Un interviu cu pr. Vasile Gavrila

Informaţii, comentarii şi propuneri...
Este şi o subcategorie specială despre BOR.
Petre C
Mesaje:606
Membru din:24 Noi 2008, 21:42
Confesiune:ortodox
Localitate:Bucuresti
Contact:
Un interviu cu pr. Vasile Gavrila

Mesaj necititde Petre C » 03 Iul 2009, 17:17

Are „cuvânt cu putere multă”, după cum scrie în Evanghelie (Marcu 1, 22), charismă şi, în plus, priză la tineri. Slujeşte într-o biserică din centrul Bucureştilor şi are o emisiune ce se bucură de audienţă la postul public de televiziune – „Duhovnicul de la miezul nopţii”. Părinte Vasile Gavrilă vede deseori lucruri pe care noi, cei copleşiţi de problemele cotidiene, le ignorăm cu bună ştiinţă.

Spre exemplu, oameni ale căror vieţi păreau distruse de alcool şi droguri, dar care s-au salvat şi au început să performeze după ce au găsit înţelegere şi sprijin în cadrul lăcaşelor de cult. Aceste cazuri nu sunt deloc puţine, cum ar putea crede unii, dar sunt numeroşi aceia care trec nepăsători pe lângă ele.

Părintele Vasile Gavrilă avertizează că românii au ieşit „căldicei” din punct de vedere spiritual după deceniile de totalitarism, dar este convins că tinerii de astăzi au un potenţial enorm pentru a schimba la faţă România. Fără a încerca să-i menajeze pe ierarhi, el explică limpede că, de multe ori, aşteptările noastre în privinţa oamenilor Bisericii sunt exagerat de mari, dacă ţinem cont de presiunile şi persecuţiile la care au fost supuşi înainte de 1989.

CARTE DE VIZITĂ

• S-a născut în 1962, la Gura Caliţei, judeţul Vrancea.
• Este căsătorit şi are cinci copii.
• A urmat Seminarul Teologic la Buzău.
• A absolvit Facultatea de Teologie din Bucureşti (1990).
• Este doctor în Teologie, cu studii de cercetare în Franţa şi Anglia.
• A predat la Seminarul din Bucureşti şi la Facultăţile de Teologie din Constanţa şi Craiova.
• Este preot la Biserica Sfântul Nicolae – Paraclis Universitar (fosta Biserică Rusă).


Adevărul: Cum vi se par românii de azi faţă de momentul decembrie ’89?

Vasile Gavrilă: Cred că ar putea avea mai multe repere, dar acestea trebuie găsite. Ni se oferă „modele”, însă noi trebuie să le căutăm pe cele autentice. Autentice sunt puţine. Înainte de Revoluţie cred că erau repere care veneau din trecut, erau oameni bine formaţi, alcătuiţi, altoiţi pe o mentalitate a societăţii interbelice, cu o pregătire foarte solidă, cu o pregătire morală, cu o formaţie morală. Dar aceia erau greu de găsit. Astăzi sunt mai uşor de găsit. Cine caută cu adevărat repere, cred că poate să găsească.

Credinţa s-a conservat mai bine în perioada comunistă decât în aceea care a urmat?

Nu cred că putem trage o concluzie de acest gen. Lucrurile trebuie nuanţate. Într-adevăr, în perioada comunistă s-au conservat anumite aspecte legate de credinţă, de biserică. Atunci, cine îşi manifesta credinţa o făcea cu un risc, cu o puternică asumare. Însă nu trebuie să neglijăm - uitându-ne acum în urmă, trăgând o linie - cum am ieşit noi cu credinţa, cu Biserica, după perioada comunistă, ce s-a conservat, ce s-a păstrat.

După 1990 au fost anumite riscuri. Suntem ca în perioada persecuţiilor primare şi după edictul dat de Constantin cel Mare, păstrând proporţiile. Atunci creştinătatea s-a confruntat cu o persecuţie directă, foarte dură, apoi a intervenit libertatea. În perioada comunistă, creştinătatea s-a confruntat la început cu o persecuţie dură, dar apoi cu o persecuţie perfidă. Liderii comunişti au spus ei înşişi: „Stop cu martirajul, nu trebuie să mai facem martiri! Hai să-i compromitem!“ Şi a început compromiterea în rândul creştinilor, până la infiltrarea în sânul Bisericii.

Cu alte cuvinte „Dezbină şi stăpâneşte!”...

Aici din nou a intrat în cursă acel proverb vechi şi autentic: „Divide et impera!“ Dar, într-adevăr, a ieşit o biserică puţin întărită, pentru că venea după o perioadă de persecuţie. Însă oamenii înşişi aveau multe compromisuri, nu neapărat la nivel ierarhic, ci la un nivel simplu de tot. Spre exemplu, acela de a fi creştin şi de a avea şi carnetul de membru de partid. Mi-aduc aminte că în satul meu natal se făcea şedinţa de partid Duminica după Liturghie.

Se părea că totul este în ordine. Din punctul meu de vedere, şi cred că şi al altora, nu era în ordine, pentru că era un compromis. N-am putea spune că atunci Biserica era mai puternică decât acum. Aş spune că acum a sosit momentul în care trebuie să căutăm adevărul adevărat şi nu adevărul care iese din compromis. Acum avem posibilitatea să subliniem şi să abordăm creştinismul la reperele lui maximale. Cred că după evenimentele din decembrie 1989 am ieşit puţin căldicei.

„Biserica trebuie să dea urgent repere copiilor”

Cât a rămas credinţă şi cât este superstiţie în sufletele românilor?

E o problemă veche, nu numai de acum. Înainte de 1990 - eram elev la seminar şi apoi student - mi-am dat seama că era foarte multă superstiţie. Tot ceea ce înseamnă obiceiuri populare la noi, la români, majoritatea, dacă nu 100% sunt de sorginte păgână. Am venit cu acest bagaj şi va trebui să curăţăm credinţa de aceste superstiţii. Azi mulţi români, neavând o educaţie elementar-religioasă, în special ortodoxă, se agaţă de superstiţii crezând că au atins filonul credinţei.

Mi s-a întâmplat odată să am o discuţie cu un profesor universitar de la Politehnică care era de acord şi susţinea, de exemplu, punerea banului în mâna mortului la înmormântare şi încerca să argumenteze teologic, dar nu era de acord cu elementele foarte importante din rânduiala slujbei înmorâmântării şi relativiza foarte multe lucruri fundamentale. La noi, din păcate, sunt multe superstiţii care se împletesc cu credinţa. Datoria noastră, a preoţilor, este să arătăm adevărul, autenticitatea credinţei, iar a credincioşilor să caute adevărul.

De ce Ortodoxia nu este vizibilă în acţiunile sociale?

Este foarte adevărat. E un regret că este aşa, până la un punct. Să nu uităm că în Principatele Române erau mitropoliţi care făceau şcoli de fete şi şcoli de băieţi, în timp ce în Marea Britanie fetele nu aveau acces la şcoală. Tot în Principatele Române funcţionau spiţerii, adică farmacii. Să nu uităm că, înainte de instaurarea regimului comunist, pe lângă mănăstiri erau bolniţe, pentru cei săraci, un fel de spitale mici.

A venit nenorocirea asta cu comunismul, iar toate acestea au fost confiscate. Or, acum trebuie să le recuperăm. Biserica nu propovăduieşte o împărăţie terestră, ci una a cerurilor. Şi spune foarte clar Mântuitorul Hristos: „Căutaţi mai întâi împărăţia cerurilor, şi toate celelalte se vor adăuga vouă“ I-aş provoca aici pe fraţii mei, preoţii, şi societatea să căutăm bine şi autentic împărăţia cerurilor, că are Dumnezeu grijă să le rezolve şi pe celelalte. Cu alte cuvinte, să căutăm lucrarea Mariei din Evanghelie şi implicit se va împlini şi a Marthei. Da, este bine să fie prezentă Biserica în societate, dar Biserica trebuie mai mult să se constituie ca un reper, să dea repere pentru copii şi pentru tineri. Aici Biserica trebuie să investească urgent!

Cum îi percepeţi pe tineri?

Pe tineri îi percep în calitate de preot, dar şi în calitate de profesor. Am predat la Seminarul Teologic şi la Facultatea de Teologie. Mi-am dat seama că avem în faţă un potenţial extraordinar, care nu este bine călăuzit, iar cei care au intenţii diabolice – pentru că trebuie să recunoaştem că astfel de forţe există, şi nu numai în societatea românească, ci peste tot – îi canalizează spre rău. Tinerii sunt înfometaţi şi însetaţi după lucruri extraordinare.

În 1990, părintele Stăniloae a spus că are mare încredere în tineri pentru că ei vor merge cu demersul lor până la capăt, nu se vor opri undeva unde noi, din păcate, ne-am oprit. Şi vor căuta autenticul. Eu găsesc astăzi că sunt foarte mulţi tineri care doresc acest lucru. Mi s-a întâmplat chiar şi cu tineri care erau drogaţi, ameţiţi de alcool, care au avut nişte experienţe năstruşnice, în urma întâlnirii să devină nişte oameni extraordinari. Am constatat apoi că fac studii universitare şi că vor să ducă o viaţa creştină autentică.

De ce nu vine mai mult Biserica către astfel de tineri şi se menţine într-o pasivitate comodă?

Aici Biserica a fost găsită descoperită în anii 90. În primul rând pentru că a fost nevoită să se închidă înlăuntrul ei, nu i s-a permis să iasă prea mult în afară. Asta e realitatea! Dacă voiai, de exemplu, să mergi ca preot într-un spital înainte de Revoluţie, la intrare trebuia să dezbraci haina preoţească până treceai de portar, iar după ce ajungeai în salon puteai să-ţi pui veşmântul pentru a împărtăşi sau a spovedi pe cineva.

Biserica a fost tot mai izolată. În 1990, când am mers în spital, văzând că pot să intru îmbrăcat în preot, mi-am dorit să pot fi mai tânăr, să studiez medicina, ca să îmbin cele două dimenisiuni: doctor de suflet şi doctor de oameni. Biserica nu avea exerciţiu şi nici preoţii nu au fost suficient de pregătiţi psihologic de către şcoală. Foarte mulţi erau timoraţi din cauza regimului, care ne spunea că suntem nişte retrograzi, că suntem în afara societăţii. A fost acest complex. După 40 de ani de comunism, fiii acestui neam nu puteau să dea oameni charismatici – şi asta o vedem în toate segmentele societăţii – care să răspundă la toate provocările societăţii.

Dar este vorba şi despre comoditate...

Cred că este şi o comoditate, din păcate. Trebuie să recunoaştem acest lucru! Mai este şi o autosuficienţă, care ne costă foarte mult şi ne va costa. Pentru faptul că va veni o vreme când nu va mai fi suficient să fie preotul în Biserică, ci va trebui să iasă. Preotul trebuie să iasă şi să dialogheze. E nevoie aici de pregătire intelectuală mult mai susţinută. Va fi nevoie de o pregătire psihologică, de înţelegere a provocărilor şi de o deschidere, de un spirit de jertfă misionar. Fără acestea nu putem face nimic.

„Bisericile se golesc!”

Autosuficienţa Bisericii poate fi cauzată de faptul că aproape 90% din populaţie este ortodoxă?

Este primul motiv pentru care noi, oamenii Bisericii, dormim pe această autosuficienţă. Însă va fi lovitura de bumerang, pentru că ne înşelăm crezând că suntem creştin-ortodocşi atâţia. Suntem creştin-ortodocşi numai după certificatul de botez, nu în trăire. Poate apărea fenomenul părăsirii Bisericii, cum de altfel se vede mai ales în mediul rural. Bisericile se golesc! Trebuie să fim foarte conştienţi de acest aspect. În unele sate se construiesc biserici, în altele - nu, chiar se părăginesc.

În oraşe, dacă ar fi să facem o analiză, am vedea că procentul celor care participă duminică la Liturghie este foarte mic. Ne îmbătăm cu apă rece crezând că bisericile sunt încă pline. Sunt pline momentan. Dar lovitura de bumerang nu este cu efect numai terestru.

E cea mai puternică lovitură asupra cărei noi, preoţii, trebuie să fim atenţi. Această lovitură este una veşnică. Şi anume, dacă eu sunt rânduit să fiu preot într-o comunitate de 1.000 sau 2.000 de oameni, iar la biserică vin doar 100 sau 200, Hristos mă va întreba şi de ceilalţi. Şi asta este foarte grav şi dormim pe această autosuficienţă, neconştientizând responsabilitatea pe care o avem. Pentru că nimeni nu ne trezeşte.

Oare laicatul n-ar putea activa „Biserica luptătoare”?

Nu numai că ar putea... Are datoria să o facă! În biserica în care slujesc din 1992, confruntându-mă cu nişte obiceiuri încetăţenite în acest lăcaş, potrivnice credinţei, am spus că este bine să ne analizăm poziţia. Şi am zis: „Fraţi creştini, a sosit momentul ca noi, preoţii, să ridicăm ştacheta şi să cerem credincioşilor să fie credincioşi creştin-ortodocşi autentici, iar dumneavoastră aveţi nu numai datoria, dar şi dreptul să spuneţi că nu vreţi preoţi năimiţi, ci preoţi adevăraţi! Aveţi voie să cereţi preoţilor să fie cum trebuie şi vă rog să vă exercitaţi acest drept!“ Şi este firesc.

Un lucru negativ legat de activitatea unui preot este observat şi sancţionat mult mai repede de către comunitate...

Nu numai lucrurile negative trebuie sancţionate şi nu numai la asta aş vrea să ne rezumăm. Aş vrea ca o comunitate să provoace puţin păstorul, să-şi conştientizeze rolul şi dimensiunea eclezială. Din păcate, nici preoţii nu-şi asumă greşelile comunităţii, şi nici comunitatea nu-şi asumă greşeala preotului. De multe ori, se disociază şi sunt pe poziţii antagoniste şi intră într-o luptă. Nu e bine, trebuie să fie ceva constructiv. De ce o comunitate să nu-şi facă o şcoală, o grădiniţă? De ce să nu se îngrijească de bolnavii din comunitatea respectivă şi de ce să nu se îngrijească de sănătatea duhovnicească a celor din comunitate?

Ne înşelăm crezând că suntem creştin-ortodocşi atâţia. Suntem creştin-ortodocşi numai după certificatul de botez, nu în trăire.

„Aş înfiinţa o şcoală particulară patronată de Biserică”

Avem vreo grădiniţă creştin-ortodoxă, de pildă? Catolicii au.

Până acum nu am reuşit. Sunt încercări foarte timide. Deşi la nivel de Patriarhie este o iniţiativă. Cred că se mişcă prea greu sistemul. Pentru a ne mişca trebuie să plecăm din celula mică, din comunitate.

Să fie de vină „moştenirea bizantină”?

Dacă am fi conştienţi de valorile perioadei bizantine, am descoperi valorile din perioada respectivă, aşa cum unii istorici au descoperit şi au scris. Cred că aici ne confruntăm cu propria noastră mentalitate, cu comoditatea noastră, care uneori aproape te scoate din minţi. Când vezi câtă nevoie este, câtă provocare este şi cât potenţial uman este, pur şi simplu nu înţelegi de ce trenează lucrurile. Eu am lansat un proiect în acest sens de doi ani. Aş vrea să înfiinţăm o şcoală particulară, patronată, asumată de Biserică. Vă mărturisesc că este foarte greu.

Ar fi o premieră...


În primul rând este foarte greu din punct de vedere al mentalităţii. Când am lansat această idee, majoritatea au fost în expectativă şi au spus: „Să nu fim noi primii. Las` să meargă alţii, iar dacă merge bine, mergem şi noi!“ Numai că primii nu erau niciunii.

După care ne-am blocat în probleme administrative, începând de la un acord de principiu de la diferite instituţii până la găsirea unui spaţiu – sunt spaţii care nu sunt deloc bine administrate, care sunt închiriate pentru fel de fel de activităţi, dar sub nicio formă nu am găsit înţelegere pentru o şcoală. De ce? Pentru că apărea un element de concurenţă, ceva nou. Până la elementul financiar. Dacă, de exemplu, am conştientiza cât de importantă este formarea copilului, a noilor generaţii, n-ar mai fi o problemă financiară.

Acum este şi criză financiară...


Lucrurile mari, nu numai în societatea românească, ci în istoria omenirii, s-au făcut în momente de criză. Nu în momente de bunăstare, când se încheie cu aroganţă conturile, când se distrează lumea. Haideţi să ne gândim la poporul român! Ştefan cel Mare construia câte o biserică după fiecare război, când lumea nu era bogată. Dimpotrivă, era secătuită din punct de vedere material. Lumea a început să-şi deblocheze mentalităţile şi nădăjduiesc să-mi duc la capăt acest proiect.

Contează mai mult în biserică „bănuţul văduvei” decât milionul de euro?

Da, cântăreşte mai mult, pentru că este constant. Unde binecuvântează Dumnezeu, puţinul ajunge, devine îndestulător. Şi am această încredere. Dar bineînţeles nu ne putem baza pe vise, trebuie să fim realişti şi să cumpănim bine lucrurile.

Lucrurile mari, nu numai în societatea românească, ci în istoria omenirii, s-au făcut în momente de criză.

„Biserica trebuie să aibă rol de arbitru”

Cum ar trebui să se raporteze Biserica la stat, la zona politică?

Biserica, mai ales acum, dar nu numai acum, trebuie să aibă rolul de arbitru. Nu este nici deasupra statului, nici sub stat. Să nu uităm că Biserica este alcătuită din cetăţenii unui stat, nu e o instituţie, e o comunitate, iar cetăţenii devin fii ai Bisericii. Deci fiii Bisericii sunt cetăţenii statului. Nu putem să ne disociem şi să spunem: acum sunt om politic, acum nu mai sunt om politic. Acum am o orientare politică şi nu pot merge la biserică, acum merg la biserică şi nu mă exprim din punct de vedere politic. Iar la nivel de instituţie, Biserica Ortodoxă Română trebuie să aibă rolul de arbitru.

Nu este cam riscant?

Ce face un arbitru? El sanţionează spunând: „Nu este bine!“ Dar nepărtinitor. Asta este fundamental. Dacă arbitrul este părtinitor într-o problemă, sau cu o formaţiune, sau cu un segment, s-a compromis, pentru că îşi pierde credibilitatea. Şi atunci, societatea, lumea, îşi pierde reperul fundamental, ceea ce este foarte grav.

Atât pentru lume, cât şi pentru Biserică. De ce pentru Biserică? Îşi pierde credibilitatea în faţa Lui Dumnezeu! Aici intervine cuvântul foarte grav al Mântuitorului Iisus: „Cine sminteşte pe aceşti fraţi mai mici ai mei, decât să-i fi smintit mai bine i se lega o piatră de moară de gât şi ar fi fost aruncat în mare. Sau mai bine nu s-ar fi născut“ Vă daţi seama cât de important este rolul?! Întâi de toate Biserica trebuie să-şi descopere acest rol şi să fie capabilă să-l gestioneze.

Poate România să exporte spiritualitate în UE?

Nu este un vis. Nu este nici arma cu care ne ducem noi la Bruxelles, este bogăţia aşteptată de la noi. Vă dau două mărturii. În Şcoala europeană de la Bruxelles se predă religie ortodoxă. Iar noi, românii, ne grăbim să scoatem icoanele şi religia din şcoli pentru că se supără Comisia Europeană. Eu am stat de vorbă cu profesoara care predă religie ortodoxă. Ce înseamnă asta? Că e posibil, că e nevoie.

Şi unde e nevoie, dacă a avut cine să dăruiască, este un lucru extraordinar. Al doilea argument este acesta: Raiul promis de ideologia materialistă a cam luat sfârşit şi în Occident. Lumea a fost atrasă de materialism, iar la ora actuală, din mărturiile străinilor pe care i-am întâlnit în Occident, manifestă o foame şi o sete duhovnicească extraordinare. Ştiţi ce mi-a spus un cetăţean francez? Că se bucură de faptul că societatea franceză trece printr-o criză economică, pentru că a văzut că societatea începe să se umanizeze. Au început şi ei să se desprindă de pseudovalorile materiale şi să descopere spiritualitatea ortodoxă. Este o mare provocare pentru Biserica Ortodoxă.

Aceşti oameni trebuie căutaţi...

Exact, trebuie cătutaţi, iar noi, Biserica Ortodoxă, trebuie să dăm o mărturie.

De ce nu dă Biserica o mărturie?

O dă! Eu am văzut în Occident comunităţi ortodoxe extraordinare, care sunt în formare. Am avut întâlniri cu oameni care mi-au dat sentimentul că au o dorinţă de a trăi ortodox, duhovniceşte mult mai profund decât noi aici. Nu mă refer numai la români, ci la cei care gravitează în jurul lor. Am fost odată la Paris, la înmormântarea unei tinere studente, iar cei care erau implicaţi din punct de vedere social, din partea societăţii, au rămas uimiţi de sobrietatea, tăria de care a dat dovadă comunitatea ortodoxă de la Paris. Pur şi simplu s-au alăturat acestei comunităţi.

„Tradiţionaliştii şi ecumeniştii trebuie să dialogheze”

Aripa aşa-zis conservatoare a Ortodoxiei nu agrează apropierea de zona protestantă, catolică, occidentală. Cât e realitate şi cât e mit în chestiunea conflictului dintre „tradiţionalişti” şi „ecumenişti”?

Există şi la nivel de mentalitate, pentru că unii au fost educaţi în spiritul tradiţionalist, iar alţii într-unul un pic mai deschis. Există, să spunem aşa, două orientări. Însă acest conflict a fost, cel puţin în ultimul timp, diabolizat. Nu ar trebui să existe nicio tensiune. Cei care se revendică tradiţionalişti nu-şi găsesc propria identitate. Ei se ascund în spatele unor tradiţii foarte stricte, rigide. Sunt şi în tabăra cealaltă mult prea deschişi care nu îşi găsesc identitatea. Eu cred că în sânul Bisericii acest conflict a fost alimentat de anumiţi formatori de opinie, mă refer la unii credincioşi, cu studii teologice. Apoi a fost diabolizat de inconştienţa atât a unora, cât şi a celorlalţi, pentru că nu au ieşit la dialog.

Se pare că nu se doreşte dialogul...

Nu se acceptă dialogul! Deja se pune o etichetă: aceştia sunt „încuiaţi”, iar aceştia sunt „ecumenişti” şi „masoni”. Şi s-a terminat dialogul! Nedându-ne seama că noi am pierdut terenul pe care trebuie să ne întâlnim: în biserică, la rugăciune şi la Liturghie. Aproape că este de neconciliat întâlnirea lor. Nu se poate realiza nici măcar la Liturghie, pentru că se văd compromişi unii pe ceilalţi.

Unii mitropoliţi refuză să-şi dea sărutarea frăţească cu mitropolitul Nicolae Corneanu, care s-a împărtăşit cu greco-catolicii...

Din punctul meu de vedere, acest impas poate fi uşor depăşit. S-ar putea ca cineva să mă acuze de superficialitate. Punctul meu de vedere este acesta: ceea ce a făcut mitropolitul Nicolae Corneanu a fost un accident. Cineva poate să spună „un precedent”. Deocamdată nu putem vorbi de un precedent. Astfel de accidente au fost în istoria bisericească foarte multe. Cei care spun că nu-şi pot da sărutare frăţească cu mitropolitul Nicolae Corneanu îşi dau sărutare frăţească cu alţi mitropoliţi, alţi întâistătători de comunităţi ortodoxe din toată lumea, care au făcut cel puţin gesturi de genul celui pe care l-a făcut Nicolae Corneanu.

Da, dar este vorba probabil despre clerul Bisericilor vechi orientale...

Am să aduc în discuţie un element pe care l-am discutat şi cu o tabără şi cu alta. Când s-a dizolvat Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse, după 1917, acesta a dat o circulară în care fiii acestei biserici erau sfătuiţi – având în vedere că urma să se instaureze regimul bolşevic – dacă vor merge dincolo de graniţele ţării, să se împărtăşească în bisericile romano-catolice. Nimeni nu ştie lucrul acesta dintre tradiţionalişti. Această hotărâre a fost abrogată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse într-o şedinţă de acum aproximativ trei ani.

Credincioşii, evident, nu au făcut acel lucru. Poate fi considerat un moment de criză, un accident foarte grav, mult mai grav decât cel făcut de mitropolitul Nicolae Corneanu. Nimeni nu s-a şifonat de acest lucru. Credincioşii au rămas în albia Bisericii Ortodoxe. Cred că şi noi, dacă ştim să gestionăm şi să nu diabolizăm acest accident, putem să rămânem mai departe în albie, ca să nu ne dezbinăm. Pentru că mi-e teamă că putem face o dezbinare. Bun, un mitropolit are o atitudine.

E a lui, e problema lui, iar el va rezolva această problemă în sânul Sinodului Mitropolitan. Iar Sfântul Sinod al BOR ar trebui să ia o atitudine corectă, dreaptă, conformă cu canoanele şi cu rolul pe care îl are în păstrarea dreptei credinţe, atitudine pe care să o facă publică, pentru liniştirea spiritelor. Nădăjduiesc că se va termina această criză, iar noi credincioşii nu avem nicio problemă. Pe noi nu are cum să ne afecteze, mergem mai departe. Nu suntem coordonaţi de un mitropolit, ci de un sinod şi, în definitiv, la conducerea Bisericii este Hristos.

„Ni se dă perspectiva unui Satan imens şi a unui Hristos micuţ”

Ce părere aveţi despre paşapoartele biometrice?

În discuţia asta este foarte mult mit, dar şi realitate în aceeaşi măsură, dar nu cea pe care o vedem noi. Realitatea e mult mai ascunsă. În ceea ce descoperim noi, în tot ceea ce s-a scris şi s-a discutat pe marginea acestei probleme, este mult mit, iar realitatea este ascunsă de o pseudorealitate.

Satan îşi pregăteşte terenul, să-şi împlinească „numărul”. El este un măscărici, un actor slab, sărac, un clovn. Dar el îşi face numărul, nu pentru că este puternic, ci pentru că Hristos îi permite. Atunci e necesar să înţelegem că trebuie să-l lăsăm să-şi facă numărul şi să fim alături de Cel Care poate să-l biruie. Şi Cine poate să-l biruie? Hristos. Noi nu trebuie să căutăm meşteşugul lui Satan, ci trebuie să fim alături de Hristos, prezenţi în casa Lui, şi El ne va învăţa, ne va atenţiona.

În Grecia se scrie despre paşapoartele biometrice încă din 1986...

Da, aşa este. În Grecia au fost voci care au atras atenţia, cum au fost părintele Porfirie şi părintele Paisie Aghioritul, care este invocat acum de cei care întreţin această tensiune extraordinară. Ambii îi atenţionează însă: „Aţi ajuns să-i îmbolnăviţi pe oameni şi să le produceţi insomnii cu chestiile astea. Dar mai lăsaţi povestea asta!“ Aşa cum s-a exprimat un părinte, din toată această maculatură şi din internet, ne apare o perspectivă a unui Satan imens şi a unui Hristos micuţ, ascuns printre rânduri.

Aproape nici nu-L descoperim, nici nu-L intuim, nici nu ştim unde este. În schimb, ştim sigur unde este Satan, dar nu ştim unde este Hristos. Realitatea este că Satan îşi pregăteşte terenul, iar noi nu ne pregătim duhovniceşte cum ar trebui, prin rugăciune, prin asceză creştină adevărată, prin iubire frăţească, nu prin dezbinare. Pentru că el, la ora actuală, deja începe să ne stăpânească foarte uşor pe noi creştinii. Ne dezbinăm prin propriile vicii. Cine dintre cei care susţin şi sunt speriaţi de paşapoartele biometrice este dispus să renunţe la cele câteva telefoane mobile cu care umblă în buzunar, la laptopuri, la reţele de internet? Câţi sunt dispuşi?

Dar nu e blamabil să ai celular şi laptop, chiar şi cleric fiind...

Nu am spus asta. Dar şi prin internet suntem expuşi, şi prin telefonie mobilă. Noi trebuie să ne pregătim, să nu ne despărţim de Hristos. Iar în ceea ce priveşte implantul de microcipuri, din punctul meu de vedere nu putem fi de acord. Întâi de toate pentru că este foarte riscant şi în al doilea rând pentru faptul că aceasta este o formă de control foarte avansată. Este o formă de anulare a personalităţii, a libertăţii, a identităţii umane. Nu mai spun de identitatea nostră creştină.

Mulţi s-au întrebat de ce România s-a grăbit să fie prima ţară care introduce paşapoarte biometrice...

Este bună întrebarea aceasta. Cred că din cauza inconştienţei oamenilor politici, a nepregătirii lor crase, a neînţelegerii multor lucruri, a mentalităţii poporului. Poporul trebuia pregătit, trebuia discutat acest lucru. Nu se poate ca după o foamete să-i pui la dispoziţie omului mâncare cât poate el să mănânce, pentru că se îmbolnăveşte şi moare. Toate acestea trebuiau făcute pas cu pas. Nu vedeţi că nu suntem în stare să ne alegem nişte reprezentanţi în Parlamentul European?! Şi atunci, suntem în stare să gestionăm această problemă a paşapoartelor biometrice? Nu suntem!

Sunt români care iau în glumă toată această controversă...

Foarte mulţi inconştienţi sunt dispuşi şi chiar s-au grăbit să spună că îşi implantează microcipuri şi în frunte. Inconştienţi fiind, nu ştiu ce se întâmplă! Nu sunt pregătiţi. Iar alţii, foarte reticenţi, spun că cipul într-un paşaport sau într-un carnet de conducere este pecetea lui Antihrist. Nu e pecetea, însă e un pas pregătitor. Dar tot atâţia paşi pregătitori sunt şi structurile europene sau societatea de consum, pe care o devorăm, din care ne îndestulăm cu voluptate. Şi tot atâţia paşi în direcţia asta sunt toate comodităţile oferită de societatea de astăzi.

„Românul a pierdut frica Lui Dumnezeu”

De ce credeţi că e atât de mare agresivitatea românilor?

Mi-este foarte greu să vă răspund. Şi eu îmi pun această întrebare. Nu găsesc un răspuns clar. Încerc să-mi explic doar. Mai ales în ultimul timp ne confruntăm cu o agresivitate extraordinară, care uneori frizează bestialitatea. Am stat şi m-am întrebat ce fel de structură pot să aibă aceşti oameni, pentru că nu numai dimensiunea creştină şi ortodoxă nu se împacă şi nu poate să stea la masă cu această agresivitate.

Parcă am ieşit din dimensiunea asta. Cred că sunt mulţi factori. Cred că românul a pierdut ceea ce se numeşte „frica Lui Dumnezeu”. Când spun lucrul acestea mă refer la sensibilitatea, la delicateţea de a nu deranja ceva ce e deasupra ta, ce e suprem. Parcă s-a închis într-un egoism feroce şi parcă devorează tot în jur. Cred că a pierdut contactul cu această dimensiune care îl sensibilizează, care îl umanizează, îl înfrumuseţează, îl înnobilează, îl împodobeşte. Aşa a ajuns românul la această stare de răutate. În societatea românească, în această duritate, bădărănie, iertată să-mi fie expresia, întâlneşti din loc în loc şi flori extraordinare, nişte exemple cu totul şi cu totul deosebite.

De ce mai vedem în Adunarea Naţională Bisericească politicieni sau oameni de afaceri?


E o întrebare la care nu ştiu dacă pot să răspund pentru că nu sunt responsabil de alcătuirea Adunării Naţionale Bisericeşti. Însă, ca preot şi creştin îmi permit să dau un răspuns. Sunt politicieni oportunişti care, din când în când, îşi aduc aminte că sunt creştini. Înaintea alegerilor europarlamentare am văzut sloganuri de genul „Tu contezi pentru mine“, „Împreună la bine şi la rău“. La fel se manifestă şi în raport cu Biserica şi reuşesc să se infiltreze pentru că dă bine la popor ca să apară acolo. Şi dacă e posibil să-şi spună cuvântul şi acolo.

Oamenii de afaceri, de asemenea. Dacă ar fi nişte oameni de afaceri serioşi, sobri, cu un trecut onorabil, cu un prezent onorabil şi cu un viitor pe măsură, i-aş felicita şi ar fi bineveniţi, pentru că ar reuşi să-şi canalizeze viaţa altfel. Asta este abilitatea omului politic. Întrebarea mea este: de ce noi, oamenii Bisericii, le permitem? Cred că trebuie să punem odată punct, iar acolo să fie într-adevăr oameni care să reprezinte Biserica. Iar dacă există un om politic onorabil, atunci are ce căuta. Altfel, compromite Biserica, Adunarea Naţională Bisericească şi pentru noi este o sfidare. Nu mă simt deloc comod cu prezenţa lor acolo.

„Se încearcă inocularea ideii că românii vor numai circ”

Cum vă explicaţi că aveţi un rating atât de bun la emisiune pe care o realizaţi – „Duhovnicul de la miezul nopţii”?

Îmi explic prin faptul că mi-am dat seama că românii nu vor numai pâine şi circ. Vor unii să ne inoculeze această idee... Foarte mulţi dintre români doresc ceva autentic, duhovnicesc, cultural, spiritual, istoric, ceva care să-i zidească, care să-i formeze. Este foarte necesară prezenţa unor personalităţi care să dea glas unor valori şi să dea o mărturie. Nu toţi avem această harismă. Decât să dăm o pseudomărturie sau să nu dăm ceea ce trebuie, mai bine să fim rezervaţi. Mass-media trebuie să ştie cui adresează invitaţia, iar Biserica, pe cine recomandă. Nu ca o cenzură, ci din dorinţa de a da acestui neam însetat valori adevărate.

Este de bun augur existenţa unui trust media al Patriarhiei?

Este de bun augur, însă nu este suficient; de asemenea, ar trebui lucrat mai profesionist şi oferite mărturii autentice, mai ales din punct de vedere duhovnicesc. Acest trust se adresează strict credincioşilor. Este nevoie de o penetrare firească în celelalalte trusturi, laice, care se adresează tuturor.

Emisiunea mea de la TVR Cultural o pot urmării cei care se uită la acest post. Credincioşii fideli ai Bisericii Ortodoxe Române care prind postul de televiziune sau de radio Trinitas accesează direct şi ştiu exact la ce oră este Liturghia, o dezbatere sau ştirile din domeniul Bisericii. Însă este nevoie de o mărturie puternică în celelalte trusturi. Cred că efectul este mai mare. Este şi mai aşteptată prezenţa în aceste trusturi din partea publicului, a cititorilor, a telespectatorilor.
"Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti." Ps. 22,4

Petre

Înapoi la “ASPECTE ŞI PROBLEME CONCRETE DIN VIAŢA BISERICILOR ORTODOXE”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 2 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX
cron