Cuviosul Nicodim cel Sfintit de la Tismana

Despre marele personalitatii din lumea ortodoxa: ierarhi, duhovnici, preoti, monahi şi chiar laici
Pr_Maxim Melinti
Mesaje:4
Membru din:15 Noi 2008, 00:34
Localitate:Athens, Greece
Contact:
Cuviosul Nicodim cel Sfintit de la Tismana

Mesaj necititde Pr_Maxim Melinti » 15 Noi 2008, 21:02

Pr. Drd. Maxim Melinti

SFÂNTUL NICODIM DE LA MĂNĂSTIREA TISMANA
– REORGANIZATOR AL MONAHISMULUI ROMÂNESC
(la 600 de ani de la trecere la cele veşnice)*




In 14 century in monasteries of the orthodox East, in particular among monks of St. Mountain Athos there was a doctrine named isihasm. One of prominent representatives of isihasm which has entered isihasm into the charter of the Romanian monasteries, the reorganizer of a monastic life in Romania is Saint Nicodim of Tismana.
The special place in the biography Saint Nicodim is borrowed with cultural-educational activity. In particular it has based school on copyings old liturgical books. As a result of this tireless work, have appeared a number of the formed monks which in many respects have affected a course of events in a life of Church and the State.

În secolul al XIV-lea în spiritualitatea ortodoxă apare – mai ales în aşezăminte monahale din Muntele Athos – o mişcare deosebită de renaştere şi trezire teologico-spirituală, numită isihasm (de la cuvântul grecesc isihia – linişte, contemplaţie): este o metodă de rugăciune prin care călugării care o practicau se retrăgeau în locuri singuratice sau într-un ungher al chiliei lor şi, prin concentrarea minţii se ridicau mai presus de impresiile simţurilor şi de realitatea înconjurătoare, pentru ca, prin contemplare continuă, paza simţurilor şi a cugetării, să vadă lumină dumnezeiască necreată, pe care au văzut-o apostolii Petru, Iacob şi Ioan la Schimbarea la faţă a Mântuitorului Hristos pe Muntele Tabor (Matei 17, 1-8) şi a realiza astfel o mai mare apropiere de Dumnezeu, trăind în Hristos. Ei rosteau o simplă rugăciune: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul”.
Această formă de rugăciune s-a numit „rugăciune curată”, „rugăciunea inimii”, „rugăciunea minţii”, „rugăciunea minţii în inimă” sau „rugăciunea lui Iisus” şi a avut ca precursori pe Evagrie Ponticul, Macarie Egipteanul, Diadoh al Foticeii, Ioan Scărarul. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei mişcări au fost Grigorie Palama, Nicolae Cabasila şi Simeon, toţi trei fiind arhiepiscopi ai Tesalonicului, Grigorie Sinaitul şi altii.
De la Sfântul Munte, spiritualitatea isihastă s-a răspândit foarte rapid în mănăstiri şi schituri din ţări ortodoxe, învecinate cu Grecia – Bulgaria, Serbia, Rusia şi Ţara Românească. Acest lucru a fost posibil atunci când călugări athoniţi, fie vlahi de la sud de Dunăre, fie originari din ţări învecinate, veneau în Ţara Românească pentru înfiinţarea noilor aşezăminte monahale. Aceştia au contribuit la întemeierea, organizarea sau reorganizarea şi înflorirea vieţii monahale, mănăstirilor şi a schiturilor după modelul celor din Sfântul Athos [1].
Unul din reprezentanţii de frunte ai isihasmului, care a introdus metoda rugăciunii inimii în sihăstriile româneşti şi „a dat impuls de viaţă călugărească în duh isihast” [2] a fost Sfântul Nicodim de la Tismana – o adevărată pildă de trăire duhovnicească.
Nicodim nu înfiinţează viaţa monahală în Ţara Românească, pentru că începutul monahismului românesc trebuie să fie privit încă din primele secole ale creştinismului. Stabilirea monahismului după tradiţia aghiorită a fost făcută de Nicodim în special în Oltenia, unde doar grupează în jurul său o parte din sihăstriile şi sihaştrii autohtoni, constituind cele dintâi sihăstrii cu viaţă de obşte, aşa numite „samovlastii”, după tradiţia monahismului aghiorit. Cuviosul renunţă în parte la viaţa idioritmică, de sihăstrie şi asceză atât de preţuită şi firească sihaştrilor români, şi adoptă viaţa monahală de lavră, pentru mulţi considerată rigidă şi claustrată. El însă nu reformează sihăstrii mici din nordul Olteniei, fiind singur un mare sihastru şi dascăl al liniştii, ci doar încearcă să le supună mănăstirilor din împrejurimi. În secolele XVI-XVII asistăm la construirea a zeci de sihăstrii mici îndependente în nordul Olteniei şi chiar în zona de câmpie, unele cu durată de existenţă de sute de ani [3].
Primul care s-a referit la personalitatea Sfântului Nicodim a fost celebrul călător – arhidiaconul Paul de Alep în cărtea sa „Note de călătorie”, care-l însoţind pe Patriarhul Macarie III Zaim al Antiohiei şi al întregului Orient (1647 – 1672) a făcut note despre vizita lor în Mănăstirea Tismana în iulie anului 1657 [4].
Potrivit surselor cunoscute, putem constata că Nicodim a fost născut prin anul 1320 la Prilepac, o cetate în apropiere de Novo Brdo, în sudul Serbiei şi a fost grec de neam, sau grec după tată şi sârb după mamă, chiar înrudit cu kneazul Serbiei Lazăr – după Paul de Alep [5] şi învăţatul sârb Djordje Radojičič [6] sau după alţii, între care Nicolae Iorga [7] şi Victor Brătulescu [8] susţin că se trăgea dintr-o familie de macedo-români din jurul oraşului Prilep, din Macedonia. Aşa se explică şi motivul sosirii lui pe meleagurile noastre şi ataşarea lui atât de călduroasă faţă de poporul român. Alt fapt care-l arată iubitor al acestui pământ, este că era şi înrudit cu familia despotului Lazăr şi a domnitorului Ţării Româneşti Nicolae Alexandru-Basarab.
Cunoscând câţi-va călugări aghioriţi, a plecat cu ei în ascuns, renunţând la toate bogăţiile şi „slavă deşartă” a lumii acestea, care l-a aşteptat în pământul natal. S-a oprit la sfânta mănăstirea „Hilandar”, unde egumenul l-a primit ca „frate”. Noul ucenic athonit învăţa aici temeinic limbile greacă şi slavonă, dar studiază cu atenţie şi multă râvnă scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale scriitorilor bisericeşti. După perioada de trei ani, plini de încercări şi ispite, tânărul primeşte chipul îngeresc, adică tundere monahală, primind numele de Nicodim. Repede se face cunoscut şi apreciat, admirat şi urmat de mulţi. Pentru cultura, bunătatea şi dragostea lui încheagă prietenii pentru eternitate: cu smeritul monah Eftimie, ajuns patriarh de Târnovo, cu Ciprian şi Grigorie Ţamblac, ajunşi mitropoliţi ai Kievului [9].
Apoi este hirotonit ierodiacon, iar la scurt timp – ieromonah. Preţuit de toţi, după trecerea la cele veşnice a egumenului, soborul mănăstirii l-a ales în fruntea obştii călugăreşti de la Hilandar. S-a dovedit şi în această slujire un neîntrecut gospodar şi bun îndrumător al călugărilor, ostenind zi şi noapte alături de ei, în posturi şi rugăciuni, în copierea de manuscrise şi alte îndeletniciri potrivite cinului călugăresc.
Dorind însă o viaţă mai liniştită, cuviosul Nicodim a plecat în ascuns de la Muntele Athos şi a venit în regiunea Cladova, la locul numit Saina, în apropiere de Dunăre (în faţa oraşului Drobeta, Turnu Severin de azi). Împreună cu ucenicii care s-au strâns în jurul lui, a ridicat acolo o bisericuţă cu hramul Sfânta Treime. Tradiţia populară sârbească îi atribuie şi întemeierea mănăstirilor Vratna şi Mănăstiriţa, în regiunea Craina. Dar la scurt timp, această regiune a fost ocupată, pentru câţiva ani, de regele Ungariei Ludovic cel Mare, începându-se îndată şi prozelitism catolic, dus de către călugări franciscani. În aceste imprejurări, cuviosul Nicodim a trecut în ţinuturile învecinate din nordul Dunării, pe pamânt românesc. Aici a ridicat o altă mănăstire, la Vodiţa, probabil pe locul unei aşezări sihăstreşti mai vechi, ca un centru de apărare ortodoxă la frontiera cu statul maghiar catolic. Cu părere de rău, această mănăstire nu a ajuns până la noi.
Altă menţiune despre prezenţa lui Nicodim în Ţara Românească se face într-un hrisov al domnitorului Vladislav I (Vlaicu Vodă) din anul 1374, prin care oferea o seamă de danii mănăstirii Vodiţa, zidită şi zugrăvită pe cheltuiala lui Vladislav I şi „cu munca lui chir Nicodim şi a fraţilor lui” [10]. Prin acest hrisov, mănăstirea era înzestrată cu mai multe sate, veşminte şi obiecte liturgice necesare, scutită de anumite impozite. Se rânduia apoi ca mănăstirea să devina o „samovlastie”, adică aşezământ monahal de sine-stătător, care este condus de propriul sobor, format din călugări şi condus de un egumen, fără vreun amestec al autorităţii superioare bisericeşti sau de stat [11]. Astfel de rânduială a fost preluată de la Sfântul Munte Athos, pe care cuviosul Nicodim a adus-o şi în Ţara Românească.
În timpul şederii la Vodiţa, Nicodim a facut parte dintr-o solie trimisă la Constantinopol pentru a mijloci o împăcare între Patriarhia ecumenică şi Biserica Ortodoxă Sârbă, care se proclamase Patriarhie autocefală în 1346, în timpul domniei ţarului Ştefan Duşan, fără acordul celei dintâi. Preot Prof. Dr. Mircea Păcurariu este de părere că în urma acestei misiuni, Patriarhul Filotei a acordat cuviosului Nicodim rangul de arhimandrit, cu dreptul de a sfinţi biserici, dacă nu-l va fi avut mai dinainte, precum şi părticele din moaştele Sfinţilor Ignatie Teoforul, Ioan Gură de Aur şi ale mucenicului Teofil, care se păstrează şi astăzi la mănăstirea Tismana, ca dar de mare preţ. Preotul Mihail Zorilă susţine aceiaşi idei [12], adăugând că „Sfântul Nicodim, încă de la venirea sa la Tismana, era arhimandrit. Fiind arhimandrit şi mănăstirea era arhimandrie şi mare lavră, având în subordinea ei şi alte mănăstiri de mai târziu. Până în secolul al XVI-lea când aceiaşi distincţie a fost acordată şi mănăstirii Curtea de Argeş. Tismana era unica arhimandrie din Ţara Românească” [13].
Cuviosul Nicodim nu a putut rămâne prea mult în liniştea mănăstiri Vodiţa. Încă înainte de anul 1376, ţinutul Severinului, în care era situată şi mănăstirea, a fost ocupat de regatul maghiar. În aceste împrejurări, Nicodim a pornit în căutarea unui loc mai potrivit pentru a ridica un nou aşezământ de viaţă călugărească. Acest loc a fost găsit în părţile de nord ale Olteniei, pe valea râului Tismana, la poalele munţilor, „unde se nevoiau încă de la începutul secolului XIV mai mulţi sihaştri în jurul unei mici biserici de lemn cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, Cuviosul Nicodim a înălţat, de asemenea, la locul numit „Cascade”, Mănăstirea voievodală Tismana, cu acelaşi hram” [14], pentru care a şi fost supranumit „de la Tismana”. Se pare că, datorită felului în care şi-a îndeplinit misiunea încredinţată la Constantinopol, s-a bucurat acum şi de anumite ajutoare materiale din partea cneazului Lazăr al Serbiei. Lucrările de zidire au durat mai mulţi ani, sub domnitorii Radu I (1377-1383) şi Dan I (1383-1386), care au oferit o seamă de danii şi au ridicat aici în anii 1377-1378 o biserică şi chilii de piatră, devenind astfel lavră şi „arhimandrie” de un rang cu cea de la Argeş. Aşa a luat naştere Mănăstirea Tismana în locul vechii sihăstrii, care, după observaţia lui Paul de Alep „nu mai are seamăn, nici în această ţară, nici în altă, prin frumuseţea locului şi a aşezării, prin mulţimea apelor sale şi întărirea naturală pe care o are, ajutată şi de ocrotirea zidurilor sale înconjurătoare” [15].
Un fapt îmbucurător a fost acela că prin anii 1383-1384 Severinul a fost din nou inclus în stapânirea Ţării Româneşti. Cuviosul Nicodim a putut astfel să preia şi conducerea mănăstirii Vodiţa. În felul acesta, a cârmuit cu vrednicie amândouă mănăstirile, până la moarte. Tradiţia îi mai atribuie şi ridicarea primelor aşezări mănăstireşti de la Topolniţă (lângă Vodiţa), Coşuştea – Crivelnic, Gura Motrului şi Vişina, toate în Oltenia, precum şi Prislopul, în Ţara Haţegului.
S-a afirmat de asemenea că primele mănăstiri din Moldova – între care şi Neamţul – ar fi ctitorite de ucenici ai săi. Este însă greu de admis că acei câţiva „fraţi”, cu ajutorul cărora a întemeiat Vodiţa şi Tismana, au avut timp să se răspândească în atâtea părţi ale pământului românesc şi să ridice, într-un timp relativ scurt, atâtea mănăstiri. Mircea Păcurariu admite doar că mănăstirile respective sunt contemporane cu Sfântul Nicodim, deci din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, şi că principiile de organizare date de el mănăstirilor Vodiţa şi Tismana au influenţat şi viaţa duhovnicească din alte mănăstiri româneşti [16], inclusiv şi din Moldova.
Cuviosul Nicodim a fost sfetnic devotat al domnitorilor Ţării Româneşti: Vladislav Vlaicu-Vodă (1364-1375), Radu Vodă I (1375-1383), Dan I (1383-1386) şi Mircea cel Bătrân (1386-1418). Aceşti patru domnutori basarabi au colaborat în cele ale credinţei, cu Sfântul Nicodim, venind să ceară de la el sfaturi de taină [17]. Dacă privim astăzi la ctitoria lui Mircea cel Bătrân de la Cozia şi la mănăstirea Tismana, constatăm o mare asemănare. Este foarte probabil că arhitectul care i-a îndrumat pe cei de aici a fost tot Cuviosul Nicodim. Tot Sfântul Nicodim va fi fost sfătuitor lui Mircea la întemeierea şi a altor sfinte locaşuri ridicate de marele voievod [18].
Avem şi câteva ştiri privitoare la activitatea culturală-teologică a lui Nicodim, datorită căruia „s-au creat condiţii favorabile nu numai pentru o profundă cunoaştere a literaturii teologice de către slujitorii sfintelor noastre altare, ci şi pentru intensificarea acţiunilor de caligrafiere, de copiere a textelor liturgice şi biblice în mănăstirile româneşti” [19].
În primul rând este vorba de corespondenţa pe care a purtat-o Nicodim cu cei pe care i-a cunoscut în timpul şederii sale în Muntele Athos [20].
În al doilea rând, el a adunat în jurul său câţiva călugări luminaţi şi a întemeiat la Mănăstirea Tismana o vestită şcoală de caligrafi şi copişti de cărţi bisericeşti, renumită în toată Peninsula Balcanică [21].
S-au păstrat două scrisori ale patriarhului Eftimie de Târnova, „o mare personalitate isihastă şu un reputat teolog” [22] către Nicodim de la Tismana [23]: în prima îi răspunde la şase întrebări pe care i le-a pus în legătură cu îngerii, iar în a doua îi dădea lămuriri cu privire la curăţia morală a celor ce doreau să primească Taina Preoţiei. Din cercetarea întrebărilor puse de cuviosul Nicodim reiese că el n-a fost numai un bun organizator al vieţii călugăreşti, ci şi un temeinic cunoscător al Sfintei Scripturi, un călugăr dornic să cunoască şi să adâncească felurite probleme teologice [24].
Prin anii 1404-1405, cuviosul Nicodim a caligrafiat „cu mâna sa” [25] pe pergament un frumos Tetraevanghel în limba slavă bisericească, fiind primul manuscris cu dată sigură, scris în opinia unor istorici, pe teritoriul Ţării Româneşti [26], care un timp se afla în Muzeul de Artă, iar în prezent se păstrează în Muzeul Naţional de Istorie al României din Bucureşti. Este un manuscris de o mare frumuseţe artistică, cu multe podoabe (frontispicii, iniţiale, titluri cu litere aurite), cu o ferecatură în argint, pe care sunt redate Răstignirea şi Învierea Domnului. Se crede că acest frumos manuscris a fost copiat la mănăstirea Prislop, din părţile Haţegului, unde se retrăsese, în dorinţa de a trăi în singurătate. Însuşi autorul menţionează pe ultima filă următoarele: „această Evanghelie a scris-o Nicodim în Ţara Ungurească, în anul al şaselea al izgonirii lui. 6913 (= 1405)” [27], ceea ce atestă întocmirea ei într-o biserică ortodoxă din afara hotarelor Ţării Româneşti.
La bătrâneţe, cuviosul Nicodim încredinţează grija celor două mănăstiri – Vodiţa şi Tismana, ucenicului său, ieromonahului Agaton, funcţia căruia a fost aprobată printr-un hrisov domnesc a lui Mircea cel Bătrân din 1407, care spunea: „încă şi precum aţi avut şi aţi cinstit pe popa Nicodim, astfel şi de acum înainte să cinstiţi şi să ascultaţi pe popa chir Agaton, că şi chipul domniei mele, precum şi pe toţi fraţii. Altfel să nu cutezaţi să faceţi, după porunca domniei mele” [28], iar însuşi Nicodim se retrage în peşteră de deasupra mănăstirii [29].
Pentru ultima oară este pomenit în viaţă la 23 noiembrie 1406, la Tismana, când Mircea Vodă cel Bătrân a dat un nou hrisov mănăstirii şi „părintelui şi rugătorului domniei mele, popii Nicodim” [30]. Peste o lună, la 26 decembrie 1406, la vârsta de 96 de ani cuviosul Nicodim a fost chemat la Domnul, fiind îngropat într-un mormânt dinainte pregătit în apropierea bisericii mănăstirii Tismana, care se vede şi azi [31].
Paul de Alep descrie minuţios mormântul sfântului: „trupul sfântului este ascuns sub pardoseala bisercicii, de frică să nu-l fure marghiarii, deoarece ei au mare credinţă în puterea lui (miraculoasă) şi sunt vecini atât de apropiaţi. Acum ei (călugării) îi clădesc totuşi un mormânt în afara bisericii într-un portic prevăzut cu chenar, balustri ş.a. Se arată numai degetul al sfântului ca un obiect de evlavie şi am luat o binecuvântare de la el” [32].
Încă din timpul vieţii, cuviosul Nicodim a fost învrednicit de Dumnezeu cu darul facerii de minuni.
Îndată după moarte, la mormântul său s-au petrecut fapte minunate, mai ales vindecări de boli, semn că Dumnezeu îl învrednicise cu cununile sfinţeniei. Trăitorii mănăsitirii Tismana l-au exhumat şi l-au pus într-o raclă, care a fost aşezată cu cinste în biserica mănăstirii. Tradiţia spune că, după mai mulţi ani, fiind în primejdie de a fi luate, Sfântul Nicodim s-a arătat în vis unui călugăr, apoi egumenului, poruncindu-le să-i ascundă moaştele, lăsând numai un deget de la mână pentru mangâierea credincioşilor. Ele au fost ascunse, dar cu timpul li s-a pierdut urma, încât astăzi nu se ştie unde sunt. Astăzi la mănăstirea Tismana se mai păstrează doar degetul şi câteva obiecte personale, care au aparţinut lui Nicodim: o cruce de plumb, un epitrahil şi o bederniţă.
Biserica Ortodoxă a stabilit pomenierea lui pentru data de 26 decembrie.
De la Cuviosul Nicodim a rămas la Tismana tradiţia de a se linişti călugării din lavră în pădure, mai ales în cele patru posturi. Locul cel mai potrivit era ales Muntele Cioclovina din apropiere, unde călugării au întemeiat două mici biserici: Cioclovina de Jos, cu hramul în cinstea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil şi Cioclovina de Sus, cu hramul în cinstea Sfântului Prooroc Ilie [33]. Spre sfârşitul secolului XIX se sting din viaţă ultimii sihaştri din jurul Mănăstirii Tismana [34].
Cuviosul Nicodim de la Tismana împreună cu ucenicii săi erau adepţi ai doctrinei isihaste [35], aprofundând teorii soteriologice şi perspectiva unui continuu progres duhovnicesc. Scrisoarea unuia din discipolii lui Nicodim, şi anume Pavel, inserată într-un manuscris din secolele XVI-XVII, aduce mărturii inedite până astăzi ale străvechii experienţe filocalice româneşti [36].
Mircea Păcurariu, afirmă că Sfântul Nicodim a fost un mare organizator al vieţii monahale, bazându-se pe tradiţii isihaste de la Muntele Athos, un luptător împotriva prozelitizmului catolic, care a fost patronat de autorităţile ungare şi un bun cunoscător al problemelor teologice. Rânduielile stabilite de el în cele două mari ctitorii ale sale au slujit drept pildă pentru numeroase mănăstiri pe care le-au ridicat mai târziu domnii Ţării Româneşti şi ai Moldovei [37].
După cum am văzut, Sfântul Nicodim a dat un impuls nou în spiritualitatea ortodoxă din România, înnoind-o cu o mişcare deosebită, numită isihasm. El a reorganizat monahismul român, grupând în jurul ctitoriilor sale – Vodiţa şi Tismana o parte din aşezeminte sihăstreşti autohtoni, constituind după regula athonită, cele dintâi sihăstrii cu viaţă de obşte. Cuviosul Nicodim a desfăşurat şi o bogată activitate culturală, prin copierea şi caligrafierea textelor liturgice vechi, datorită căreia au fost puse baze unei generaţii de călugări educaţi şi culţi.

Note:
* Comunicarea dată a fost prezentată la cea de a Doua Conferinţa internaţională a doctoranzilor în ştiinţe istorice, organizată de Facultatea de Istorie şi Psihologie, USM, 31 ianuarie 2006, Chişinău și publicat în Sfântul Nicodim de la mănăstirea Tismana – reorganizator al monahismului românesc // Analele Ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova. Seria „Ştiinţe socioumanistice”. – Vol. III. – Chişinău: CEP USM, 2006, ISSN 1811-2668. – P. 232-236.

1. Melinti M. Relaţiile Muntelui Athos cu Ţara Românească // Materialele Conferinţei Ştiinţifice Internaţionale, dedicată Anului Ştefan cel Mare şi Sfânt, 2-4 iulie 2004. – Chişinău: CEP USM, 2005. – P. 56.
2. Stăniloae D. Din istoria isihasmului în Ortodoxia Română // Filocalia. – Vol. XVIII. – Ed. a 2-a. – Bucureşti: Humanitas, 2002. – P. 528.
3. Bălan I. Vetre de sihăstrie românească. – Ediţia a II-a. – Bucureşti: EIBMBOR, 2001. – P. 262.
4. Alexandrescu-Dersca Burgaru M. M. Călătorii străini despre Ţările Române. – Vol. VI. – Bucureşti: Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976. – P. 196-200, 206.
5. Ibidem. – P. 197.
6. Radojičič Dj. Bulgaroalbanitoblahos et Serboalbanitobulgaroblahos, deux caractéristiques ethniques du Sud-Est Européen du XIV-e et XV-e siècles. Nicodème de Tismana et Grégoire Čamblac // Romanoslavica. – XIII (1966). – P. 77-79.
7. Iorga N. Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor. – Vol. I. – Bucureşti, 1995. – P. 50.
8. Brătulescu V. Sfântul Nicodim // Mitropolia Olteniei. – An. XXII (1970). – Nr. 5-6. – P. 587-598.
9. David P. Din istoria sfinţilor poporului român. – Bucureşti: Editura ROMPIT, 1992. – P. 59.
10. Documenta Romaniae Historica. Seria B. Ţara Românească. – Vol. I (1247-1500). – Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966. – P. 18.
11. Ibidem. – P. 19.
12. Zorilă M. Viaţa şi activitatea Sf. Nicodim de la Tismana. – 1991. – P. 24.
13. Ibidem. – P. 21.
14. Bălan I. Patericul românesc. – 2001. – P. 91.
15. Alexandrescu-Dersca Burgaru M. M. Op. cit. – P. 197.
16. Păcurariu M. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. – Vol. I. – Bucureşti: EIBMBOR, 1991. – P. 310.
17. Zorilă M. Op. cit. – P. 24-25.
18. Ibidem. – P. 33.
19. Vornicescu N. Scrieri patristice în Biserica Ortodoxă Română până în sec. XVII. – Craiova, 1983. – P. 229.
20. Norocel E. Sf. Eftimie, ultimul patriarh de Târnova şi legăturile lui cu Ţările Româneşti // Biserica Ortodoxă Română. – An. LXXXIV (1966). – Nr. 5-6. – P. 565-570.
21. Bălan I. Patericul românesc. – 2001. – P. 90-92.
22. Zorilă M. Op. cit. – P. 23.
23. Drăgulin Gh. Sfântul Nicodim de la Tismana şi curentele vieţii religioase din veacul al XIV-lea // Mitropolia Olteniei. – An. XXVIII (1976). – Nr. 11-12. – P. 962-971; Ştefulescu A. Mănăstirea Tismana. – Bucureşti, 1909; Венелин Ю.И. Влахоболгарские грамоты. – СПб., 1840; Сырку П.А. Из истории сношений русских с румынами. – СПб., 1896; Яцимирский А.И. Из истории славянской письменности в Молдавии и Валахии XV-XVI вв. – СПб., 1906.
24. Păcurariu M. Op. cit. – P. 311.
25. Alexandrescu-Dersca Burgaru M. M. Op. cit. – P. 199.
26. Lăzărescu E. Nicodim de la Tismana şi rolul său în cultura veche românească (până la 1385) // Romanoslavica. – XI (1965). – P. 237-284; Mircea I. R. Cel mai vechi manuscris miniat din Ţara Românească: Tetraevanghelul popii Nicodim (1404-1405) // Romanoslavica. – XIII (1966). – P. 203-221; Simedrea T. Glosa pe marginea unei însemnări // Mitropolia Olteniei. – An. XIII (1961). – Nr. 1-4. – P. 15-24.
27. Bălaşa D. Sfânta Mănăstire Tismana. – Craiova: Editura „Mitropolia Olteniei”, 1978. – P. 22.
28. Documenta Romaniae Historica. Seria B. Ţara Românească. – Vol. I (1247-1500). – Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966. – P. 72.
29. Bălan I. Patericul românesc. – 2001. – P. 92.
30. Documenta Romaniae Historica. Seria B. Ţara Românească. – Vol. I (1247-1500). – Bucureşti: Editura Academiei Republicii Socialiste România, 1966. – P. 71.
31. Vieţile Sfinţilor pe luna decembrie. – Ediţia a II-a. – Editura Episcopiei Romanului, 2000. – P. 520.
32. Alexandrescu-Dersca Burgaru M. M. Op. cit. – P. 200.
33. Bălaşa D. Op. cit. – P. 91-92.
34. Bălan I. Vetre de sihăstrie românească. – Ediţia a II-a. – Bucureşti: EIBMBOR, 2001. – P. 264.
35. Porcescu S. Cuviosul Nicodim de la Tismana în tradiţia monahală a Moldovei // Mitropolia Olteniei. – An. XXVII (1976). – Nr. 11-12. – P. 960.
36. Epistolă către Prea Cuviosul Părintele nostru Nicodim care se află acolo în Italia, trimisă de Pavel ucenicul lui rămas în Mavrovlahia // Oltean V. Mărturii inedite despre Cuviosul Nicodim de la Tismana şi ucenicul său Pavel, într-un manuscris din sec. XVI-XVII aflat în Scheii Braşovului // Mitropolia Olteniei. – An. XXXV (1983). – Nr. 7-8. – P. 528-535.
37. Păcurariu M. Op. cit. – P. 312.

Avatar utilizator
apologet
Mesaje:99
Membru din:22 Aug 2008, 21:17
Confesiune:ortodox
Preocupări:scot balastul din teologie
Localitate:România

Re: Cuviosul Nicodim cel Sfintit de la Tismana

Mesaj necititde apologet » 18 Noi 2008, 20:53

Mulţumim, părinte Maxim. Frumoasă sinteză.


Înapoi la “Personalităţi ortodoxe”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 6 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX