Diferite întrebări liturgice

[p Constantin]

Hristos a inviat!


As dori sa aflu, daca stie cineva, daca fraza urmatoare se gaseste aluziv sau exact in vreun text liturgic : "Am suferit cu El si am inviat cu El si am urcat la ceruri cu El".

Multumesc.

[protosinghel]

Hristos a inviat!
As dori sa aflu, daca stie cineva, daca fraza urmatoare se gaseste aluziv sau exact in vreun text liturgic : "Am suferit cu El si am inviat cu El si am urcat la ceruri cu El".

Cu adevărat a înviat!

Nu ştiu să fie un astfel de text, dar ceva asemănător avem în Canonul Pascal la Cântarea 3-a, troparul 2 (parcă - ?).

[silvestru]

Pr Petru, la utrenie, când preotul slujeste fără diacon,( inainte de Evanghelie) , intonează el ''toata suflarea sa laude pe Domnul'' de 3 ori ?, sau cânta cântareţii fără să zică preotul nimic ?

Iaraşi ,la utrenia pt Duminica, (la ultimul ecfonis, de la ectenia mica de la canoane) ''că pe Tine Te laudă toate puterile cereşti'', urmeaza imediat ''Sfânt este Domnul Dumnezeul nostru'' , unde este numai preot, fara diacon, zice el de 3 ori ? Sau cânta cântareţul fără să zică preotul ?

Multumesc anticipat

[protosinghel]

la utrenie, cind preotul slujeste fara diacon,( inainte de evanghelie) !, intoneaza el ''toata suflarea sa laude pe Domnul'' de 3 ori ?, sau cinta cintaretii fara sa zica preotul nimic !?

Aici trebuie să se facă după tradiţia locală. În Basarabia, de exemplu, ca şi la ruşi, în lipsa diaconului preotul va rosti aceste stihuri. Numai că la ruşi preotul spune şi prochimenul la Vecernia şi Utrenie + stihurile la "Dumnezeu este Domnul...", ca şi cum ar fi un fel de canonarh. La greci şi români însă, toate aceste prochimene şi stihuri le rosteşte strana. Cred că şi în cazul stihurilor de la "Toată suflarea" ar fi bine să se respecte indicaţia din Liturghierul românesc şi atunci când este diacon stihurile să se recite, iar când nu este - nu.

Iarasi ,la utrenia pt duminica, (la ultimul ecfonis, de la ectenia mica de la canoane) ''ca pe Tine Te lauda toate puterile ceresti'', urmeaza imediat ''Sfint este Domnul Dumnezeul nostru'' ! , unde este numai preot, fara diacon, zice el de 3 ori ?,sau cinta cintaretul fara sa zica preotul !?

Şi aici trebuie să se respecte tradiţia locului, deşi eu optez pt varianta ca în lipsa diaconului, acestea să fie spuse de preot, ca să fie clar ce cântă strana în acel moment. Fără acele stihuri, cântarea e ca o melodie modernă fără strofe, ci doar cu refren.

[george]

De cind se face pomenirea patriarhului la ectenii? A fost mereu asa sau aceasta practica este noua? De exemplu la o biserica a ROCOR-ului nu se pomeneste. Am intrebat de ce, doar s-a facut unirea, la care parintele a zis ca este o practica veche ceea ce le permite sa nu-l pomeneasca. Nu prea am crezut aceasta afirmatie.

[protosinghel]

De cind se face pomenirea patriarhului la ectenii? A fost mereu asa sau aceasta practica este noua? De exemplu la o biserica a ROCOR-ului nu se pomeneste. Am intrebat de ce, doar s-a facut unirea, la care parintele a zis ca este o practica veche ceea ce le permite sa nu-l pomeneasca. Nu prea am crezut aceasta afirmatie.

Canoanele spun că preotul trebuie să-şi pomenească episcopul, episcopul pe mitropolit, iar mitropolitul pe patriarh. Preotul nu este obligat să-şi pomenească patriarhul, decât în cazul în care aceste îi este şi chiriarh.
Obiceiul din Biserica Rusă are mai degrabă o conotaţie politică (cezaro-papistă), dar totuşi trebuie respectată atâta timp cât este în vigoare.

[george]

Deci, acel preot nu greseste cu nimic daca nu pomeneste patriarhul? Preotii din Biserica Ucraineana (care tin de Patriarhia Ecumenica) din America de Nord la fel nu pomenesc patriarhul. Doar arhiereii il pomenesc.

[IEREU]

Sunt de-acord ca nu-i obligatoriu de pomenit patriarhul. Asa e in BORo. Eu pomenesc doar pe mitropolit, c-a sfintit biserica si pe episcop. Mai am o remarca ca ma zgaraie in gat cand se pomeneste toata titulatura ceea: "pe MARELE DOMN si parintele nostru..." De multe ori o mai sar. Nici Iisus Hristos nu a fost numit MARE DOMN. Mi se pare ca se egaleaza cu expresia "MARELE BOIER". Stiu ca am exagerat, dar n-am nici un pic de dreptate oare?

[protosinghel]

Sunt de-acord ca nu-i obligatoriu de pomenit patriarhul. Asa e in BORo. Eu pomenesc doar pe mitropolit, c-a sfintit biserica si pe episcop. Mai am o remarca ca ma zgaraie in gat cand se pomeneste toata titulatura ceea: "pe MARELE DOMN si parintele nostru..." De multe ori o mai sar. Nici Iisus Hristos nu a fost numit MARE DOMN. Mi se pare ca se egaleaza cu expresia "MARELE BOIER". Stiu ca am exagerat, dar n-am nici un pic de dreptate oare?

Hai părinte, că sunteţi comic. Orice popă sănătos la cap (din BOM) demult a renunţat la formulele astea tâmpite. Eu dacă aud un preot cu de astea îl bat pe loc! Aveţi toată dezlegarea de la mine să spuneţi normal, fără "marele Domn". Dacă vă întreabă mitropolitul, îi spuneţi cine v-a dat "dezlegare" şi totul va fi ok.

[hodor cristiuc]

Care este rostul suferintei in plan fizic si spiritual,in credinta ortodoxa?
In psalmul 50,la sfarsit se zice:"atunci vor pune pe altarul tau vitei",cine vor putea pune?Multumesc.

[protosinghel]

Care este rostul suferintei in plan fizic si spiritual,in credinta ortodoxa?

Ăsta e subiect aparte de discuţie pe care-l puteţi deschide...

In psalmul 50,la sfarsit se zice:"atunci vor pune pe altarul tau vitei",cine vor putea pune?Multumesc.

"Vor pune", nu "vor putea pune". Totul e simplu. David nu s-a învrednicit să construiască Templului lui Dumnezeu, dar a profeţit că acesta va fi construit şi pe altarul lui, preoţii vor aduce ca jertfă viţei.

[IEREU]

Putem folosi la ectenia cererilor oricare din variantele:

Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neânfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos, să cerem

Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, fără ruşinare, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos, să cerem.

[protosinghel]

Putem folosi la ectenia cererilor oricare din variantele:

Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, neânfruntat, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos, să cerem

Sfârşit creştinesc vieţii noastre, fără durere, fără ruşinare, în pace, şi răspuns bun la Înfricoşată Judecată a lui Hristos, să cerem.

Iată nota din Cartea mea cu privire la acest text

Termenul grecesc ἀναπαίσχυντα se traduce cu „fără ruşine”, aşa cum a şi fost tradus secole de a rândul în româneşte. În context însă textul ar tre¬bui să fie tradus mai degrabă prin expresia: „fără motiv de ruşine”, adică fără mustrare de conştiinţă. ÎPS Bartolomeu Anania a şi tradus „fără mustrare de cuget”. Noi însă am dorit să fim mai fideli textului original. Totodată, am evitat traducerea prin: "neruşinat" (întrebuinţat încă de Coresi [f. 27 r] şi apoi de Sfântul Antim Ivireanul), pentru că acesta, în prezent, are mai degrabă un sens negativ din punct de vedere moral şi am pus „fără ruşine”; la Dosoftei: фэрэ рушиничуне. În textul Liturghiei s ar putea redacta de acum înainte chiar: „fără [motiv de] ruşine”, adică folosind parantezele pă-trate. Este foarte neclară însă traducerea (relativ nouă): „neînfruntat”.

[porfirie]

As dori sa intreb in legatura cu obiceiul acesta al preotului de a merge cu icoana,cu botezul...Am vazut locuri unde merg in toate posturile,locuri unde merg decat de Craciun si de Boboteaza...Exista vreo randuiala anume?Ce semnifica?De unde se trage?Se face peste tot prin tara?Prin alte tari ortodoxe?

[porfirie]

Împărtăşania[1] (Prof. Nicolae Afanasiev)



Traducerea de Eugeniu Pleşca



I.

Chinonia cu trupul şi sângele lui Hristos



1. În practica liturgică actuală împărtăşirea, într-o oarecare măsură, s-a conturat într-un act separat. Cu siguranţă, în marea majoritate a cazurilor, împărtăşirea se săvârşeşte la adunarea euharistică, însă săvârşirea Euharistiei nu este neapărat legată de împărtăşirea credincioşilor. Euharistia se poate săvârşi şi aproape că se şi săvârşeşte fără împărtăşirea credincioşilor. Oare nu este evident faptul că în unele parohii liturghia se împarte în dumnezeiasca liturghie şi în dumnezeiasca liturghie cu împărtăşirea celor ce postesc? [În practica rusească, a intrat termenul de „ajunare”]. Pe de o parte termenul de „ajunare” indică faptul că împărtăşirea necesită o pregătire deosebită prin postire şi o mai deasă fregventare a slujbelor bisericeşti, iar, pe de altă parte, se spune că ajunarea constituie un act neobişnuit în viaţa bisericească a credincioşilor. Paradoxul constă în faptul că aceast obicei de pietate se află în discrepanţă cu natura euharistică. Dacă am putea spune că viaţa liturgică nu are continuitate, am menţiona tocmai acest moment. Practic vorbind, avem Euharistia fără împărtăşirea credincioşilor, Euharistia în care doar o parte dintre credincioşi se împărtăşesc, iar, în cazul în care toţi credincioşii s-ar împărtăşi aproape că nu ar ajunge Cuminecătura.

Cu siguranţă că nu putem considera că am avea nu una, ci trei feluri de Euharistii. Euharistia este una, despre aceasta mărturişte statutul ei unic, însă avem două moduri de prezentare a credincioşilor la adunarea euharistică. Primul, atunci când credincioşii se împărtăşesc, şi al doilea, atunci când aceştia nu se împărtăşesc. În biserica primară, împărtăşirea era momentul final al adunării euharistice, care nu putea fi exclus sau conturat într-un act separt. Se împărtăşeau cei care luau parte de la începutul adunării euharistice, şi participau la adunarea euharistică doar cei ce se împărtăşeau. În practica noastră liturgică a dispărut momentul adunării: nu avem realmente o adunare euharistică. Euharistia este inclusă într-o slujire aparte, care a luat numele de liturghie. Orice slujire îşi propune participarea comunităţii, însă înfăptuirea ei nu-i condiţionează pe cei ce participă. Ea devine una desinestătătoare şi independentă faţă de participarea comunităţii la ea. Euharistia săvârşită la liturghie s-a transformat în una din tainele Bisericii, asemeni celorlalte taine. Astfel, în lumina învăţăturilor şcolilor teologice actuale, Euharistia este prezentată ca o taină a Bisericii, fiind un act sacramental, ce se săvârşeşte de către o persoană împuternicită pentru credincioşi. Euharistia, asemeni altor taine, nu necesită adunarea credincioşilor, întrucât acesta nu ar fi un element obligatoriu. Comparativ cu taina botezului, mirungerii şi a hirotoniei, Euharistia face parte din numărul tainelor ce pot fi administrate în repetate rânduri, acelor persoane ce se pregătesc sau simt necesitatea de a o primi. Din aceste motive, credincioşii ce s-au pregătit pentru Euharistie se împărtăşesc la liturghie, iar ceilalţi nu. Precum arată însuşi termenul „împărtăşanie”, ei, prin împărtăşire, se fac părtaşi ai trupului şi sângelui Domnului. Ceilalţi credincioşi doar asistă la împărtăşire. Neîmpărtăşindu-se, ei nu iau parte la Taina Euharisitiei, întrucât „Euharistia este acea taină, după cuvintele lui M. Macarie, în care creştinul se împărtăşeşte de însuşi adevăratul trup şi sânge al Mântuitorului său în chipul pâinii şi a vinului”[2]. Poziţia de bază a vechii vieţi bisericeşti se atomiza/concentra asupra: „totdeauna toţi laolată”, actualmente poziţia s-a schimbat radical: „nici toţi, nici laolată”, ci fiecare pentru sine şi fiecare în parte.

2. În canonul euharistic nu există rugăciuni care ar putea să-i pomenească pe cei ce nu se împărtăşesc. În ce chip se poate participa la rugăciunile euharistice, care direcţionează spre împărtăşire ca spre un punct culminat, şi, cu toate acestea, având ferma convingere de a lipsi de la împărtăşire? Urmând această practică care s-a instaurat, noi nu simţim în totalitate tragismul ei euharistic. Denumind Euharistia ca o taină a Bisericii, gândirea dogmatică nu a fost în stare să schimbe, referindu-se la învăţătura sa, statutul Euharistiei. Euharistia rămâne a fi, în consecutivitate ierarhică, masă a Domnului, iar cei ce nu se împărtăşesc rămân doar asistenţi, nu şi părtaşi. Acest tragism se intensifică, deoarece, în adâncurile conştiinţei liturgice, încă mai persistă învăţătura despre săvârşirea tainei de către întreaga Biserică. În fiecare taină a Bisericii se înalţă rugăciuni pentru săvârşirea tainei, însă la Euharistie, Biserica se roagă pentru ea însăşi, cu alte cuvinte pentru întreg poporul ce aparţine lui Dumnezeu, care s-a adunat împreună cu întâistătătorul său pentru a participa la masa Domnului. Nu putem afirma că soluţionarea acestei probleme euharistice ar constitui-o învăţătura despre „împărtăşirea duhovnicească”. Această învăţătură e neclară şi diluată, şi cu atât mai mult Biserica nu o conţine. Ce semnifică „împărtăşirea duhovnicească”? Euharistia este „jertfă duhovnicească” (I Petru II, 5). Adunarea euharistică reprezintă locul unde Duhul se află în lucrare, în eonul nostru şi în timpul nostru. La adunarea euharistică toate se înfăptuiesc de către Duhul. În Duh şi prin Duhul, ea (Euharistia) rămâne a fi continuarea Cinei celei de Taină, e în Duh şi prin Duhul se înfăptuieşte venirea la Cina Domnului, în Duh şi prin Duhul noi ne facem părtaşi ai trupului lui Hristos. În Duh şi prin Duhul, pâinea şi vinul se transformă în trupul şi sângele lui Hristos. Atunci ce înseamnă această „împărtăşire duhovnicească”? Cu siguranţă că aceasta din urmă se deosebeşte semnificativ de împărtăşirea reală. Introducând înţelesul/învăţătura despre „împărtăşirea duhovnicească”, oare nu introducem subtil o gnoză tainică în Biserică? Nu este evident, oare, că ideea „împărtăşirii duhovniceşti” a fost, se pare, introdusă de Origen, însă sub un alt înţeles, altul decât cel actual?

Dacă vom privi însă „împărtăşirea duhovnicească” ca o participare a noastră la masa Domnului, lucru care nu are legătură cu darurile Sfântului Duh, atunci nu constituie acest fapt o eronată înţelegere a participării la adunarea euharistică şi o spiritualizare a Euharistiei? Până astăzi, noi începem canonul euharistic cu aceleaşi cuvinte cu care începea biserica primară fiecare adunare euharistică. „Şi după citirea Legii şi Profeţilor, a Epistolelor şi Faptelor noastre şi a Evangheliilor, hirotonitul să salute Biserica, zicând: ‹‹Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi comuniunea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi››”[3]. Binecuvântarea Domnului, dragostea Tatălui şi chinonia/comuniunea Duhului sunt condiţiile pentru participarea noastră reală la Euharistie. Dacă ar exista împărătşire prin duhul nostru, atunci nu am putea substitui oare „chinonia” euharistică, sau, cel puţin, s-o considerăm una neobligatorie? „Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi” (Mc. XIV, 22-24).

„Antidorul” asigură o şi mai mică participare la Euharistie. Însăşi ideea antidorului, care literalmente semnifică „în locul darurilor”, constituie un element spontan pentru viaţa euharistică a Bisericii. În secolul al XII-lea, Balsamon scria că împărţirea antidorului a fost introdusă pentru ca unii dintre credincioşi să rămână până la sfrârşitul liturghiei. Prin înrădăcinarea practicii rarei împărtăşiri, credincioşii nu mai aveau dorinţa de a rămâne până la sfârşitul liturghiei – aceasta este mărturia patriarhului Antiohiei. „După cum se vede, din cauza canoaneleor 8 şi 9 a Sfinţilor Apostoli, actualmente (canonul al 2-lea a Sinodului din Antiohia), a fost introdusă practica împărţirii antidorului, pentru că, după cum se crede, şi cei ce nu se pot împărtăşi cu sfintele şi de viaţă făcătoarele taine, să aibă motiv de a aştepta încheierea liturghiei şi să primească din mâinile slujitorilor un dar pentru sfinţire”[4]. Explicarea lui Valsamon e discutabilă. „Agapele”, care au dispărut din viaţa bisericească, şi-au aflat reflecţia în Euharestie. Dacă episcopul participa la agape, atunci, conform lui Ipolit Romanul, el binecuvânta pâinea pe care o împărţea celor prezenţi la agapă. Aceasta era o „pâine binecuvântată”. Antidorul, de asemenea, este o pâine binecuvântată, despre care putem spune, asemeni lui Ipolit, că aceasta este „o binecuvântare [eulogia], nu o mulţumire [eucharistia] ca Trupul Domnului”[5]. În secolul al XIV-lea, Simeon de Solun considera că antidorul se dă în locul împărtăşaniei, întrucât nu toţi credincioşii sunt vrednici pentru împărtăşanie[6]. Dacă explicarea lui Valsamon e lipsită de perspectiva istorică, dar, în fond, fiind adevărată, atunci cea a lui Simeon de Solun este de neconceput. Prin ea, membrii bisericii se împart în două categorii: cei vrednici să primească împărtăşania şi cei nevrednici. Mai mult decât atât, ea introduce ideea că darurile euharistice ar putea fi înlocuite cu ceva anume, un lucru absolut inacceptabil.
3. În conştiinţa bisericească din perioada apostolică şi postapostolică nu se punea problema dacă membrii unei biserici ar putea sau nu să ia parte la adunarea euharistică. A fi membru al Bisericii însemna a lua parte la adunarea euharistică. Intrarea în biserică îşi avea finalitatea în adunarea euharistică, la care luau parte, pentru întâia oară „cei instruiţi/ iniţiaţi”. Către ei erau adresate cuvinte de sărbătoare: „câţi în Hristos…”. Aceste cuvinte, pe atunci, îşi păstrau înţelesul deplin. Ei se botezau în Hristos, se îmbrăcau în Hristos, şi, de aceea, ei se învredniceau de a lua parte la adunarea euharistică. Cei care nu puteau lua parte la adunarea euharistică, nu erau consideraţi membri ai Bisericii sau, temporar, încetau a mai fi membrii. Apostolul Pavel vorbeşte nu despre vrednicia sau nevrednicia membrilor Bisericii, ca o condiţie de participare la adunarea euharistică, ci despre luarea cu nevrednicie a darurilor euharistice: „Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de trupul şi sângele Domnului” (I Cor. XI, 27). După cum menţionează cuvintele Apostolului Pavel, în versetul al 29-lea al aceleiaşi epistole, „nesocotind trupul Domnului” – se vorbeşte despre acei credincioşi care la mese nu făceau diferenţa dintre pâinea obişnuită, de darurile euharistice. Apostolul Pavel, în primul rând, a avut în vedere luarea darurilor cu nevrednicie la mese, faţă de pâinea euharistică, care evident atrăgea de la sine condamnarea şi nevrednicia. În conştiinţa creştinismului primar, nu se putea vorbi despre obligaţiile creştine sau despre îndatoririle împărtăşirii, despre care se aminteşte în vremea actuală. Acest fapt nu constituia nici îndatorire, nici obligaţie, ci era o necesitate/ un lucru vital, era un act prin care se arăta tendinţa spre viaţă, fără de care moartea ar stăpâni totul. Credincioşii veneau în Biserică, se botezau „într-un singur trup”, ca să se facă părtaşi ai trupului lui Hristos şi pentru a pregusta din a doua venire a Domnului întru slavă, de a participa la masa Lui. Lipsirea de toate acestea pentru credincioşi era o tragedie. E suficient să amintim de „cei căzuţi” în timpul prigoanelor care nu ar fi putut mărturisi despre credinţa lor în Domnul Iisus doar prin puterea personală, a slabei naturi omeneşti. Ei făceau totul doar pentru a dobândi comuniunea euharistică, de care au fost lipsiţi. Noi încă nu putem înţelege de ce „cei căzuţi” în timpul lui Ciprian al Cartaginei, care se aflau într-un conflict bisericesc, nu au dorit să aştepte câteva luni până la hotărârea sinodală a participării lor la adunarea euharistică. Astăzi însă mulţi se lipsesc de comuniunea euharistică nesiliţi de nimeni/ din raţiuni personale pe o perioadă cu mult mai mare.






--------------------------------------------------------------------------------

[1] Lucrarea dată reprezintă un fragment după cartea Masa Domnului, fiind tradusă de Eugeniu Pleşca, după ediţia Cabinetului Pedagocico-Religios al Institutului de Teologie Ortodoxă din Paris, anul 1952.

[2] M.Macarie. Teologie dogmatică ortodoxă. V – II SPB., pag. 367.

[3] Constituţiile Apostolilor, V, 11, ed. cit., 2008, pag. 739.

[4] Balsamon, Tâlcuirea la al 2-lea canon al Sinodului din Antiohia.

[5] Ipolit Romanul, Tradiţia Apostolică XXVI, Canonul Ortodoxiei, ed. Deisis, Sibiu, 2008, pag. 584.

[6] Arh. Kern. Euharistia, Paris, 1947, pag. 338

.

Am postat articolul asta si ii rog pe cei care sunt mai specializati, in special parintele Petru, sa ne spuna care sunt erorile din el, daca exista mi-e mi se pare foarte interesant insa as vrea sa fiu sigur ca toata gandirea e corecta...

[david]

O intrebare , vă rog !Nu stiu dak am scris la topicul potrivit!
Dacă se întimplă ca la botez să se prezinte mama și copilul (amandoi nebotezați) , cum se procedează? Se botează întîi copilul? Mama? Sau amandoi odată?
Cum se face cu molitfa mamei de dupa naștere? Se mai pune sau nu? Dacă se pune atunci cînd? Înainte sau după botezul mamei?
Vă mulțumesc!

[david]

Incă ceva vă rog!
Mama și tata pot asista la botezul pruncului său? Dacă poate asista atunci pînă la ce moment sau...
Menționez că am auzit preoți care zic ca părinții pot asista. Cu referire pană la ce moment, părerile se împart... Unii zic că pană la "Lepadări" , alții pană sau după "Cîți în Hristos... " .
Vă rog mult să explicați! Și dacă ar fi un argument scripturistic, liturgic sau patristic aș fi recunoscător.Se poate și canonic(Dacă există).
Mulțumesc!

[dimitrie]

Incă ceva vă rog!
Mama și tata pot asista la botezul pruncului său? Dacă poate asista atunci pînă la ce moment sau...
Menționez că am auzit preoți care zic ca părinții pot asista. Cu referire pană la ce moment, părerile se împart... Unii zic că pană la "Lepadări" , alții pană sau după "Cîți în Hristos... " .
Vă rog mult să explicați! Și dacă ar fi un argument scripturistic, liturgic sau patristic aș fi recunoscător.Se poate și canonic(Dacă există).
Mulțumesc!

Pot să asiste până la sfârşit. Dar dacă Botezul se face în Biserică, şi mama e în perioada de lehuzie ori necurăţie lunară, atunci nu poate fi prezentă decât în pridvor şi de acolo să privească.
Însă, de ce s-ar teme unii ca părinţii să participe la Botez? Un singur lucru i-ar îndreptăţi: teama ca nu cumva, mama sau tata să ia din întâmplare întâiul/-a, copilul din braţele preotului după ce-l scoate pe copil din cristelniţă. Atunci .... NENOROCIRE: părinţii devin rudenie spirituală între ei, căci naş al copilului se socoteşte acela care ia întâiul copilul din mâinile preotului după afundări. Şi deci, mama/tata ce primeşte întâiul copilul din mâinile preotului după afundări, devine fina/finul tatălui/mamei copilului, ce-i devine acum naş prin botez. Şi deci mama copilului nu se mai poate împreuna cu tatăl-naşul copilului, căci sunt rudenie spirituală şi ar fi preacurvie, sau invers. Cei doi - soţi mai înainte, acum se despart căci s-au înrudit prin botezul copilului.
La întrebarea dinainte nu mai am timp să răsp.
Ceva asemănător s-a întâmplat la botezul Sf. Olga a Rusiei, dar cu intenţie.

[protopsalt]

1. Unde scrie ca nas al copilului este cel care il primeste din mana preotului dupa ce l-a scos din cristelnita? Dati-mi cartea si pagina si va cred.

2. Parintii chiar TREBUIE sa ia parte la botezul copilului lor, intrucat ei insisi devin martori ai increstinarii lui si impreuna-participanti la bucuria comunitatii. E de preferat ca la un botez sa participe cat mai multi membri ai comunitatii bisericesti (parohie) din care fac parte parintii!

3. Mamei i se face oricum o rugaciune speciala de curatire dupa nastere, asa ca nu vad rostul neparticiparii la botez! Ar fi chiar culmea: ea ii da nastere si nu poate sa participe.

4. Daca parintii sunt nebotezati, parerea mea e ca ei trebuie botezati inainte ca sa poata cere apoi botezul copiilor lor.

[david]

Dacă se întimplă ca la botez să se prezinte mama și copilul (amandoi nebotezați) , cum se procedează? Se botează întîi copilul? Mama? Sau amandoi odată?
Cum se face cu molitfa mamei de dupa naștere? Se mai pune sau nu? Dacă se pune atunci cînd? Înainte sau după botezul mamei?
-
Mama și tata pot asista la botezul pruncului său? Dacă poate asista atunci pînă la ce moment sau...
Menționez că am auzit preoți care zic ca părinții pot asista. Cu referire pană la ce moment, părerile se împart... Unii zic că pană la "Lepadări" , alții pană sau după "Cîți în Hristos... " .
Vă rog mult să explicați! Și dacă ar fi un argument scripturistic, liturgic sau patristic aș fi recunoscător.Se poate și canonic(Dacă există).

Rog Sfinția sa Pr.Petru să intervină!
Cer iertare însă știu că dumnealui este specializat mai ales în chestiile legate de liturgică.