta vointei lor, daca nu se hotarasc in minte a lor, sa sufere
greutatile.Si de vreme ce experienta marturiseste despre aceasta,
nu-i nevoie de cuvinte, ca sa nu te incredintezi. Ca in tot neamul
omenesc, din trecut si pana astazi, nu-i nimic prin care omul sa
slabeasca si sa nu ajunga la biruinta, decat numai greutatile, prin
care el se lipseste de lucrurile cele bune. De aceea sa^zicem pe
scurt: cu nimic nu-si arati omul dispretul fata de Imparatia
Cerurilor, decat prin nadejdea odihnei celei mici, celei de pe
pamant. Si nu numai acestea le pazeste, ci adesea chiar multe
navaliri, si cumplite ispite se pregatesc oricarui om, care-si face
voia si gandurile lui pornite sunt spre aceastea, fiindca
ocarmuitorul lui e pofta.

Si cine nu stie ca si pasarile in cautarea odihnei, se prind m
lat. Si poate nu se' deosebeste mult cunostinta noastra de cunostinta
pasarilor, prin asemanare cu cele ascunse, cu cele intamplate in
chip tainic in unele imprejurari, cunostinta prin care si dracul
prin fagaduinta si gandul odihnei, ne vaneaza pre noi, dintru
inceput? Dar iata ca prin firea gandului, care doreste sa alerge
dupa cuvant, m-am ratacit de la tinta, pe care am pus-o de la

94



inceput cuvantului meu. Voiam sa arat ca, in ori si ce lucru
trebuie sa punem necazul ca tinta in gandul nostra pururea, ca sa
rncepem calatoria noastra cea catre Domnul si sfarsitul acestei
calatorii s-o sprijinim pe inceput si cu sarguinta. Cand voieste sa
puna inceput vreunui lucru pentru Domnul, de cate ori nu ihtreaba
omul: „Oare este odihna in lucrul acesta?" Dar este cu putinta
sa mergi spre odihna, facand chiar numai lucruri usoare? Dar
poate este in ea vreun lucru de necaz, vreo durere pentru trap? Si
iata, sus si jos, nu cautam tot odihna? Ce zici omule, voiesti sa te
sui la cer, si sa primesti Imparatia Cerurilor, si sa fii partas cu
Dumnezeu, si sa ai parte de odihna cea de acolo prea fericita, si
sa traiesti impreuna cu ingerii si sa ai viata vesnica, si sa mai stai
sa intrebi de are calea aceasta osteneala? O, minune!... Cei ce
doresc lucrarile veacului acestuia trecator, tree peste valurile cele
mfricosatoare ale marii si cu iidrazneala umbla in drumurile cele
mai grele, si nici decum nu zic, ca lucrul e anevoios si ca e necaz
in a-1 ispravi. Si noi la tot pasul cercetam, de vom gasi odihna.
Daca ihsa cu tot dinadinsul am avea in minte calea rastignirii, in
toata vremea sa ne gandim, ce necaz nu-i mai usor decat
rastignirea?

Dar stim cu totii sa niciodata nimeni n-a biruit in vreun
razboi si n-a primit cununa cea nevestejita, si nici pofta nu si-a
putut-o birui, fie si in lucruri vrednice de lauda, si nici n-a slujit
in lucrarile cele dumnezeiesti, nici nu s-a desavarsit in vreuna
din mult slavitele virtuti, decat acela care a putut sa dispretuiasca
lucrarea necazurilor si a gonit de la sine indemnarea spre odihna,
din care vin nepurtarea de grija, lenea si spaima, care se
intovarasesc cu slabirea, in orice lucru bun.

Cand se umple mintea de ravna pentru virtute, atunci nici
simturile cele vadite, adica auzul, vazul, mirosul, gustul si pipaitul,
nu se mai dau batute, cand e vorba sa prinda lucrarile cele grele,
cele de dincolo, dinafara de marginile puterii firesti. Si in clipa in

95



care dorinta fireasca se pune in lucrare, atunci viata trupului are
un pret mai mic decat gunoiul. Ca atunci cand inima e plina de
sarg spre viata duhovniceasca, nici trapul nu mai simte durere,
nici nu se teme de infricosari, ci il ajuta mintea impotriva tuturor
ispitelor, sa fie tare ca diamantul. Sa ravnim si noi spre viata
duhovniceasca, dupa vointa lui lisus, si El va goni din noi toata
trandavirea, care naste o lenevire desavarsita in mintea noastra.
Din ravna vine indrazneala, si putere sufleteasca si sarguinta
trupeasca. Si ce putere mai pot avea dracii, cand sufletul isi
porneste ravna lui puternica si fireasca, impotriva lor? Si se zice
iarasi, ca din osardie (buna voire) se naste ravna. Si cand ravna
isi pune puterea ei in lucrare, atunci se intareste in suflet netemerea.
Si chiar acele cununi ale marturisirii, pe care le-au primit luptatorii
si mucenicii, prin taria lor, ei le-au dobandit prin uidoita lucrare a
ravnii si sarguintii, care se nasc din purtarea vointii celei frresti.
Si se faceau nepatimasi (nu simteau) in durerile lor cele cumplite
ale chinurilor. Dumnezeu sa ne harazeasca si noua o astfel de
osardie, dupa bunul sau plac. AMIN.
In fine, mai am o intrebare de ordin "moral": de ce va trebuie o autoritate (biserica) care sa va spuna ce sa faceti ? O stiti si singur, presupun. Va scapa ceva din rau ? Constiinta dumneavoastra nu aprinde un "beculet" cand raul se apropie ? Toti stim "binele si raul". E adevarat ca nu suntem mereu in stare sa si facem binele desi il stim. Dar de stiut il stiti la fel de bine si fara biserica, nu ? Sa inteleg ca biserica se adreseaza celor in care criteriul binelui/raului nu este prea bine stabilizat ?
Dacă in cele ale ştiinţei, avem nevoie de atâta scolală şi facultăţi pt a ajunge să stăpânim un domeniu, şi asta pt scurtă durată din viaţă, cu cât mai mult pt desăvârşirea creştină, care este arta artelor, după sf părinţi, avem nevoie de astfel de călăuze, mai ales când există atâta confuzie.
Cred că la întrebare, în mare parte v-a răspuns sf Isaac în privinţa cunoaşterii, anume că nu este suficientă cunoaşterea firească, vedem că deşi ştim singuri binele şi răul, totuşi înşelarea poate exista, proorocii mincinoşi , chiar mulţi există, după cuvântul Lui Hristos. Şi mulţi nimeresc calea cea lată şi largă ce duce la pierzare.
Autoritatea bisericească este indispensabilă pt că lor s-a dat preoţia sacramentală, ei reprezintă o succesiune clară, pt a evita confuzia, dacă acum există confuzie deşi avem o succesiune istorică clară, cu atât mai mult ar fi dacă nu ar fi această autoritate, fiecare cult s-ar da drept biserica apostolică şi confuzia ar fi şi mai mare.
Plus că ei sunt oamenii dedicaţi spre a administra Tainele şi iniţierea creştină într-o structură bine organizată.
(Fireste ca cel ce a cunoscut mai mult va fi mai rau batut ! Asa e drept. El, daca face raul il face impotriva unei certitudini, nu a unei banuieli, a unei "credinte". Stie ce face. Cine cade de sus cade mai rau. Fireste ! Asta ar trebui insa sa va arate prioritatile. Cunoasterea e locul din care se cade mai rau. credinta este calea "conservativa" sa spunem. cu risc mai mic, caci esti mai jos. Sa inteleg ca, in sufletul credinciosului, este si ceva de aceasta natura ? O dorinta de a nu risca , de a lua calea batuta ?)
Bine aţi spus, căderea este posibilă de la orice "înălţime", de acea sfinţii cu mare frică au călătorit în această viaţă şi într-o continuă pocăinţă de frica acestei căderi, grija lor neadormită era pt pericolul ce urma din cauza mândriei, în special şi nu numai, după care inevitabil urmează căderea, pt că sfinţii duc o viaţă de sfinţenie prin harul lui Dumnezeu, iar căderea inseamnă părăsirea de către acest har.
Şi asta, până au ajuns la iubire curată de Dumnezeu, până au simţit înfierea, pt că atunci iubirea alungă teama.
Cu mult respect.

esenin
Mesaje:1252
Membru din:02 Iul 2008, 20:52
Confesiune:eterodox
Preocupări:artele vizuale, electronica

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde esenin » 30 Apr 2011, 14:23

Sunt foarte de acord cu ce scrie Sf. Isaac Sirul (daca din el sunt citatele), si cu ierarhizare pe care o afce el. se vede ca a gandit subiectul si ca a experimentat asta. Atata ca nu as numi cunoasterea duhovniceasca "vedere". Desi...intr-o masura este "vedere" !. Dar doar intr-o masura. Imi place si discriminarea pe care face intre cunoasterea sufleteasca si ce duhovniceasca. Am exact aceeasi idee. Dar e greu s-o faci sa patrunda.

Asta este, in acest domeniu, "renuntarea la sine". Este, adica renuntarea la ceea ce aduce, in interiorul cunoasterii, "sufletul afectiv". Nu este vorba la a renunta la parerea buna in favoarea altei pareri, chiar daca ea vine de la o "autoritate". Vedeti, de pilda disputa de pe acest forum in legatura cu geocentruismul. Un participant aducea argumentul ca daca omul este centrul de interes al universului atunci pamantul trebuie sa fie centrul geometric (asta ii spune sufletul afectiv). Sunt multe alte exempla, dar ma abtin, ca sa nu scandalizez.
Cred deci ca "sine" (din "renuntarea la sine") inseamna renuntarea la ceea ce iti spune sinea ta "superficiala" si nu sinea ta profunda care este, chiar daca nu o stim, chiar Christos.La aceasta a doua sine nu trebuie sa renuntam. Din exemplul dat vedeti cum dinspre autoritate, dinspre biserica, se infiltreaza parerea de acest tip, ("afectiva") falsa in fond.
Asta va intrebam. Nu afirm ca toate parerile care vin dinspre biserica sunt false, ci doar ca multe sunt gresite.
Cum stiti sa le discerneti ? Chiar Christos va spune "cautati si veti gasi". El nu va spune "Nu cautati si veti gasi". Adica chiar El exclude sau limiteaza posibilitatea gasirii unor adevaruri gata-facute. Asa incat exclude (partial, se intelege), si existenta unui depozitar al acestor adevaruri. Sigur, in parte, ele se afla "in stoc" in Biserica. fara indoiala. Dar omul insusi trebuie sa "caute".
----------------------------------------------------------------------------------------
(pasajul "ambiguu" din VT era cel cu ispita. Este greu de decis daca am primit "cadoul" de la Lucifer, sau de la Dumnezeu, sau de la amandoi...etc. -Cunosc parerile sfintilor ortodocsi, nu vreau sa mai reiau discutia. de aceea zic ca e "ambiguu").

Pr Haralambie
Mesaje:895
Membru din:14 Ian 2010, 19:54
Confesiune:ortodox
Preocupări:Sensul vieţii
Localitate:BOR
Contact:

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Pr Haralambie » 02 Mai 2011, 14:25


Cum stiti sa le discerneti ?

Domnule Esenin, în sf Taine ale Bisericii primim cunoaşterea, prin mirungere primim dişcernerea, acolo este "pecetea Darului Duhului Sfânt", apoi această cunoaştere creşte mereu până la măsura desăvârşirii Lui Hristos, prin euharistie, dar luate la modul serios în curăţie şi hotărâre bună şi sinceră.
Lui Luca şi Cleopa le ardea inima când Hristos le tâlcuia scripturile pe cale, dar deabia la frângerea pâinii li s au deschis ochii şi lau cunoscut.
La aceasta este indispensabil împlinirea poruncilor evanghelice, că Hristos a spus: Din porunci mă veţi cunoaşte.
De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele.
Dacă veţi cere ceva în numele Meu, Eu voi face. Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte, acela este care Mă iubeşte; iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui.
Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe Care-L va trimite Tatăl, în numele Meu, Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu.

Apoi Biserica are această făgăduinţă a lui Hristos, că va fi cu noi până la sfârşitul veacului, deci nu se referă numai la apostoli din primul secol creştin.
Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh,
Învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi iată Eu cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin. Matei 28,19-20

Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă ca să fie cu voi în veac,
Duhul Adevărului, pe Care lumea nu poate să-L primească, pentru că nu-L vede, nici nu-L cunoaşte; voi Îl cunoaşteţi, că rămâne la voi şi în voi va fi!
Nu vă voi lăsa orfani: voi veni la voi. Ioan 14, 16-18

Faptul că şi din biserică spun unii greşeli, nu-i de mirare, am fost preveniţi de Hristos, că se vor ridica dintre noi( adică din interiorul bisericii) barabaţi care vor învăţa erezii, pt ca să se învedereze cei încercaţi.
Cel care va lucra poruncile Lui Hristos va cunoaşte adevărul.

(pasajul "ambiguu" din VT era cel cu ispita. Este greu de decis daca am primit "cadoul" de la Lucifer, sau de la Dumnezeu, sau de la amandoi...etc. -Cunosc parerile sfintilor ortodocsi, nu vreau sa mai reiau discutia. de aceea zic ca e "ambiguu").
Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni, fiecare este ispitit de însăşi pofta sa. ap Iacov.
Cu mult respect.

esenin
Mesaje:1252
Membru din:02 Iul 2008, 20:52
Confesiune:eterodox
Preocupări:artele vizuale, electronica

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde esenin » 02 Mai 2011, 15:55

Cum o primiti "in Sfintele taine ?" Cum primiti discernamantul prin mirungere ? Dumneavoastra insiva, persoana dumneavoastra nu face nimic ca sa discearna ? E cadou ? E suficient un gest al preotului ca omul sa capete discernamant ? Daca este asa atunci cum mai devine discernamantul virtute ? (Daca nu muncesti tu insuti sa intelegi si deci sa discerni) Nu este asta mai degraba superstitie ?
De altfel, toti ortodocsii au primit mirungerea la botez. Ii vedeti dumneavoastra in stare sa discearna ? E o calitate foarte rara.

Pr Haralambie
Mesaje:895
Membru din:14 Ian 2010, 19:54
Confesiune:ortodox
Preocupări:Sensul vieţii
Localitate:BOR
Contact:

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Pr Haralambie » 02 Mai 2011, 21:27

Da dle Esenin, aveţi dreptate, eu am crezut că astea se înţeleg de la sine, şi am accentuat numai contribuţia harului care este mai importantă.
Este o sinergie, o conlucrare între voinţa omului cu capacitatea lui de înzestrare naturală şi harul Lui Dumnezeu luat în sf Taine.
La capitolele, naştere de sus, înviere sufletească, viaţă duhovnicească şi Cunoaşterea Lui Dumnezeu, fără ajutorul lui Dumnezeu nu putem face nimic, El a spus : fără mine nu puteţi face nimic!
E adevrat, dişcernământul este floare rară chiar şi la ortodocşi, pt că este un dar care se dă după multă osteneală în lucrare a poruncilor evanghelice.
Cu mult respect.

Doriana
Mesaje:773
Membru din:01 Oct 2010, 21:42
Confesiune:neo-protestant
Preocupări:cunoasterea lui Dumnezeu

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Doriana » 25 Ian 2012, 09:44

De ce e asa de importanta credinta?De ce vor fi judecati cei care nu cred?De ce vrea Dumnezeu sa credem?De ce nu e de ajuns sa fim morali?
A fi moral inseamna a-ti infrana (unele) pacate de dragul unei imagini bune sau al unor principii umaniste. In acest fel problema pacatului nu este nicodata rezolvata, ci e ca gunoiul bagat sub covor. Gunoiul ramane mereu in om si creste odata cu timpul, apasand tot mai mult.
A avea credinta (si ma refer la credinta mantuitoare, nu la cea draceasca) presupune a accepta autoritatea lui Dumnezeu, care te poate elibera de sub stapanirea pacatului, si a relationa cu El in acest scop. Credinta este instrumentul care ne pune in legatura cu Dumnezeu si binecuvantarile lui, facandu-le disponibile pentru noi.

Ca sa luam un exemplu banal: Daca un tata ii spune fiului sau: "Ti-am cumparat un bilet la meciul de maine. El este undeva in camera ta. Daca faci ordine il vei gasi".
Copilul are doua solutii: Il crede pe tatal lui, si se pune pe treaba (deci fapte) pana gaseste acel bilet, ori, din lene, prefera sa spuna ca tatal lui vrea sa-l pacaleasca si nu i-a cumparat de fapt nimic. Astfel, necredinta lui ii va fura darul, iar locul din tribune va fi ocupat de altul..

Cei ce nu cred vor fi judecati tocmai pentru ca nu au fost eliberati de pacate, caci, necrezand, au respins darul iertarii lui Dumnezeu pentru ei. Pacatele lor au ramas si pentru acele pacate sunt judecati.
E ca si cum ne-am intreba de ce moare un om bolnav care nu vrea sa-si ia medicamentele. Pentru ca, din cauza lipsei medicamentelor, vindecarea nu mai are loc si omul se stinge.
Credinta este medicamentul care vindeca de pacat ( substanta activa fiind Hristos, daca imi este permis sa spun asa; caci este vorba despre credinta in Hristos). Fara ea, vom muri in pacatele noastre.
"Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.". 2 cor 5:21

ddc
Mesaje:217
Membru din:10 Oct 2009, 16:35
Confesiune:ortodox
Preocupări:Adevarul

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde ddc » 26 Ian 2012, 20:11

De ce e asa de importanta credinta?De ce vor fi judecati cei care nu cred?De ce vrea Dumnezeu sa credem?De ce nu e de ajuns sa fim morali?
A fi moral inseamna a-ti infrana (unele) pacate de dragul unei imagini bune sau al unor principii umaniste. In acest fel problema pacatului nu este nicodata rezolvata, ci e ca gunoiul bagat sub covor. Gunoiul ramane mereu in om si creste odata cu timpul, apasand tot mai mult.
A avea credinta (si ma refer la credinta mantuitoare, nu la cea draceasca) presupune a accepta autoritatea lui Dumnezeu, care te poate elibera de sub stapanirea pacatului, si a relationa cu El in acest scop. Credinta este instrumentul care ne pune in legatura cu Dumnezeu si binecuvantarile lui, facandu-le disponibile pentru noi.

Ca sa luam un exemplu banal: Daca un tata ii spune fiului sau: "Ti-am cumparat un bilet la meciul de maine. El este undeva in camera ta. Daca faci ordine il vei gasi".
Copilul are doua solutii: Il crede pe tatal lui, si se pune pe treaba (deci fapte) pana gaseste acel bilet, ori, din lene, prefera sa spuna ca tatal lui vrea sa-l pacaleasca si nu i-a cumparat de fapt nimic. Astfel, necredinta lui ii va fura darul, iar locul din tribune va fi ocupat de altul..

Cei ce nu cred vor fi judecati tocmai pentru ca nu au fost eliberati de pacate, caci, necrezand, au respins darul iertarii lui Dumnezeu pentru ei. Pacatele lor au ramas si pentru acele pacate sunt judecati.
E ca si cum ne-am intreba de ce moare un om bolnav care nu vrea sa-si ia medicamentele. Pentru ca, din cauza lipsei medicamentelor, vindecarea nu mai are loc si omul se stinge.
Credinta este medicamentul care vindeca de pacat ( substanta activa fiind Hristos, daca imi este permis sa spun asa; caci este vorba despre credinta in Hristos). Fara ea, vom muri in pacatele noastre.
1.Nu inteleg de ce mi-ai raspuns pe alt topic.

2.De ce nu e de ajuns ca omul sa fie moral ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului de catre Dumnezeu?Insusi actiunea de a fi moral inseamna o indepartare de pacat... Alegerea binelui in locul raului.. De ce trebuie omul sa creada ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului?De ce impune Dumnezeu aceasta conditie pentru a elibera de sub stapanirea pacatului?Ce e asa de important la credinta?Credinta nu e intotdeauna sinonima cu moralitatea... De cele mai multe ori cele doua sunt chiar antonime.. De ce criteriul asta?Ma refer aici in special la credinta in Christos si la NT, unde aparent credinta este criteriul de judecata... De ce credinta in Christos este criteriul de judecata si mai exact ce inseamna a crede in Christos?

3.Adica Dumnezeu se joaca jocuri?De aia vrea sa credem?

4.Sunt o gramada de oameni morali care nu cred in Christos, marea majoritatea a lumii morale.

Avatar utilizator
descoperire
Mesaje:164
Membru din:27 Dec 2011, 22:55
Confesiune:neo-protestant
Preocupări:teologie,internet,sport,sanatate

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde descoperire » 26 Ian 2012, 20:35


1.Nu inteleg de ce mi-ai raspuns pe alt topic.

2.De ce nu e de ajuns ca omul sa fie moral ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului de catre Dumnezeu?Insusi actiunea de a fi moral inseamna o indepartare de pacat... Alegerea binelui in locul raului.. De ce trebuie omul sa creada ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului?De ce impune Dumnezeu aceasta conditie pentru a elibera de sub stapanirea pacatului?Ce e asa de important la credinta?Credinta nu e intotdeauna sinonima cu moralitatea... De cele mai multe ori cele doua sunt chiar antonime.. De ce criteriul asta?Ma refer aici in special la credinta in Christos si la NT, unde aparent credinta este criteriul de judecata... De ce credinta in Christos este criteriul de judecata si mai exact ce inseamna a crede in Christos?

3.Adica Dumnezeu se joaca jocuri?De aia vrea sa credem?

4.Sunt o gramada de oameni morali care nu cred in Christos, marea majoritatea a lumii morale.
Prea multe de ce ddc.Eu inteleg ca te doare existenta lui Dumnezeu, ca te framanta necesitatea de a fi sub stapanire.La toate intrebarile tale este un singur raspuns care poate nu te va satisface:Eu nu stiu de ce El vrea asa sa fie,cert e ca El exista si trebuie(noua ne trebuie)sa-i respactam dorinta.Eu cred ca asa intrebari se nasc in lupta cu pacatul:cand vezi ca cedezi incepi sa intrebi de ce vrea asa.
Adă Doamne ziua aceea mai devreme!

Doriana
Mesaje:773
Membru din:01 Oct 2010, 21:42
Confesiune:neo-protestant
Preocupări:cunoasterea lui Dumnezeu

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Doriana » 28 Ian 2012, 13:13

De ce trebuie omul sa creada ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului?De ce impune Dumnezeu aceasta conditie pentru a elibera de sub stapanirea pacatului?
Pentru ca nu exista alta solutie.
ddc, de la inceput Dumnezeu i-a spus omului: "Sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca vei muri negresit." Omul nu a ascultat, neascultarea lui a fost printre primele pacate...iar din acea zi omul moare; intai duhovniceste apoi trupeste. iar moartea si pacatul s-au intins ca o molima, incat au ajuns fara sfarsit.

Pacatul este un lucru extrem de greu si serios; el ucide cu precizie pe cel care pacatuieste. E mai puternic decat omul, asa incat omul singur nu poate lupta cu pacatul. Se poate chinui cel mult, dar mare izbanda nu are, caci pacatul face parte din fiinta lui. Atunci Dumnezeu L-a trimis pe Hristos, care a luat asupra Lui toate pacatele noastre, nu fiind moral, ci murind la cruce nevinovat dupa ce a trait o viata fara pacat. A luat insa pacatele noastre asupra Lui si a murit din cauza lor, caci plata pacatului este moartea. Modalitatea de a ne insusi jerfa Lui este sa credem in El. Crezand in El beneficiem de iertare, de eliberarea de sub pacatele pe care le facem desi nu am vrea sa le facem, devenim asemanatori lui Hristos si sfinti in ochii lui Dumnezeu. Iar la sfarsitul vietii ne asteapta cununa, daca vom fi ramas in El. Si asta numai prin meritele lui Hristos, care a platit pretul pacatului in locul nostru.
2.De ce nu e de ajuns ca omul sa fie moral ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului de catre Dumnezeu?Insusi actiunea de a fi moral inseamna o indepartare de pacat...
Nu, ddc, a fi moral inseamna a te amagi ca esti eliberat de pacat; este doar o imitatie. Omul nu este eliberat de pacat, ci isi impune sa nu mai faca unele pacate, desi aceste pacate mai locuiesc inca in el. Si asta se observa in incercare. Pune un om moral si un sfant in situatii limita si observa-i cum actioneaza. Omul moral isi va uita toata moralitatea, caci pacatul care zacea in el iese la suprafata. Incepe sa judece, sa blesteme, sa faca orice pacat pentru a-si salva pielea. Sfantul insa va rabda suferinta fara sa pacatuiasca, deoarece pacatul nu mai locuieste in el.

In plus, omul moral respecta cel mult "sa nu furi", "sa nu ucizi", "sa nu minti" (oare?), eventual "sa nu preacurvesti", desi preacurvia a ajuns ceva aproape moral in ziua de azi. Probabil nu injura si nu pofteste prea mult la ce are aproapele...A fi insa eliberat din pacat merge mult mai departe: "Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. "(Efes 4:11)
4.Sunt o gramada de oameni morali care nu cred in Christos, marea majoritatea a lumii morale.
Bravo lor. Asta insa le poate sluji in relationarea cu lumea, nu spre mantuire. Dumnezeu nu vrea sa te elibereze din pacat de dragul unui moft, ci ca sa fii liber si fericit. Daca cineva e moral, e pentru el. Multi oameni morali se sinucid insa, caci, chiar daca in afara pare ca au castigat lupta cu pacatul, ramane apasarea din interior a pacatului care isi cere plata, anume moartea.
"Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.". 2 cor 5:21

Dionysie
Mesaje:695
Membru din:20 Dec 2010, 20:57
Confesiune:ortodox
Preocupări:înţelegerea
Localitate:fost: "aletheia"

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde Dionysie » 28 Ian 2012, 17:28

De ce nu e de ajuns ca omul sa fie moral ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului de catre Dumnezeu? Insusi actiunea de a fi moral inseamna o indepartare de pacat... Alegerea binelui in locul raului..
De ce ar fi de ajuns, în actualele condiţii, care durează de ceva vreme încoace, ca omul să fie moral pentru a fi eliberat de sub stăpânirea păcatului? Până la urmă ce este păcatul, ce este moralitatea, ce este binele şi ce este răul? Dacă păcatul originar a avut ca şi consecinţă şi întunecarea ontologică a omului, fără ca omul să aibă totuşi anihilat chipul lui Dumnezeu din el, atunci cum crezi că, având vederea spirituală întinată şi distorsionată de moartea spirituală datorată păcatului originar precum şi păcatelor ulterioare păcatului originar, omul va vedea suficient de bine starea în care cu adevărat se află, locul de unde a căzut, boala şi moartea precum şi metodele de vindecare şi de ce crezi că omul ar avea puterea, forţa pentru a se vindeca pe sine de moartea spirituală în care se află? Cât de mult poate să îndrepte o aşa zisă moralitate? Asta nu înseamnă că aş fi împotriva moralităţii, ba dimpotrivă sunt un susţinător al opiniei că moralitatea rămâne totuşi esenţială, dar nu suficientă pentru moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu.
De ce trebuie omul sa creada ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului? De ce impune Dumnezeu aceasta conditie pentru a elibera de sub stapanirea pacatului? Ce e asa de important la credinta? Credinta nu e intotdeauna sinonima cu moralitatea... De cele mai multe ori cele doua sunt chiar antonime.. De ce criteriul asta? Ma refer aici in special la credinta in Christos si la NT, unde aparent credinta este criteriul de judecata... De ce credinta in Christos este criteriul de judecata si mai exact ce inseamna a crede in Christos?
Poate nu ai sesizat dar totuşi fundamental în NT nu este atât credinţa, cât harul lui Dumnezeu, lucrarea de mântuire a Fiului lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu Tatăl, lucrarea de mântuire a Fiului şi revărsarea Duhului Sfânt sunt totuşi cele esenţiale în NT. Dealtfel credinţa de care se vorbeşte în NT are mai multe accepţiuni. Părerea mea persoanlă este însă că mai mare importanţă decât credinţa o au lucrarea harului lui Dumnezeu şi iluminarea cunoaşterii, deşi şi credinţa are rolul ei care nu poate fi ignorat. Şi asta pentru că o convingere adevărată despre adevărul a tot ceea ce vorbeşte Scriptura Noului Legământ al lui Dumnezeu cu poporul Său ales vine cu adevărat din cunoaşterea harului lui Dumnezeu; pentru cei mai simpli s-ar putea să fie îndeajuns şi credinţa, dar nu pentru toţi, căci nu avem toţi aceleaşi aşteptări. Până la urmă convingerea deplină nu poate veni decât din cunoaştere, credinţa în adevărul revelat în NT nu poate oferi decât un înlocuitor, un sprijin pentru a ajunge la cunoaştere, însă convingerea adevărată o dă cunoaşterea.

Însă aici se pune problema fundamentală a categoriei de cunoaştere pe care o presupune înţelegerea adevărului NT, iar având în vedere că toată problematica NT este în mod esenţial metafizică, şi cunoaşterea prin care se poate înţelege adevărul evangheliei este tot una de ordin metafizic, anume iluminarea spirituală de care au vorbit sfinţii lui Dumnezeu încă din cărţile care au fost cuprinse în canonul NT. Este vorba despre o anume iluminare, pentru că mai sunt şi alte religii sau secte care vorbesc de iluminare, şi anume de acea iluminare spirituală care imprimă de fapt spiritului cunoscătorului sau gnosticului, până în profunzimea acestuia, schimbându-l, transformându-l ontologic, sau măcar depunând sămânţa unei potenţiale transformări ontologice (întru ieşirea din moartea spirituală a păcatului şi a necomuniunii cu Dumnezeu), forţa sau puterea care emană, ca o energie necreată din jertfa de pe cruce şi din învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat firea umană la întruparea lui ca Isus Christos. Dar această transformare este una însă trăită în stare de conştienţă şi de cunoaştere, de trezvie, cu alte cuvinte spiritul cunoscătorului receptează prin cunoaştere directă şi prin imprimare, prin pecetluire în esenţa fiinţei lui, sau poate doar măcar pentru o viitoare sălăşluire esenţială, a puterii eficiente, reale a jertfei lui Isus Christos. Jertfa şi învierea lui Christos modelează prin harul necreat sinele lăuntric şi cunoscător zdrobind puterea morţii şi moartea, împrăştiind întunericul spiritual şi aducând răsăritul Luminii celei adevărate a Dumnezeului adevărat, pentru ca astfel Christos să ia naştere sau să poată lua naştere în sinele lăuntric, pentru a îl naşte pe omul lăuntric, adevăratul iudeu, adevăratul ales al lui Dumnezeu, omul dinlăuntru de care vorbea şi încă mai vorbeşte sfântul Paul.

ddc
Mesaje:217
Membru din:10 Oct 2009, 16:35
Confesiune:ortodox
Preocupări:Adevarul

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde ddc » 29 Ian 2012, 14:18

De ce trebuie omul sa creada ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului?De ce impune Dumnezeu aceasta conditie pentru a elibera de sub stapanirea pacatului?
Pentru ca nu exista alta solutie.
Nu ai inteles ce am intrebat.De ce conditia asta si nu alta conditie?Daca e pana acolo aceasta conditie poate fi chiar nedreapta... Unii care cred dar nu sunt morali sa se mantuiasca , iar cei care nu cred si sunt morali sa nu se mantuiasca... In cazul acesta aceasta conditie e nedreapta..
ddc, de la inceput Dumnezeu i-a spus omului: "Sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca vei muri negresit." Omul nu a ascultat, neascultarea lui a fost printre primele pacate...iar din acea zi omul moare; intai duhovniceste apoi trupeste. iar moartea si pacatul s-au intins ca o molima, incat au ajuns fara sfarsit.
Ce vrei sa spui cu asta?Ca Dumnezeu impune conditii absurde si nejustificabile?
Pacatul este un lucru extrem de greu si serios; el ucide cu precizie pe cel care pacatuieste. E mai puternic decat omul, asa incat omul singur nu poate lupta cu pacatul. Se poate chinui cel mult, dar mare izbanda nu are, caci pacatul face parte din fiinta lui. Atunci Dumnezeu L-a trimis pe Hristos, care a luat asupra Lui toate pacatele noastre, nu fiind moral, ci murind la cruce nevinovat dupa ce a trait o viata fara pacat. A luat insa pacatele noastre asupra Lui si a murit din cauza lor, caci plata pacatului este moartea. Modalitatea de a ne insusi jerfa Lui este sa credem in El. Crezand in El beneficiem de iertare, de eliberarea de sub pacatele pe care le facem desi nu am vrea sa le facem, devenim asemanatori lui Hristos si sfinti in ochii lui Dumnezeu. Iar la sfarsitul vietii ne asteapta cununa, daca vom fi ramas in El. Si asta numai prin meritele lui Hristos, care a platit pretul pacatului in locul nostru.
Ortodoxia nu crede in asta... Nu crede in Ispasirea Penala.
2.De ce nu e de ajuns ca omul sa fie moral ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului de catre Dumnezeu?Insusi actiunea de a fi moral inseamna o indepartare de pacat...
Nu, ddc, a fi moral inseamna a te amagi ca esti eliberat de pacat; este doar o imitatie. Omul nu este eliberat de pacat, ci isi impune sa nu mai faca unele pacate, desi aceste pacate mai locuiesc inca in el. Si asta se observa in incercare. Pune un om moral si un sfant in situatii limita si observa-i cum actioneaza. Omul moral isi va uita toata moralitatea, caci pacatul care zacea in el iese la suprafata. Incepe sa judece, sa blesteme, sa faca orice pacat pentru a-si salva pielea. Sfantul insa va rabda suferinta fara sa pacatuiasca, deoarece pacatul nu mai locuieste in el.
Adica a fi moral, a face binele nu e ok?E ok sa crezi si sa faci raul?Probabil ca tu nu stii ce inseamna a fi moral.Fix asta intrebam de ce nu poate fi omul eliberat de pacat prin moralitate dar poate fi eliberat prin credinta si imoralitate?
In plus, omul moral respecta cel mult "sa nu furi", "sa nu ucizi", "sa nu minti" (oare?), eventual "sa nu preacurvesti", desi preacurvia a ajuns ceva aproape moral in ziua de azi. Probabil nu injura si nu pofteste prea mult la ce are aproapele...A fi insa eliberat din pacat merge mult mai departe: "Să nu întristaţi Duhul cel Sfânt al lui Dumnezeu, întru Care aţi fost pecetluiţi pentru ziua răscumpărării. Orice amărăciune şi supărare şi mânie şi izbucnire şi defăimare să piară de la voi, împreună cu orice răutate. "(Efes 4:11)
adica omul se elibereaza singur de pacat?pai cum se elibereaza unul care spune ca, crede si e imoral?
4.Sunt o gramada de oameni morali care nu cred in Christos, marea majoritatea a lumii morale.
Bravo lor. Asta insa le poate sluji in relationarea cu lumea, nu spre mantuire. Dumnezeu nu vrea sa te elibereze din pacat de dragul unui moft, ci ca sa fii liber si fericit. Daca cineva e moral, e pentru el. Multi oameni morali se sinucid insa, caci, chiar daca in afara pare ca au castigat lupta cu pacatul, ramane apasarea din interior a pacatului care isi cere plata, anume moartea.
Deci relatia cu lumea nu conteaza nimic, decat relatia cu "un Dumnezeu" jignit, ofensat,narcisist si egocentric? Parca Christos spune altceva, vezi Matei capitolul 25.

ddc
Mesaje:217
Membru din:10 Oct 2009, 16:35
Confesiune:ortodox
Preocupări:Adevarul

Re: Ce este credinta?

Mesaj necititde ddc » 29 Ian 2012, 17:16

De ce nu e de ajuns ca omul sa fie moral ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului de catre Dumnezeu? Insusi actiunea de a fi moral inseamna o indepartare de pacat... Alegerea binelui in locul raului..
De ce ar fi de ajuns, în actualele condiţii, care durează de ceva vreme încoace, ca omul să fie moral pentru a fi eliberat de sub stăpânirea păcatului? Până la urmă ce este păcatul, ce este moralitatea, ce este binele şi ce este răul? Dacă păcatul originar a avut ca şi consecinţă şi întunecarea ontologică a omului, fără ca omul să aibă totuşi anihilat chipul lui Dumnezeu din el, atunci cum crezi că, având vederea spirituală întinată şi distorsionată de moartea spirituală datorată păcatului originar precum şi păcatelor ulterioare păcatului originar, omul va vedea suficient de bine starea în care cu adevărat se află, locul de unde a căzut, boala şi moartea precum şi metodele de vindecare şi de ce crezi că omul ar avea puterea, forţa pentru a se vindeca pe sine de moartea spirituală în care se află? Cât de mult poate să îndrepte o aşa zisă moralitate? Asta nu înseamnă că aş fi împotriva moralităţii, ba dimpotrivă sunt un susţinător al opiniei că moralitatea rămâne totuşi esenţială, dar nu suficientă pentru moştenirea împărăţiei lui Dumnezeu.
De ce trebuie omul sa creada ca sa fie eliberat de sub stapanirea pacatului? De ce impune Dumnezeu aceasta conditie pentru a elibera de sub stapanirea pacatului? Ce e asa de important la credinta? Credinta nu e intotdeauna sinonima cu moralitatea... De cele mai multe ori cele doua sunt chiar antonime.. De ce criteriul asta? Ma refer aici in special la credinta in Christos si la NT, unde aparent credinta este criteriul de judecata... De ce credinta in Christos este criteriul de judecata si mai exact ce inseamna a crede in Christos?
Poate nu ai sesizat dar totuşi fundamental în NT nu este atât credinţa, cât harul lui Dumnezeu, lucrarea de mântuire a Fiului lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu Tatăl, lucrarea de mântuire a Fiului şi revărsarea Duhului Sfânt sunt totuşi cele esenţiale în NT. Dealtfel credinţa de care se vorbeşte în NT are mai multe accepţiuni. Părerea mea persoanlă este însă că mai mare importanţă decât credinţa o au lucrarea harului lui Dumnezeu şi iluminarea cunoaşterii, deşi şi credinţa are rolul ei care nu poate fi ignorat. Şi asta pentru că o convingere adevărată despre adevărul a tot ceea ce vorbeşte Scriptura Noului Legământ al lui Dumnezeu cu poporul Său ales vine cu adevărat din cunoaşterea harului lui Dumnezeu; pentru cei mai simpli s-ar putea să fie îndeajuns şi credinţa, dar nu pentru toţi, căci nu avem toţi aceleaşi aşteptări. Până la urmă convingerea deplină nu poate veni decât din cunoaştere, credinţa în adevărul revelat în NT nu poate oferi decât un înlocuitor, un sprijin pentru a ajunge la cunoaştere, însă convingerea adevărată o dă cunoaşterea.

Însă aici se pune problema fundamentală a categoriei de cunoaştere pe care o presupune înţelegerea adevărului NT, iar având în vedere că toată problematica NT este în mod esenţial metafizică, şi cunoaşterea prin care se poate înţelege adevărul evangheliei este tot una de ordin metafizic, anume iluminarea spirituală de care au vorbit sfinţii lui Dumnezeu încă din cărţile care au fost cuprinse în canonul NT. Este vorba despre o anume iluminare, pentru că mai sunt şi alte religii sau secte care vorbesc de iluminare, şi anume de acea iluminare spirituală care imprimă de fapt spiritului cunoscătorului sau gnosticului, până în profunzimea acestuia, schimbându-l, transformându-l ontologic, sau măcar depunând sămânţa unei potenţiale transformări ontologice (întru ieşirea din moartea spirituală a păcatului şi a necomuniunii cu Dumnezeu), forţa sau puterea care emană, ca o energie necreată din jertfa de pe cruce şi din învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat firea umană la întruparea lui ca Isus Christos. Dar această transformare este una însă trăită în stare de conştienţă şi de cunoaştere, de trezvie, cu alte cuvinte spiritul cunoscătorului receptează prin cunoaştere directă şi prin imprimare, prin pecetluire în esenţa fiinţei lui, sau poate doar măcar pentru o viitoare sălăşluire esenţială, a puterii eficiente, reale a jertfei lui Isus Christos. Jertfa şi învierea lui Christos modelează prin harul necreat sinele lăuntric şi cunoscător zdrobind puterea morţii şi moartea, împrăştiind întunericul spiritual şi aducând răsăritul Luminii celei adevărate a Dumnezeului adevărat, pentru ca astfel Christos să ia naştere sau să poată lua naştere în sinele lăuntric, pentru a îl naşte pe omul lăuntric, adevăratul iudeu, adevăratul ales al lui Dumnezeu, omul dinlăuntru de care vorbea şi încă mai vorbeşte sfântul Paul.
Pai asta ma intereseaza ce inseamna credinta.

Doriana
Mesaje:773
Membru din:01 Oct 2010, 21:42
Confesiune:neo-protestant
Preocupări:cunoasterea lui Dumnezeu

Trăind şi acţionând prin credinţă

Mesaj necititde Doriana » 02 Mar 2013, 18:33

A trăi prin credinţă înseamnă a Il crede pe Dumnezeu pe cuvânt dincolo de orice realităţi sau evidenţe, a crede că El împlineşte ceea ce promite. Trăirea prin credinţă se referă, dincolo de dogme şi de certuri între partide, la o credinţă practică. Vorbim despre trăire prin credinţă atunci când unii oameni pornesc o lucrare foarte grea la îndemnul primit din partea lui Dumnezeu şi îşi pun increderea numai în Dumnezeu care a pornit această lucrare şi poate sa îi ajute. Prin această stăruinţă în credinţă ei fac ca lucrurile aparent imposibile să devină realitate. Dacă vorbim de pr Jar sau de Georg Müller, de exemplu, punctul comun este ca au pornit de la nimic, au avut o viziune şi s-au rugat ca ea să se implinească. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, ea s-a implinit.
Cumva, vă deranjază că creștinii nu sunt nepăsători, ori nu era de datoria lor să-l ajute?.
Nu mă deranjează deloc. Ba, este absolut normal ca cei ce au curajul să facă ceva pentru Dumnezeu şi pentru semenii lor să fie ajutaţi. Orfelinatele au nevoie de bani multi; ca şi orice lucrare misionara; toate se fac cu bani. De aceea, unul are slujba de a deschide şi conduce lucrarea, altul de a o ajuta muncind, altul de a darui bani sau materiale, altul de a se ruga pentru ea. Nu este lucrarea unui om, (chiar dacă noi vedem doar un om acolo, anume pe cel mai carismatic) ci este a lui Dumnezeu; Şi fiecare va fi binecuvântat pentru că este credincios în lucrul încredinţat.

Nu este rău nici să ceri bani uneori. Unii însă aleg să nu o facă. Ei au credinţa că, dacă Dumnezeu a pornit această lucrare, El va pregăti toate resursele necesare, deoarece este bogat şi puternic. Datoria lor este doar să se roage ca voia lui Dumnezeu să se împlinească. Iar când rugăciunea lor ajunge la Dumnezeu, El trimite oameni ca să susţină lucrarea; unii cu bani, alţii cu muncă, alţii cu rugăciune, toţi dăruitori bucuroşi.
"Căci pe El, Care n-a cunoscut păcatul, L-a făcut pentru noi păcat, ca să dobândim, întru El, dreptatea lui Dumnezeu.". 2 cor 5:21


Înapoi la “Protestantismul şi neo-protestantismul”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 11 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX
cron