Dupa parerea mea, luarile de pozitie asupra subiectului, mai ales din partea oamenilor Bisericii (desi ma refer in primul rand la clerici, pana la urma orice credincios este om al Bisericii), ar trebui sa urmeze abordarea din acest articol:
1. accentul nu ar trebui pus pe scurta imparatire a lui antihrist (dictatura, peceti, samd) ci pe venirea lui Hristos;
2. daca discursul despre pasapoarte nu ia in discutie pregatirea pentru a doua venire a Domnului si judecata de apoi, oare cat de ortodoxa este?
3. Exista tendinta ca oameni ne-chemati sa isi dea cu parerea despre situatii destul de complexe.
4. crestinul ar trebui sa fie pregatit tot timpul pentru moarte, si judecata lui in fata lui Dumnezeu, celelalte venind de la sine.
As spune ca echilibrul marcheaza acest articol, dar ultima propozitie introduce si o nota de ironie. S-ar putea insa sa fie uneori necesara.
Cateva selectii:
De la paşapoarte biometrice cu valenţe îngrăditoare de personalitate şi până la cipuri inteligente având conotaţii anihilatoare de identitate, de la coduri de bare ce camuflează aproape insesizabil fatalul număr prevestitor de apocalipsă şi până la cele mai sumbre şi detaliate profeţii ale sfârşitului, opinia publică a avut în ultima perioadă suficiente subiecte ce nu au întârziat să fie dezbătute energic pe mai toate posturile de TV şi radio, în presa scrisă (pe hârtie şi în spaţiul internet-ului) sau pe blogurile apologeţilor mai mult sau mai puţin autorizaţi ai creştinătăţii ortodoxe. Din toate opiniile, textele, dezbaterile, îndemnurile şi strigătele de disperare ale implicaţilor în această chestiune transpare ca un laitmotiv constatarea alarmantă potrivit căreia sfârşitul se apropie.
Bineînţeles că încetarea existenţei pământeşti (atât cea proprie, cât şi a întregii creaţii) la un moment dat nu constituie absolut deloc o noutate pentru Biserică şi pentru creştinii încorporaţi ei, mai ales dacă ne amintim că ea există pe temelia Învierii sau a reducerii morţii la un fenomen specific însuşirii noastre create. Moartea reprezintă poarta de trecere la o altă existenţă, la o altă viaţă. Predania bimilenară a creştinătăţii universale mărturiseşte neîncetat şi aproape invariabil (în împrejurările potrivite) faptul că întreaga creaţie în general şi fiinţa umană în special se supun legii extincţiei. Omul, prin trupul său, are un sfârşit, iar prin suflet viază şi dincolo de finalitatea teluricului. Un teolog contemporan afirma că omul este combinaţia dintre natură (trup) şi aventură (suflet).
Discuţiile actuale privitoare la iminenţa sfârşitului omenirii, provocat de nişte paşapoarte şi corespunzătoarele lor coduri nu invocă, sau dacă o fac, abia mărginaş, faptul că în Biserică, sfârşitul presupune a doua venire a Mântuitorului Iisus Hristos şi, implicit, judecata finală tuturor oamenilor care au trăit de la Facerea lumii încoace. Conotaţia pesimistă a discursului este clară, mai ales atunci când sfârşitul lumii este asociat cu Antihrist, dimpreună cu toate stăpâniile, slugile şi numerele (666) lui.
Dreptul şi Marele Judecător, Domnul Iisus Hristos, este uitat în noul scenariu al finalului creaţiei, ca şi cum sfârşitul a toţi şi a toate ar reprezenta contopirea noastră impersonală, nedisociată şi, mai grav, necondiţionată de propria libertate sub stăpânirea demonică.
Că sfârşitul va veni este cert, dar întâmpinarea lui de către noi va sta oare sub auspiciile aceleiaşi certitudini sau se va înscrie mai degrabă în sfera probabilităţii? Unii, puţini, ar putea avea demnitatea mărturisirii dreptului Simeon, întâmpinându-L pe Domnul şi cerând „slobozirea acum în pace“. Alţii, în cazul în care vor observa din lungile discuţii că Hristos Judecătorul Se apropie, ar putea cere, imitându-i pe cei dintâi, aceeaşi slobozire, dar cu altă motivaţie, aproape şcolărească: un scurt răgaz pentru a arunca o ultimă privire pe varianta finală a scenariului Creaţiei, pe care şi-l imaginaseră altfel.