Întruparea Cuvântului în omiliile Sfinţilor Părinţi

[Petre C]

De pe situl Basilica.

Naşterea lui Hristos este începutul mântuirii noastre şi arătarea tainei celei din veac, a unirii desăvârşite a divinului cu umanul. Întruparea Cuvântului reprezintă pogorârea Lui.

Dumnezeu-Cuvântul la creatura căzută în păcat, pentru facerea din nou a omului zidit după chipul lui Dumnezeu. Totodată, Naşterea lui Hristos din Fecioară rămâne darul cunoştinţei celei mai presus de fire făcut omului, fiindcă niciodată în istorie Dumnezeu nu a stat atât de aproape de oameni, vieţuind printre ei, mâncând, bând împreună cu ei, luând asupra Sa firea omenească cu tot noianul de păcate săvârşite de omenire. Sfinţii Părinţi, în cuvântările lor la praznicul Naşterii Domnului, dezvoltă magistral ideile de mai sus, aflăm dintr-un articol publicat în Ziarul Lumina.


În Comentariul la Evanghelia după Matei al Sfântului Ioan Gură de Aur, autorul vorbeşte despre cele două naşteri ale Fiului lui Dumnezeu întrupat, prima dinainte de timp, din Tatăl, iar cea de a doua, din Fecioara Maria, în timpul împăratului Quirinius. În Pruncul Iisus sunt strâns legate aceste două naşteri, una dumnezeiască, din veşnicie, din Cer, nevăzută, şi alta de pe pământ, de jos, care a avut nenumăraţi martori. Cea de-a doua naştere nu este mai puţin importantă decât prima, ci neobişnuită, plină de spaimă şi de cutremur. Atât de minunată şi neobişnuită a fost venirea Sa, că îngerii dănţuiau şi vesteau bucuria adusă omenirii, iar proorocii, încă de demult, se spăimântau că „Dumnezeu S-a arătat pe pământ şi cu oamenii a locuit împreună“.

Prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu, omul îşi recapătă demnitatea originară

Fiind Fiu adevărat al Dumnezeului Celui fără de început, a primit să audă spunându-I-Se „Fiu al lui David“, pentru ca pe om să-l facă fiu al lui Dumnezeu“.

Sfântul Ioan Gură de Aur vede ca pe o condiţie sine qua non naşterea pruncului dumnezeiesc din Maria pentru mântuirea omenirii. „Dacă te îndoieşti că ai să ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci încredinţează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut Fiu al omului. (…) Căci Fiul lui Dumnezeu nu S-ar fi smerit în zadar atât de mult dacă nu ar fi vrut să ne înalţe pe noi. S-a născut după trup ca tu să te naşti după Duh, S-a născut din femeie ca tu să încetezi a mai fi fiu al femeii. Pentru aceasta, Fiul lui Dumnezeu a avut o îndoită naştere: una asemenea nouă şi alta mai presus de noi. Pentru că S-a născut din femeie, se aseamănă cu noi, dar pentru că nu S-a născut nici din sânge, nici din voinţa trupului sau a bărbatului, ci de la Duhul Sfânt, ne arată naşterea cea mai presus de noi, naşterea cea viitoare pe care ne-o va dărui nouă de la Duhul“.

Sfântul Matei numeşte Evanghelia sa „Cartea naşterii lui Iisus Hristos“, deşi aceasta nu istoriseşte numai naşterea, ci toată iconomia mântuirii neamului omenesc: pentru că naşterea lui Iisus este capul întregii iconomii a mântuirii, fiind începutul şi rădăcina tuturor bunătăţilor date nouă.

Naşterea lui Hristos, o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc

Sfântul Ioan Damaschin vorbeşte despre venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu ca despre o primăvară înnoitoare pentru întreg neamul omenesc. „Când S-a născut Domnul nostru din Fecioara Maria, El a risipit la toată lumea ca o primăvară veselitoare şi a întors-o către înnoire. Căci, născându-Se Domnul şi Dumnezeul nostru, ne-a izbăvit din iarna înşelăciunii şi din frigul rătăcirii şi ne-a întors către primăvara bucuriei după ce a luat asupră-Şi chipul nostru şi l-a înnoit pe dânsul prin luarea trupului Său. Astăzi S-a născut cel Unul-Născut, Fiul lui Dumnezeu, Raza măririi Lui, Chipul de-a pururi vecuirii şi ipostasul Lui, hotarul şi Cuvântul Tatălui, prin care şi vecii i-a făcut. Însuşi Dumnezeu Cuvântul S-a făcut ipostas trupului, precum întru aceeaşi dată şi trup însufleţit şi cuvântător şi gândit. Pentru aceea nu îl numim om îndumnezeit, ci îl mărturisim Dumnezeu înomenit.

Vorbind despre sărbătoarea Întrupării Domnului, Sfântul Grigorie de Nazians spune: „Praznicul de astăzi este arătarea lui Dumnezeu, adică naşterea, căci se zice în amândouă felurile, două numiri fiind puse aceluiaşi lucru. Căci Dumnezeu S-a arătat neamurilor prin naştere, El care era, şi de-a pururi era, din Cel ce pururi este mai presus de pricină şi de cuvânt. Întruparea s-a făcut pentru noi ca Acela ce ni L-a dat pe a fi să ni-l dăruiască şi pe a fi bine, iar mai vârtos pe noi, aceştia ce am căzut prin răutate şi neascultare din a fi bine, iar să ne întoarcă la aceea prin întruparea Sa. Acesta este praznicul nostru; aceasta sărbătorim astăzi: venirea lui Dumnezeu către oameni, ca prin aceasta noi să ne ducem sau să ne întoarcem către Dumnezeu.“

„Cel necuprins Se vedea Prunc...“

Hristos Şi-a pregătit El Însuşi în Fecioară trupul ca biserică şi l-a făcut al Său, făcându-Se cunoscut şi locuind în el. Sfântul Atanasie cel Mare, în Cuvântul său la înscrierea Preacuratei Născătoare de Dumnezeu la Betleem, vorbeşte cu admiraţie despre smerenia Fiului lui Dumnezeu venit printre oameni pentru a-i ridica din păcate: „Cine nu se va minuna de pogorământul Domnului? Sus slobod, şi jos scris în condici! Sus Fiu, şi jos rob! Sus Împărat, şi jos năimit! Sus bogat, şi jos sărac! Sus închinat, şi jos numărat între birnici (plătitori de biruri)! Sus având scaun dumnezeiesc, şi jos odihnindu-se în peşteră proastă! Sus, sânul cel necuprins şi părintesc, şi jos, un loc hrănitor de dobitoace şi o peşteră! Sus, lucruri mari, şi jos, scutece mici: Cel ce dezleagă păcatele Se înfaşă, Cel ce hrăneşte era hrănit, Cel necuprins Se vedea Prunc, Cel ce sloboade izvoare Se împrumuta de la sâni, Cel ce le poartă pe toate Se purta în chip netâlcuit, Cel ce nu lipseşte de nicăieri, nefiind scris împrejur într-un loc, se scria împrejur.“ (…)

„Nu fără rost s-a făcut naşterea Domnului din Fecioară; nu fără rost S-a înfăşat El în scutece; nu fără rost suge sânul; nu fără rost S-a culcat în iesle; nu fără rost este chemat la înscrierea lui August împăratul. Toate sunt pentru ceva, şi către ceva, şi cu închipuire. Hristos Se naşte din Fecioară ca să-l îndrepte pe Adam cel întâi zidit, cel zidit din pământul fecioară, din ţărână. Se înfaşă cu scutece ca să dezlege lanţurile păcatelor noastre, să dezlege legăturile cu legături, după graiul cel zis că fiecare se strânge cu legăturile păcatelor. Sâni a supt ca să izvorască laptele darului, pe care l-a izvorât din coasta Sa. S-a culcat în iesle ca să îndrepte necuvântarea omenirii şi să Se facă hrană pentru amândouă neamurile. A norodului păgânesc şi a celui iudaic pentru care este scris: «Între două neamuri vei fi cunoscut». A primit înscrierea cezarului August ca să îndrepteze nerânduiala cea lumească, căci înscrierea aceasta s-a făcut arvună a bunei rânduieli celei lumeşti“.

Sfântul Atanasie comentează însemnătatea mântuitoare a Naşterii Domnului pentru neamul omenesc şi arată că fiind în trup, adică circumscris de acesta, Dumnezeu Cuvântul le cuprinde în Sine pe toate. Pentru că, aşa cum este în afară de toate după fiinţă, dar este în toată zidirea prin puterile Lui, tot astfel, cuprinzându-le pe toate, El este necuprins. Şi adaugă Sfântul Atanasie: „Lucrul cel mai minunat era că vieţuia şi ca om, dar, fiind Cuvântul, dădea viaţă tuturor şi era împreună cu Tatăl, fiind Fiul.“

Lucrarea lui Hristos pe pământ a fost una de aducere la comuniune cu Dumnezeu a omului căzut prin neascultare de la porunca Ziditorului Său. Prin naşterea Sa din Fecioară, Iisus nu se întinează de trup, nici nu pătimeşte ceva, ci mai degrabă sfinţeşte trupul. „Căci, fiind în toate, nu Se împărtăşeşte de toate, ci mai degrabă le dă viaţă şi le hrăneşte pe toate.“

Sfântul Atanasie accentuează ideea că Cel care Se naşte din Fecioara este Fiul lui Dumnezeu, cel de al doilea Ipostas al Sfintei Treimi, şi nu un ipostas sau persoană umană. Fiindcă, atunci când Sfinţii Evanghelişti spun despre El că S-a născut şi a mâncat sau a băut, trebuie să înţelegem că trupul se năştea şi se hrănea cu mâncări potrivite lui ca trup, dar Dumnezeu-Cuvântul unit cu trupul nu-l făcea cunoscut pe om prin cele ce le lucra în trup, ci pe Dumnezeu-Cuvântul

[Dionysie]

„Şi Cuvântul trup S-a făcut” (In 1, 14)

S-a intrat acum în învăţătura despre întrupare. Se arată clar că Unul-Născut S-a făcut şi a vieţuit ca Fiu al Omului. Căci aceasta o spune, şi altceva nimic, zicând că Cuvântul trup S-a făcut. Pentru că prin aceasta a spus, chiar dacă mai descoperit, că Cuvântul S-a făcut om. Şi, zicând aşa, nu ne comunică nimic străin sau neobişnuit, o dată ce dumnezeiasca Scriptură numeşte de multe ori pe omul viu, indicând numai trupul lui. Aşa se spune la Proorocul Ioil: „Voi turna din Duhul Meu peste tot trupul” (Ioil 3, 1). Dar nu socotim că Proorocul zice că se va dărui Duhul dumnezeiesc trupului omenesc lipsit de suflet şi singur, cel ce ar spune astfel n-ar fi liber de absurditate, ci, prin parte exprimând întregul, prin trup numeşte omul. Aşa trebuia, şi nu altfel. Şi pentru care cauză e necesar să spunem aceasta ?

Pentru că omul este o făptură raţională, deci compusă din suflet şi din trupul acesta trecător şi pământesc. Dar, deoarece s-a făcut şi s-a adus la existenţă de Dumnezeu, neavând din firea sa nestricăciunea şi nepiericiunea (căci numai lui Dumnezeu îi aparţin aceastea fiinţial), s-a pecetluit cu duhul vieţii, dobândind prin legătura cu Dumnezeu binele cel mai presus de fire. Căci zice: „Şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă, şi s-a făcut omul suflet viu” (Fac. 2, 7). Dar, deoarece s-a pedepsit pentru neascultare, auzind cuvintele: „Pământ eşti şi în pământ vei merge” (Fac. 3, 19), s-a golit de har; căci s-a despărţit de trupul pământesc suflarea vieţii, adică Duhul Celui ce-a zis: „Eu sunt Viaţa” (In 14, 6); şi omul cade în moarte numai prin trup, sufletul salvându-se în nemurire, fiindcă numai către trup s-a zis: „Pământ eşti şi în pământ vei merge.” Deci, trebuia ca ceea ce s-a primejduit mai mult în noi să fie şi izbăvit mai repede şi, prin unirea din nou cu Viaţa cea după fire, să fie rechemat la nestricăciune. Trebuia ca cel ce a pătimit să afle eliberarea de rău. Trebuia să se înlăture sentinţa: „Pământ eşti şi în pământ vei merge”, prin unirea negrăită a trupului căzut cu Cuvântul care tuturor le dă viaţă.

Trebuia ca, devenit trup al Lui, să se împărtăşească de la El de nemurire. Căci ar fi un lucru dintre cele mai absurde să se poată pune foc în materie şi în însuşirea sensibilă ce-i aparţine după fire, şi să prefacă în el cele ce se fac părtaşe de el, iar pe Cuvântul lui Dumnezeu să nu-L socotim că poate introduce propriul bine, sau viaţa, în trup. Mai ales pentru această pricină socotesc că Sfântul Evanghelist, pornind de la partea prin care a pătimit mai mult vieţuitorul, a spus că Cuvântul lui Dumnezeu S-a făcut trup, ca să vadă cineva deodată atât rana, cât şi leacul, pe cel ce boleşte şi pe doctor, pe cel alunecat spre moarte şi pe Cel ce-l ridică la viaţă, pe cel biruit de stricăciune şi pe Cel ce alungă stricăciunea, pe cel stăpânit de moarte şi pe Cel mai tare ca moartea, pe cel lipsit de viaţă şi pe Dăruitorul vieţii.

Şi nu a zis că Cuvântul a venit la trup, ci că S-a făcut trup, ca să nu se înţeleagă că a venit ca la Prooroci, sau ca la alţii dintre Sfinţi, prin relaţie, ci că El însuşi S-a făcut cu adevărat trup, adică om. Căci aceasta am spus-o până acum. De aceea El este şi Dumnezeu după fire în trup şi cu trupul, împropriindu-Şi-l, şi în acelaşi timp fiind înţeles ca altceva decât trupul, fiind închinat în trup şi împreună cu trupul, potrivit spusei de la Proorocul Isaia: „Bărbaţi înalţi la tine vor trece şi Îţi vor fi robi Ţie şi vor urma Ţie legaţi de mâini şi de picioare şi se vor închina Ţie şi Ţie se vor ruga, că în Tine este Dumnezeu şi nu este Dumnezeu afară de Tine” (Is. 45, 14). Iată că spun că în El este Dumnezeu, nedespărţind trupul de Cuvântul. Şi iarăşi au afirmat că nu este alt Dumnezeu afară de El, unind cu Cuvântul ceea ce poartă El, ca propriu Lui, adică templul luat din Fecioară, căci Hristos este Unul din două.

Sursa: Sfântul Chiril al Alexandriei - Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan - Editura IBMBOR, 2000, pag. 111-113 (traducere Părintele Profesor Dumitru Stăniloae)