Încercăm să ne expunem pe marginea acestui material?
Este un subiect foarte important, dar prea puţini sunt dornici să-l abordeze.
Schisma dintre Bizant si Roma a fost, negresit evenimentul cel mai tragic al istoriei Bisericii; ... Biserica de Răsărit, care este adevarata Biserică a lui Hristos, si-a văzut limitat cîmpul cultural si geografic de actiune; pe plan istoric ea s-a confundat doar cu lumea bizantină.[1]
Problema este ca Biserica Răsăritului se identifica cu lumea bizantină cu multa vreme inainte de Marea Schismă, aşa cum cea a Apusului se identifica cu lumea germanică. Începînd din secolul V, Apusul si Răsăriul creştin s-au dezvoltat în în 2 sfere culturale şi politice foarte diferite.
În Răsărit Imperiul a supravieţuit invaziilor barbare iar Biserica s-a adăpostit după zidurile Romanităţii; puţinele misiuni către barbari (goţi, avari, abasgi, iar mai tîrziu alani, slavi şi maghari) aveau un caracter diplomatic pronunţat. De aceea Bisericile infiinţate prin decret in pămînturile barbare aveau adesea un caracter second hand, iar grecii (romeii, dupa cum îşi ziceau ei) nu-şi luau mîna de pe ele decît cînd erau forţaţi să o facă. Falia dintre Ortodoxia greacă şi celelalte Ortodoxii rămîne pînă azi un factor major de dezbinare a Răsăritului.
În Apus, Imperiul s-a prăbuşit iar barbarii s-au impus la toate nivelurile societăţii. Biserica a fost obligată să le deschidă porţile şi a fructificat aceasta şansă misionară. Încă din secolul V misionarii apuseni ieşeau la propovăduire în calea păgînilor, şi au mers sistematic veacuri de-a rîndul. Pe mulţi dintre aceşti misionari, Sf. Ioan Maxinovici i-a introdus în sinaxarele ortodoxe. La noi insă rămîn mai departe necunoscuţi.
Spunem azi cu lejeritate că Apusul a fost ortodox pînă la 1054. Ca mărturisire a credinţei, a fost. Dar în planul comuniunii, legăturile au fost foarte firave, şi s-au limitat în mare parte la axa Roma - C-pol. Bizanţul credea că dacă controlează Roma, controlează tot Apusul. Însă începînd din veacul VIII, Apusul germanic a înglobat şi Roma, iar lipsa comuniunii a dus şi la diferenţieri doctrinare.
Inovaţiile în credinţă aparţin desigur Apusului, dar şi Răsăritul este vinovat prin dispreţul arătat barbarilor. Pentru greci, chiar dacă barbarii se încreştinează, ei rămîn barbari, şi ca atare suspecţi. Răsăritul şi-a ratat vocaţia de a fi o maică a Bisericilor şi a popoarelor şi s-a întemeiat cînd pe o eshatologie deja realizată (conform viziunii lui Eusebiu de Cezareea) cînd pe un isihasm anistoric (conform Patericului). Şi-a lăsat copiii de izbelişte, socotind că le vor fi de ajuns fărîmiturile de la masa bogaţilor.
Apusul este un copil care s-a răzvrătit faţă de o mamă care-l considera copil nelegitim. A luptat cu multă perseverenţă ca să se auto-legitimeze. Pe plan lumesc, a reuşit să o facă, dar copiii Apusului au învăţat răzvrătirea ca mod de viaţă.
Din Biserica lui Hristos au plecat fiii risipitori şi răzvrătiţi ai Apusului, şi au rămas fiii ascultători dar îndărătnici ai Răsăritului.
Lucrurile sunt mai complexe decît par la prima vedere. Ce ziceţi ?
