"
Si acesta e raspunsul pentru intrebarea "de ce e pacat relatia trupeasca fiind necasatoriti?" Pentru ca dureaza doar cat iti aduce satisfactii. Cat raspunde la asteptarile tale. Dar cand celalalt nu mai raspunde la asteptarile tale, nu-ti mai place, nu-ti mai satisface pretentiile te desparti si cauti pe altcineva."
din :
http://maicasiluana.blogspot.com/2012/0 ... -prin.html
Dupa cadere, oamenii se inmultesc dupa chipul animalelor, dar nu ca animalele, pentru ca ele nu se cunosc unele pe altele. Acest verb folosit presupune o dimensiune omeneasca pe care el n-a pierdut-o prin cadere. Chipul lui Dumnezeu a ramas prin el. Oamenii nu se reproduc, ci procreeaza. Cuvantul ne arata clar ca e aducerea pe lume a unui om nou, chiar daca e un act cazut, nu e un fenomen animalic. Se face prin cunoastere. Sigur ca poate fi atat de cazut, incat sa nu se cunoasca cei doi unul pe celalalt, dar nu se pierde dimensiunea omeneasca, pentru ca femeia zamisleste si "a dobandit (un) om de la (datorita lui) Dumnezeu".
Dumnezeu este prezent, implicat in actul de creare a unei noi persoane. Pe langa crearea omului (Adam a fost luat din tarana, iar Eva din coasta lui Adam). Dumnezeu nu este absent din creatie, ci are grija si sustine si mentine in existenta creatia cu harul Lui. Actul zamislirii e un act pe care Dumnezeu nu l-a parasit nici dupa cadere. Si noi suntem oameni de la Dumnezeu, tot cu ajutorul lui Dumnezeu, El este acolo, deoarece omul nu are doar dimensiunea psiho-somatica, care trece de la parinti, ci si cea de persoana, de cineva. Or acest dar este facut fiecarui om in parte cand venim pe lume.
Sa ne pocaim pentru risipa pe care o facem cu acest act procreator. Aici ne-a atacat vrajmasul, pentru ca noi transformam acest act procreator - noi participam la creatie, alaturi de Dumnezeu, si aducem la existenta oameni care n-au fost - intr-un pacat, in sensul ca ne lipim doar de placere si nu ne asumam dimensiunea de a-l cunoaste pe celalalt, de a fi un trup cu el in Dumnezeu si de a-l face un act de iubire, prin care cei doi cresc impreuna si rodesc impreuna nu numai prunci, pentru ca tot ce se intampla in viata unui cuplu, a unei familii, este o crestere in Duhul Sfant si acest act are rolul lui. Dar nu e singurul. Familia nu se intemeiaza doar pe actul intim, doar pe zamislire. Sunt familii binecuvantate de Dumnezeu si daca n-au copii. Sunt familii binecuvantate in care acest act isi urmeaza cursul firesc si se transforma incet-incet in tandrete, in comunicare, in cunoastere. Pentru ca atunci cand oamenii sunt foarte tineri nu prea vad bine. Mai ales in momentele de inflacarare. Chiar daca-l cunosc foarte bine pe partener, il stiu bine, atunci orbesc. Nu mai vad nici daca-i beat sau treaz, daca-l doare capul sau ceva. Pe masura ce creste duhovniceste, omul devine mai putin rob al acestei placeri irationale (irationale pentru ca nu-i condusa de ratiune, nimeni nu poate sa spuna "eu nu vreau sa simt placere", n-avem putere asupra ei in momentul in care exista) si devine din ce in ce puternic cu partea rationala si devine din ce in ce mai persoana, mai preocupat de celalalt decat de sine, nu mai e robit de propria sa pornire.
De aceea Dumnezeu a randuit si protejeaza cu har familia, pentru ca numai in familie se intampla acest lucru. Intre doi oameni care se indragostesc, acest lucru nu are cum sa se intample pentru ca ei stau impreuna doar cat se plac. Si acesta e raspunsul pentru intrebarea "de ce e pacat relatia trupeasca fiind necasatoriti?" Pentru ca dureaza doar cat iti aduce satisfactii. Cat raspunde la asteptarile tale. Dar cand celalalt nu mai raspunde la asteptarile tale, nu-ti mai place, nu-ti mai satisface pretentiile te desparti si cauti pe altcineva.
Deci sa ne indreptam pe aceasta pocainta: Doamne, ce-am facut cu darul Tau?
***
Dumnezeu nu este o balanta, nu este un cantar care trebuie sa functioneze corect: daca am pus 5g pe un taler, trebuie sa pun in celalalt taler ceva tot de 5g. Dumnezeu nu este dator sa ma iubeasca, sa se uite la mine, El poate sa nu ma iubeasca, pentru ca e Persoana, pentru ca e liber. Pentru ca daca El ar functiona ca o masina, care ar spune "ai facut un lucru bun, bravo!”, atunci iubirea Lui ar tine de comportamentele mele. Ca la parintii nostri. Dumnezeu nu ne iubeste datorita faptelor noastre. Se bucura de o fapta buna, se intristeaza de una rea, dar iubirea Lui continua. In plus, El are dreptul sa nu ma placa.
Despre taina persoanei
Exemplu:
In clipa in care eu sunt persoana, tu esti persoana, tu esti sotul meu si stiu ca ma iubesti. Dar la un moment dat, te infurii si nu te mai uiti la mine sau faci un lucru neplacut. In clipa asta, eu pot sa ma bazez pe legamantul nostru de iubire si sa inteleg ca tu ai voie, ai dreptul sa faci asta, ai libertatea; ai voie chiar sa nu-mi spui de ce faci asta. Este taina persoanei, taina celuilalt. Intre persoane lucrurile nu stau ca la laborator, sa iei proba sa vezi de ce face ceva. Este taina celuilalt care are voie sa faca intr-un fel. Eu cad in relatie in momentul in care neg realitatea, credinta in ce ne leaga (Taina Casatoriei) si ma bazez pe ce vad acum. Fara sa inteleg daca vad bine sau nu. Fara sa analizez. Fara sa intreb. Cain nu l-a intrebat pe Dumnezeu de ce n-a cautat la el.
Intristarea lui Cain
Intristarea lui Cain se baza pe o dreptate. El avea dreptate. Ori nu stia ca a facut rau, ori nu putea sa faca altfel. Si el s-a simtit nedreptatit in momentul in care Dumnezeu nu a raspuns. Iar Dumnezeu a vrut sa faca asta. Dumnezeu n-a vrut sa fie drept. El a vrut sa ne invete o taina mare, ca relatia dintre Dumnezeu si om nu se bazeaza pe dreptate. Si e prima lectie pe care ne-o da in sensul acesta. Pentru ca daca se baza pe dreptate, toti ar trebui sa fim maturati, pe drept. A fost o provocare a lui Cain sa se ridice la un nou nivel de iubire. E o punere la incercare a libertatii lui si a iubirii lui.
Fara aceasta proba, nu inaintam pe cale. Noi spunem "ma iubeste Ionel", "m-a ajutat la examen"... "ei, ce Dumnezeu bun!” Ori Dumnezeu vrea sa ne arate ca nu asta este ceea ce ne ofera El. Ca iubirea noastra trebuie sa fie ne-conditionata de cele materiale. Pentru ca iubirea Lui strabate prin cele materiale, dar nu se reduce la ele. Iar omul cazut s-a redus la cele materiale. Si Dumnezeu vrea sa-l invete "hai, nu te opri aici, crede ca Eu te iubesc". Aceasta e provocarea pe care o primim in toate incercarile.
Problema e ca noi sa credem ca Dumnezeu este iubire, ca are voie sa ma mustre, are voie sa nu-mi vorbeasca, iar eu sa insist, sa intreb. Si vedem la acest moment cu Cain ca Dumnezeu chiar zice "de ce te-ai posomorat? de ce te-ai intristat?"
***
Iubirea nu e ceva care "sa-ti vina". Iti fac orice, pot avea grija de tine, dar iubire n-am de unde. Neputinta omului este clara si lectia este clara. Eu pot sa-i cer lui Dumnezeu: "Doamne, pune iubire”, iar eu sa nu am asa ceva. Si uneori nu e posibil darul - sa-i daruiesc lui Dumnezeu ori celuilalt iubire (pentru ca nu e de unde) si e posibila jertfa. Sa intelegem ca aceasta libertate a persoanei este respectata. Si Dumnezeu, daca era sa nu caute la Cain de felul in care a adus jertfa, lipsit de dragoste, nu-l intreba. Dar voia sa scoata din inima lui Cain ce era acolo. Sa invatam si noi: Atunci cand nu poti sa daruiesti nu te supara, nu invidia pe celalalt, ci alunga pacatul. ("pacatul bate la usa si cauta sa te tarasca, dar tu biruieste-l!") Pentru ca omul cade in pacat pentru ca nu poate rezista emotiilor, vulnerabilitatii. Asta am mostenit noi de la Adam si Eva, vulnerabilitatea, nu vinovatia. Iar Dumnezeu asta spune: "tu poti sa biruiesti pacatul". Cu aceste simtiri, stari. Sa nu credeti ca dreptii n-au avut aceste simtiri. Dar fie n-au urmat lor, fie s-au pocait. Cand citim psaltirea e varsarea preaplinului emotional si sufletesc si Dumnezeu da puterea Lui. Acest lucru avem sa-l invatam, pentru ca altfel alunecam in a scuza pe Dumnezeu si a-l invinovati pe Cain.
Dumnezeu nu asteapta de la mine ce nu am. Dumnezeu n-are nevoie de dragostea noastra. El este Dragoste. Si El raspandeste iubire. Si noi facem la fel, cand suntem indragostiti ori avem o stare buna. Dumnezeu asteapta sa primim iubirea Lui. Atat. Iar darul meu catre El este raspunsul meu la iubire. Dar El n-are nevoie. Altfel, as crede ca e la fel de suparacios ca mine si ca trebuie imbunat cu ceva. Nu acesta e duhul. Cum sa ceara Dumnezeu de la mine ce n-am si cum sa cer eu de la celalalt ce n-are? De aici provin toate crimele.
Noi suntem intr-o lipsa totala si Dumnezeu vrea sa ne dea si nu daruieste din lipsa, ci dintr-un prea-plin. Daca stiu ca Dumnezeu e iubire si vrea mantuirea mea, adica sa traiesc prin iubire, prin asta voi corecta mintea mea, prin care gandesc psihologic: "a meritat sau n-a meritat?"
Harul lui Dumnezeu se da personal si dinamic.
Iubirea nu e rasplata. Sa nu mutam juridic si psihologic. Iubirea lui Dumnezeu poate fi simtita si traita de om mai mult sau mai putin, si in functie de asta zice el ca este mai iubit mai mult sau mai putin, in functie de felul in care el primeste iubirea si o intrupeaza. Dumnezeu este desavarsit, daruieste toata iubirea, dar vasul in care primesc iubirea poate fi mai deschis sau mai inchis. El e Cel care iubeste in noi, El e Cel care ne da puterea sa ne rugam. Dar noi suntem cei ce simtim si spunem lucrul asta.
Calitatea iubirii la un om sanatos duhovniceste e ca iubirea se distribuie fara sa se micsoreze. Daca iubim cu inima si cu mintea, iubim bunuri duhovnicessti, care se impart fara sa se imputineze. Daca iubim cu simturile, niciodata nu ne ajunge. Si in lumea asta oricat de mare e, faptul ca mai sunt si altii care mai apuca din ea, pe unul nemultumit il face nemultumit toata viata.