Părinte Petru, acum că v-ați stabilit în Occident, aș vrea să discutăm și despre această față mai puțin cunoscută a Ortodoxiei. Să plecăm de la acest material, disponibil și în engleză într-o formă mai bogată.
Pe scurt, ritul latin a făcut parte din Bisericii nedespărțite pînă la 1054, deși anumite erori sau diferențe ale sale au fost aspru criticate de răsăriteni uneori. O mănăstire a benedictinilor din Amalfi a funcționat lîngă Marea Lavră din Athos pînă în sec XIII. La fel existau mânăstiri latine în Constantinopol și Ierusalim, supuse patriarhilor ortodocși.
În sec. XIX, Sf. Filaret al Moscovei a corespondat cu lideri ai Mișcării de la Oxford pt înființarea unei Ortodoxii Latine, iar Sf. Sinod al Rusiei a aprobat în 1869 cărțile de cult ale Vechilor Catolici care s-au alipit Ortodoxiei. Începînd de atunci Biserica Rusiei a organizat în Occident zeci de parohii în ritul latin. O variantă a acestuia a fost ritul galican, restabilit în Franța prin anii 1930, și încurajat de Sf. Ioan Maxinovici în anii 1950. Acestor parohii li s-au adăugat și cîteva mânăstiri care urmează Regula Sf. Benedict întru totul.
1. În ce măsură susține azi BORu ritul latin ?
2. Este doar o strategie misionară (de tipul greco-catolicismului) sau o dorință sinceră de a nu îngropa definitiv această parte din tezaurul Ortodoxiei?
3. În ce măsura poate gestiona Ortodoxia de azi, acuzată adesea de implicări în ecumenism, această diversitate care exprimă un ecumenism cu totul diferit (aici am putea să ne referim și la alte rituri din primul mileniu)?