Nici un om intreg la minte nu ar accepta asa ceva. Daramite Bunul si Mult-milostivul Dumnezeu!pai nu suntem "putin" constransi sa luptam cu pacatul (sau impotriva satanei) atata vreme cat la capatul celalalt ne asteapta groaza daca nu facem asa? eu nu prea vad libertate in alegere (siti clasica imagine cu unul care ii pune un pistol la tampla celuilalt obligandu-l sa semneze ca altfel....)
momentan mi-e imposibil sa accept ca dumnezeu ne-a creat in sensul asta.
Pai, poate ca sa nu ne intoarcem la El cu mainile goale!din cate cunosc, venim de la dumnezeu, ne-a pus aici pe pamant in "competitia" (lupta) asta ce tine cam 100 de ani, apoi la sfarsit, ne intoarcem la dumnezeu.... care e rostul? daca venim de la dumnezeu si ne intoarcem tot la el, de ce perioada asta de frecus aici pe pamant?
Schema "rotii vietii" pe care ai propus-o (apropos, nota "zece" pentru ingeniozitate, pe bune) este extrem de individualista, in sensul ca omul este luat separat de semenii sai, de parca ar trece prin lumea asta ca printr-o teava, bagat in ea pe un capat, peste voia lui si fara nici o pregatire si scos din ea prin alt capat, in aceeasi stare de ignoranta, dar deja cu mii de dojeneli din partea unei fiinte de care habar nu ai si care, mai rau, habar nu are de tine. Asa tampenie de soarta nu asi dori-o nici dusmanului meu!
Dincolo de sarcasm (pentru care cer scuze), elementul care scapa este ca omul este de fapt o familie. Dumnezeu a creat omul ca barbat si femeie. Ne nastem in aceasta viata in sanul unei familii, fara de care nu am rezista nici macar o zi. Intr-o buna zi devenim si noi parinti si ne dam seama ca viata este o responsabilitate si ca omul este totusi o familie. Faptul ca sun stra-stranepot din viitorul indepartat este prea departe inca de mine nu ma face mai putin responsabil de soarta lui: iata ce inseamna ca suntem o familie. La fel si cu scopul vietii, la fel si cu mantuirea si indumnezeirea (ca scop ideal): el nu se da unui individ izolat, ci cel putin unei perechi de oameni (Adam si Eva). Acest fapt, dublat de responsabilitatea fata de cei dintr-o "familie" cu noi ne invita sa participam la istoria neamului in totalitatea ei - de la origini si pana la sfarsit.
In momentul cand sesizezi ca nu esti singur, "frecusul" este mai usor, pentru ca "frecati" sunt toti, iar cel putin unul in toata istoria a gasit cum sa se faca "imun la frecus" si ai toata speranta sa devii asa si tu.
Nu este adevarat ca orice placere este pacat. O spune nu doar Biserica, dar si inteleptii lumii - cititi "Etica Nicomahica" a lui Aristotel, sa va puteti convinge de asta. Doar placerea intempestiva, inrobirea fata de placeri, diversificarea placerilor pana la perversiune - iata care este condamnabila.si mai ales, sa ne si prefacem ca suntem fericiti cand orice placere e pacat... care e rostul?
In schimb, de ce sa fie pacat placerea de a asculta o cantare duhovniceasca sau o piesa de muzica clasica? De ce sa fie pacat bucuria de a-ti vedea copilasul scotand primul suras si inganand primele cuvinte? De ce sa fie pacat bucuria pocaintei si a Sfintei Impartasanii? De ce sa fie pacat placerea de a-ti vedea consoarta vesela de la buchetul de roze tocmai daruit sau de la cele doua versuri tocmai dedicate din tot sufletul?
Nici Dumnezeu nu ne vrea fericiti doar partial: a spus ca "in lume necazuri veti avea", dar a si adaugat dupa asta: "dar indrazniti, caci Eu am biruit lumea!". Dar fericirea adevarata este fagaduita noua tuturor, prin Dumnezeu si in Dumnezeu, iar daca nu este acum, credem ca va fi, pentru ca Dumnezeu este credincios cu cei credinciosi! Speranta noastra este fericirea noastra!
Vestea buna este ca lui Dumnezeu Ii pasa de noi: chiar acesta a fost mesajul cel dintai propovaduit de Hristos intre oameni (pocaiti-va, s-a apropiat Imparatia Cerurilor). Uite, un semn ca este asa e chiar prezenta ta pe forumul nostru: nu suntem chiar experti in "destine", dar fiecare din noi iti poate relata descoperiri minunate a lui Dumnezeu in viata noastra! In plus, mai stim alte sute si mii de martori de-a lungul veacurilor care au experiat chestii mult mai minunate!cei ce credeti cele spuse de altii inaintea voastra si le luati de bune, va e usor. "cred asa si o sa ma duc in ceruri". eu nu pot accepta si inseamna ca ...o sa ma pape viermele. eu chiar vreau sa aflu de unde vin si unde ma duc. chiar vreau sa aflu cine sunt (pentru ca daca i-au de bune tot ce imi spun alti luminati religiosi din istorie, ma tem ca eu...nu sunt eu. sunt doar o masina care, daca nu ma conformez unor ritualuri si convingeri, o sa fiu abandonat de insusi creatorul meu? hai ca noi facem asa cum obiectele pe care le inventam dar daca transpunem asta la scara omenirii si a universului, mi se pare bun de acuzat acest creator.
Tendinta catre progres si depasirea limitelor personale este intr-adevar un dar de la Dumnezeu in noi. Problema insa e discrepanta intre rostul pentru care le-a conceput Creatorul si menirea pe care am propus-o noi insine pentru ele. Dumnezeu a vrut (si vrea) ca noi sa ne facem dumnezei dupa har: noi am ales sa ne facem dumnezei prin puterile proprii si separat de Dumnezeu (in afara harului). Acum culegem roadele, inclusiv la ceea ce nu noi insine am semanat (vorbeam mai sus de om ca familie).uitati-va la cate cream noi oamenii, cate inventam sa ne facem viata mai nu-stiu-cum(degeaba acombat unii toate descoperirile tehnologice atata vreme cat se folosesc de ele, asa ca va rog sa nu dati cu piatra in progres.) mereu vrem ceva mai mult, mai nou, mai..altceva. vrem mereu inainte sau mai sus sau mai....departe. trebuie sa fie o parte din acel creator suprem in noi ca noi sa avem tendintele astea. oare nu va pune pe ganduri asta? poate veti spune ca de la dumnezeu vin ideile sau chiar ca "dumnezeu face toate astea" dar, what's the point? ce suntem noi in toate astea? care ne e rostul?
Faptul ca Dumnezeu nu este indiferent fata de ce facem noi cu noi insine - e limpede atat din misiunea Bisericii ca Trup Tainic al lui Dumnezeu-Cuvantul, cat si din trezirea miilor si miilor de razvratiti si intoarcerea lor la dreapta chibzuiala prin credinta. Dumnezeu este mai prezent decat ne dam seama: problema e tocmai ca nu ne dam seama.
).
