Fericitul Teodoret – Tâlcuirea psalmului 71, 1-6 – Despre Intruparea Domnului
„Tâlcuire a celor o sută de cincizeci de psalmi ai
Proorocului Împărat David”
Fericitul Teodoret al Cirului
Sf. Mănăstire Sfinţii Arhangheli – Petru Vodă, 2003
TÎLCUIREA PSALMULUI 71
Despre Solomon
Că Psalmul pus înainte nu i se potriveşte nicidecum lui Solomon socotesc că vor mărturisi şi Iudeii, dacă vor voi să zică adevărul, şi cu atît mai mult ucenicii credinţei noastre. Întîi, că Solomon n-a stăpînit „marginile pămîntului”, nici n-a luat bir de la cei „de la apus” sau „de la răsărit”. Apoi, om fiind şi trăindu-şi vremea măsurată cu firea, a primit sfîrşitul vieţii, şi nu bine-lăudat[1], iar Psalmul îl arată pe cel proorocit „mai vechi decît soarele şi decît luna”, aşa cum ne va învăţa mai cu de-adinsul tîlcuirea graiurilor.
Dar deasupra-scrierea nu este totuşi nepotrivită, ci se potriveşte luminat Mîntuitorului, că „solomon” se tîlcuieşte: „paşnic”, după cum ne învaţă arătat Istoria Paralipomenilor, că zice Dumnezeu către David, prin Natan: „Solomon este numele lui şi pace voi da în zilele lui.” Numirea aceasta o are şi Stăpînul Hristos, şi strigă Pavel, marele propovăduitor al adevărului: „El este pacea noastră, Care a făcut pe cele două una şi peretele din mijloc al gardului l-a stricat.” Însuşi Domnul zice Sfinţiţilor Apostoli: „Pacea Mea o dau vouă, pacea Mea o las vouă.” Deci Psalmul mai-nainte vesteşte Împărăţia Lui, şi pacea făcută de Dînsul şi mîntuirea neamurilor. Şi – de vreme ce este şi Dumnezeu, şi om, una fiind de-a pururea, iar cealaltă luînd-o la Sine pentru noi – proorocia ne învaţă pe amîndouă şi zice că El are stăpînirea peste toate ca Dumnezeu, iar ca om – de la Tatăl Său.
1. Dumnezeule, judecata Ta dă-o Împăratului, şi dreptatea Ta Fiului Împăratului!
Stăpînul Hristos este şi Împărat, şi Fiu de Împărat, pentru aceea Îl cheamă aşa proorocia pe Dînsul. Iar Patriarhul Iacov Îl numeşte „leu” şi „pui de leu”: „Pui de leu, Iuda, din odrasla mea fiul meu te-ai suit. Culcîndu-te, ai adormit ca un leu şi ca un pui de leu. Cine îl va scula pe el?” El este nu numai Împărat, ci şi Fiu al Împăratului, pentru că S-a născut ca Dumnezeu din Dumnezeu-Împăratul a toate, iar ca om are strămoş pe Împăratul David. Deci Lui se roagă proorocescul cuvînt să I se dea dreptatea, învăţîndu-ne şi pricina:
2 Să judece pe norodul Tău întru dreptate şi pe săracii Tăi întru judecată.
Adică îi va slobozi de robia răului tiran pe cei ţinuţi cu sărăcia păcatului, judecîndu-i cu dreptate şi pe ei, şi pe acela.
3 Să ia munţii pace şi dealurile dreptate.
Aceasta este facere de faţă, arătînd schimbarea tuturor. Aşa a zis şi cînd povestea ieşirea norodului: „Munţii au săltat ca berbecii, şi dealurile – ca mieii oilor.” Şi în toate acestea vedem schimbarea „munţilor” şi a „dealurilor”, că – în locul păgînătăţii ce se urma întru dînsele de demult – cei ce au îmbrăţişat viaţa îngerească[2] rodesc dreptatea Evangheliei şi, solind pentru oameni, lucrează împăcările dumnezeieşti.
4 Judeca-va pe săracii norodului, şi va mîntui pe fiii săracilor şi va smeri pe cel clevetitor.
După cuviinţă s-a chemat diavolul „clevetitor”, că şi pe Dumnezeu L-a clevetit, zicînd că pentru pizmă a oprit El împărtăşirea pomului. Şi asupra lui Iov a rostit aceleaşi cuvîntări mincinoase, zicînd: „Au doar în dar cinsteşte Iov pe Dumnezeu? Atinge-Te de toate pe care le are, şi Te va blestema în faţă.” Pe acesta l-a numit Proorocul întru al optulea Psalm „vrăjmaş” şi „izbînditor”, iar aici „clevetitor”, şi pe acesta zice că l-a smerit şi l-a surpat Stăpînul, iar pe cei tiranisiţi de dînsul i-a învrednicit de slobozenie şi de mîntuire.
5 Şi va rămîne cu soarele şi mai-nainte de luna neamului neamurilor.
Cel ce le va face pe toate acestea nu are nici început de zile, nici sfîrşit al vieţii (ca să zicem apostoleşte) fiindcă – zice – S-a născut din Tatăl mai-nainte de „luna neamului neamurilor”, adică cu nenumărate neamuri mai-nainte de zidire, şi „va rămîne împreună cu soarele”, în loc de: Va avea fiinţă pururea fiitoare. Căci, neaflînd altă icoană mai îndelung stătătoare, a alăturat cu soarele schimbarea lucrurilor de la întuneric către lumină, ştiindu-l vestit şi făptuitor al vremilor şi al zilelor, aşa cum Însuşi Stăpînul Hristos S-a numit „Soare al dreptăţii”.
6 Pogorî-Se-va ca ploaia pe lînă şi ca picătura ce pică pe pămînt.
Prin aceasta ne-a arătat vădit naşterea omenească a Mîntuitorului, ce s-a făcut fără sunet şi foarte cu linişte şi cu taină. Că – precum lîna, primind ploaia, nu face nici un sunet, iar picăturile de rouă, căzînd pe pămînt, nu dau nici o simţire auzurilor – aşa s-a făcut şi zămislirea Stăpînului, nesimţind-o nici logodnicul[3] ce împreună-locuia; astfel încît, după zămislire, bănuind necuvioşie şi nerînduială, el a voit să o lase pe dînsa[4] în taină, dar s-a învăţat prin Înger că naşterea este duhovnicească, iar nu omenească.
7 Răsări-va în zilele Lui dreptatea
Iar lucrurile mărturisesc cuvintelor, pentru că – izbăvindu-se firea oamenilor de păgînătatea dinainte – aceştia s-au învăţat buna-credinţă. Şi, chiar dacă oarecari din credincioşi nu petrec după legile evangheliceşti, sînt zeci de mii mai presus de număr – şi între ostaşi, şi între proşti[5], şi între cetăţeni[6], şi între ţărani – care fac multă purtare de grijă pentru fapta bună.
şi mulţimea păcii, pînă ce se va lua luna.
Că, de demult, toparhiile (adică stăpînirile pe alocuri) şi împărăţiile peste fiecare limbă şi neam nu puteau să dobîndească darul păcii, fiind despărţite şi ticăloşite cu desele războaie, pentru că totdeauna duceau viaţa într-armată şi purtătoare de arme. Pentru războaiele acestea au scris mulţi, şi din Romani, şi din Elini; încă şi Istoriile Împăraţilor şi ale Macabeilor ne învaţă cîte rele pricinuiau toparhiile. Apoi, după înomenirea lui Dumnezeu şi Mîntuitorului nostru, acelea au încetat să mai fie, şi lumea noastră e stăpînită de o singură împărăţie, prin care urmează pacea, dînd vîrtute dumnezeieştii propovăduiri.
Iar acest „pînă se va lua luna” e pus în loc de: „în toată vremea vieţii de acum”, că este de prisos a vorbi pentru vremea ce va să fie, întru care va urma pacea adevărată.
8 Şi va domni de la mare pînă la mare
În loc de: Va domni peste toate marginile lumii. Că – de vreme ce margine a pămîntului sînt noianurile cele mari şi ne-înotate, care se numesc „atlantice”, adică oceanul despre apus şi despre răsărit – după cuviinţă a arătat că stăpînirea lumii se înconjură de mările dinafară. Iar stihul următor a arătat acest lucru mai descoperit:
şi de la rîuri pînă la marginea lumii.
„Rîu numeşte Iordanul, întru care, botezîndu-Se, Stăpînul a fost mărturisit de Tatăl că El este Fiul Lui cel iubit, întru Care bine a voit. Şi de atunci – zice Evanghelistul – a început Iisus a propovădui şi a zice: «Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor!» De aceea şi proorocia spune că «va stăpîni de la rîu pînă la marginile lumii»”. Apoi, face arătat acest lucru şi într-alt chip:
9 Înaintea Lui vor cădea Etiopii, şi vrăjmaşii Lui ţărîna vor linge.
10 Împăraţii Tarsisului şi ostroavele daruri vor aduce, împăraţii Arabilor şi Savva daruri vor aduce.
Şi Fericitul Isaia, şi minunatul Iezechil pomenesc Tarsisul sau cetatea Carhidoniei, care este cea dintîi stătătoare şi port al Libiei. Iar Savva este neam etiopenesc. Libienii (care se numesc şi Africani) ţin părţile de apus ale lumii, Etiopii – pe cele despre răsărit şi miazăzi, Arabii – uscatul din mijloc, iar ostrovenii – uscaturile de prin mijlocul mării. De aceştia a zis că vor cădea înaintea Lui şi Îi vor aduce închinăciune, ca unui Dumnezeu, şi daruri, ca unui Împărat, iar vrăjmaşii se vor supune sub blestemele făcute împotriva şarpelui: „Vei umbla pe pieptul tău şi pe pîntece, şi pămînt vei mînca întru toate zilele vieţii tale.” Iar vrăjmaşi ai Dumnezeului şi Mîntuitorului nostru sînt prea-răii draci, asupra cărora ne-a dat stăpînire a călca, peste şerpi şi peste scorpii. Şi – de vreme ce a pomenit numai trei sau patru neamuri, arătînd umbrit şi acoperit schimbarea tuturor neamurilor – acum face cuvîntul mai descoperit:
11 Şi se vor închina Lui toţi împăraţii pămîntului,
Unii – de bună voie, încă în viaţa de acum, iar toţi ceilalţi – după învierea de obşte, că – după cum zice dumnezeiescul Apostol – „nu vedem încă pe toate supuse Lui, ci atunci se va pleca Lui tot genunchiul, al celor cereşti, şi al celor pămînteşti şi al celor de dedesubt.”
toate neamurile vor sluji Lui.
Acestea se potrivesc proorociei Patriarhului Iacov, care zice că El este „aşteptarea neamurilor”. Şi vedem sfîrşitul ei, că nu este vreun neam care să nu fi auzit propovăduirile evangheliceşti, ci întru fiecare neam sînt cei ce au primit strălucirea cunoştinţei de Dumnezeu.
12 Că a izbăvit pe săracul de la cel puternic şi pe mişelul, căruia nu-i era lui ajutor.
13 Milă Îi va fi de sărac şi de mişel, şi sufletele săracilor va mîntui.
Şi toţi se vor închina Lui, izbăvindu-se de amara tiranie a diavolului, că pe acesta l-a numit „puternic”; iar „sărac” – firea omenească, ce era pustie de Dumnezeu. Iar într-alt fel, Dumnezeu îi împilă, şi îi strînge pe cei silnici cu dumnezeieştile Sale legi, şi îi spăimîntează cu îngrozirile gheenei şi îi face să le fie milă de săraci. Că aceasta a şi adăugat:
14 De camătă şi de nedreptate va izbăvi sufletele lor,
„Camătă” a numit iubirea de argint, că aşa o numeşte şi Legea Veche: „camăta şi lăcomia nu va lua”. Deci zice: Va îndupleca pe cei ce se bucură de nedreptate şi de lăcomie să aibă milostivire şi iubire de oameni.
şi cinstit va fi numele Lui înaintea lor.
Cinstit – zice – va fi la toţi şi slăvit.
15 Şi va fi viu, şi se va da Lui din aurul Arabiei,
În loc de „Arabiei”, ceilalţi tălmăcitori au pus: „Savvei”. Însă şi una, şi alta, mai-nainte vesteşte darurile care se aduc Lui de la toţi împăraţii şi barbarii. Iar „va fi viu” înseamnă: De-a pururea va rămîne şi va fi viu.
şi se vor ruga pentru Dînsul totdeauna, toată ziua bine Îl vor cuvînta pe Dînsul.
Şi neîncetat Îl vor lăuda pe Dînsul, vor lăuda şi pe Tatăl Lui, printr-Însul luînd pricinile cîntării de laudă, pentru că acest „se vor ruga pentru Dînsul” se aseamănă cuvîntului apostolesc care zice: „Mulţumesc Dumnezeului meu prin Iisus Hristos, prin Care am dobîndit aducere către Tatăl.” Deci, prin Hristos, toţi se vor ruga Tatălui şi Îl vor lăuda pe El pentru bunătăţile făcute către dînşii de Fiul. Îl vor lăuda încă şi pe Fiul, ca cei ce de la Dînsul au primit acestea.
16 Fi-va întărire pe pămînt peste vîrfurile munţilor.
El – zice – va întări, şi va propti pe cei ce au crezut întru Dînsul şi îi va arăta înalţi şi ridicaţi sus, ca cei ce stau întru vîrfurile munţilor. Încă şi Domnul a zis aceasta ucenicilor Săi: „Nu poate cetatea să se ascundă stînd deasupra muntelui, nici nu aprind făclia şi o pun pe dînsa sub obroc, ci în sfeşnic, ca să lumineze tuturor celor din casă.”
Prea se va înălţa mai presus decît Libanul rodul Lui.
Fiindcă a vorbit de munţii cei înalţi, după cuviinţă a adus în mijloc pomenirea Libanului, fiindcă este mai prea-înalt decît munţii Palestinei. Şi zice că învăţătura Lui, şi descoperitorii şi propovăduitorii acesteia se vor face mai înalţi şi mai strălucitori decît Libanul.
Şi vor înflori din cetate ca iarba pămîntului.
Deci credincioşii Lui vor odrăsli rodul acesta, iar Iudeii, ce n-au crezut, se vor asemăna ierbii ce răsare şi îndată se strică şi piere.
17 Fi-va numele Lui binecuvîntat în veci, mai-nainte de soare rămîne numele Lui.
Acest „binecuvîntat” nu se află la nici un tălmăcitor, nici în Exapla, nici la Evrei.
Prin prepoziţia „mai-nainte” arată că El este mai de demult decît soarele şi decît luna, dar nu aşa prost „mai-nainte de soare rămîne”, ci „mai-nainte de neamul neamurilor”. Am văzut că pe acest „neamul neamurilor” l-a pus şi la lună, şi la soare, iar acestea sînt de o vreme, făcîndu-se deodată, după cum a zis Dumnezeu: „Facă-se luminători pe tăria cerului! Şi a făcut Dumnezeu cei doi luminători mari.” Aşadar, dacă a fost „mai-nainte de luna neamului neamurilor”, apoi cu adevărat a fost şi mai-nainte de soare.
18 Şi se vor blagoslovi întru El toate seminţiile pămîntului,
Aici, a pomenit făgăduinţa către Avraam, şi către Isaac şi către Iacov, că acestor trei Patriarhi le-a făgăduit Dumnezeu că se vor blagoslovi „toate neamurile pămîntului” sau, alteori: „seminţiile pămîntului”. Aceasta a zis-o şi Fericitul Pavel, tîlcuind: „Lui Avraam i s-au zis făgăduinţele şi sămînţei lui. Nu zice: «sămînţelor lui», ca pentru mulţi, ci ca pentru unul: «sămînţei lui», care este Hristos.” Încă şi întru Epistola către Evrei: „Că nu a luat firea Îngerilor, cu adevărat…”, şi celelalte. Pentru acest lucru mai-nainte vesteşte şi Psalmul acesta, zicînd că printr-Însul se vor blagoslovi toate seminţiile.
toate neamurile Îl vor ferici pe El.
Proorocescul cuvînt le-a vorbit pe acelea ca pentru un om, iar pe acestea ca pentru Dumnezeu, că aflăm acest nume, „fericit”, alăturat lui Dumnezeu: „Fericit este şi singur Stăpînitor, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, Cel ce singur are nemurirea, Care locuieşte întru lumină neapropiată.” Deci zice: Toate neamurile Îl vor ferici pe El şi Îl vor numi vrednic de laudă.
Apoi, învăţîndu-ne mai descoperit dumnezeirea Lui cea ascunsă, Proorocul a adăugat:
19 Bine este cuvîntat Domnul Dumnezeul lui Israil, Cel ce singur face minuni!
Acesta – zice – este Însuşi Cel proorocit, Care va săvîrşi facerile de minuni mai-nainte zise, Dumnezeul lui Israil şi Stăpînul tuturor.
20 Bine este cuvîntat numele slavei Lui în veac şi în veacul veacului!
De aceea se cuvine să fie lăudat El de toţi, pentru că – deşi nu cunoaştem firea Lui, ce este neajunsă – totuşi am învăţat mîntuitorul Lui nume.
21. Şi se va umple de slava Lui tot pămîntul: Fie, fie!
Împlinindu-şi proorocia, spune din nou ceea ce a proorocit de multe ori prin tot Psalmul, făcînd înainte-grăirea mai întemeiată: şi zice că Hristos va fi arătat şi cunoscut în tot pămîntul ca Dumnezeu şi Stăpîn al tuturor, şi va primi cinstea de la toţi, strălucindu-i cu razele cunoştinţei Sale de Dumnezeu. Şi, după ce a învăţat acest lucru prin darul Duhului şi s-a înfocat cu dorirea, Proorocul se roagă să se petreacă toate şi proorocia să ia sfîrşit. Pentru aceea, face şi epilog, şi zice: „Fie, fie!”, ori, după Achila: „cu încredinţare”, în loc de: Cele zise sînt nemincinoase şi adevărate şi vor avea sfîrşit negreşit.
Sfîrşitu-s-au laudele lui David, fiul lui Iesei.
[1] Măcar că a fost cel mai înţelept om al vremii sale, Împăratul Solomon a călcat legămîntul cu Dumnezeu şi a ridicat jertfelnice idolilor, de dragul multelor sale femei de alt neam. Dar, pentru buna-credinţă a tatălui său David, Dumnezeu nu a pierdut împărăţia lui Solomon în timpul vieţii acestuia, ci a fiului său, Ieroboam.
[2] Iarăşi: monahii.
[3] Sfîntul Iosif
[4] Pe Maica Domnului.
[5] „Proşti” – aici: „simpli”, „umili”:
[6] orăşeni
