Intrebari introductive

[esenin]

Buna seara !

Felicitari pentru tonul asezat al acestui forum. Am mai incercat si pe altele, dar m-am izbit de o anumita violenta si intransigenta.
Iata, as vrea sa va pun cateva intrebari, pa care mi le pun de fapt MIE. Rog pe cineva competent, un religios daca se poate, sa-mi raspunda, cu bunavointa. Intentia mea este sa inteleg cateva lucruri. Nu le luati ca pe provocari (zic asta ptr ca mi s-a intamplat deja).

Iata deci: De ce trebuie sa credem ? Eu stiu ca sunt slab (e evident) dar ma bazez pe mine ca sa ma intaresc. Sunt putin "pacatos" (prin comparatie cu altii). Ma lupt sa ma curatesc, si cred ca am izbutit sa ma "vindec" de multe "pacate". Dar singur, pe cont propriu. Pe acelasi principiu (acela ca fac singur ceea ce trebuie ca sa fiu numit "crestin"- cu toate ca cred ca e un scop asa de mare incat doar Christos il poate atinge)- pe acelasi principiu, deci, le fac pe toate. Reiau intrebarea zisa in alt topic, care vi se va parea blasfemie: DE CE sa apelez la Dumnezeu cand pot sa fac lucrurile si singur? Ce nevoie avem de Dumnezeu? Mai ales nu pot sa accept ca pot fi condus in viata mea personala, (cea mai personala!) de un preot care este indeobste MAI "pacatos" si mai ignorant ca mine.

Asta e o prima intrebare, mai am si altele, tehnice, privitoare la Noul Testament.
V-as multumi pentru un raspuns temperat.

[maria_andreea]

DE CE sa apelez la Dumnezeu cand pot sa fac lucrurile si singur? Ce nevoie avem de Dumnezeu?

Parerea mea este ca aceste intrebari au luat nastere in mintea ta atunci cand ai reusit "singur" (adica fara duhovnic) sa fi crestin, sa te lepezi de unele pacate-asa cum ai precizat.

Atentie : orice vom face pe pamant trebuie trebuie sa fie spre slava Domnului si nu a noastra, in caz contrar riscam sa-i permitem vrajmasului sa ne faca robii lui (sau ai mandriei care e acelasi lucru).
Starea normala a crestinului nu este marirea, inaltarea , slava sa pe care o cauta de la oameni, ci de la Insusi Dumnezeu in taina fara ca cineva sa stie.

Astfel ca raspunsul la intrebarile tale (puse gresit spun eu) sunt :
1. pt ca noi nu avem nimic daca nu ne-ar fi dat...in momentul in care "nu mai apelez" la Dumnezeu voi muri duhovniceste (adica sufletul meu va fi pustiu ca o casa parasita).
2. avem nevoie de Dumnezeu pt ca El este "aerul" nostru care ne tine in viata (viata privita dpdv duhovnicesc).

Mai ales nu pot sa accept ca pot fi condus in viata mea personala, (cea mai personala!) de un preot care este indeobste MAI "pacatos" si mai ignorant ca mine.

Oricat de "pacatos" ar fi un preot pe noi nu ar trebui sa ne intereseze pt ca noi ne ducem la preot pt a ne intalni cu Dumnezeu, pt a vb cu Dumnezeu in baza harului primit la hirotonie si a credintei noastre nestramutate in Unul Dumnezeu.

[unsuflet]

DE CE sa apelez la Dumnezeu cand pot sa fac lucrurile si singur? Ce nevoie avem de Dumnezeu? Mai ales nu pot sa accept ca pot fi condus in viata mea personala, (cea mai personala!) de un preot care este indeobste MAI "pacatos" si mai ignorant ca mine..

pentru ca ajungi sa simti nevoia de a vorbi cu EL cum vorbesti cu cineva de-al tau (cel mai bun prieten, mama, tata, frate, sora, bunicul. etc) care sigur nu te cearta cand vorbesti cu EL,si care sigur te ajuta! si pentru ca stii ca daca ii spui lui Dumnezeu ce ai pe suflet, sigur se rezolva.
Nu-ti conduce preotul viata...atat i-ar trebui...Nici un preot nu face asta!!!Doar Dumnezeu ti-o conduce, si asta doar daca vrei tu.
Cand te duci sa vorbesti cu preot la spovedit, nu preotul te asculta, ci Chiar Iisus Hristos in persoana, alaturi de Tatal, si Sfantul Duh, si toata Imparatia cerului!!!
Sunt convinsa ca pacatele tale sunt mai mici ca ale mele, dar indraznesc sa spun, ca poate ai unul care iti mustra inca constiinta... Incearca sa -l marturisesti pe acesta la orice preot. Cand iti va da dezlegare de pacat, vei simti puterea pe care o au preotii!!! Ti se linisteste sufletul, pur si simplu nu mai simti grutatea din suflet, de la primele cuvinte pe care le spune preotul, atunci cand spune rugaciunea de dezlegare!!! Pur si simplu...nici n-am cuvinte sa-ti descriu starea...e mai mult decat miraculos!!! De cand am simtit asta, mai c-as imbratisa toti preotii...Noroc ca mi-e rusine...

V-as multumi pentru un raspuns temperat.

stai linistit, sunt multe suflete pasnice pe forum! eu n-am reusit sa-i enervez, si sunt tare pisaloaga...

[danadoina]

Rog pe cineva competent, un religios daca se poate,

iertata sa-mi fie indrazneala...

De ce trebuie sa credem ?

pentru ca altfel viata nu are sens, este o absurditate...

Ce nevoie avem de Dumnezeu?

= ce nevoie are sugarul de mama
= ce nevoie are trupul de oxigen

pot sa fac lucrurile si singur...

da, in masura in care ingaduie Dumnezeu

DE CE sa apelez la Dumnezeu ...

pentru ca sa faci lucrurile pe care le poti face singur, din mila lui Dumnezeu, spre mantuirea si nu spre pierirea ta !

...de un preot care este indeobste MAI "pacatos" si mai ignorant ca mine.

de unde sti tu ca e MAI...? pentru asta ar trebui sa te CUNOSTI pe tine si si pe el (cu pacatele si cainta si lupta lui )

nu pot sa accept ca pot fi condus in viata mea personala

= mandrie (apropo de MAI...)


.....

Ce nevoie avem de Dumnezeu?

cel mai clar si sigur raspuns ti-l poate da numai EL, roaga-te sa intelegi DE CE-ul tau; raspunsul il primesti sigur, de obicei prin parintele duhovnic... :P

[unsuflet]

m-a facut danadoina sa rosesc...
competenta nu sunt...si ma straduiesc sa fiu suflet religios...
am citit repede mesajul tau si am sarit cuvantul competent...(am un prieten care mi-a spus candva ca ar trebui sa citesc cu mai muta atentie cand citesc ceva...sa am rabdare...; uite ca a avut dreptate...si eu ma gandeam ca e doar carcotas...)
In speranta ca poate o sa stergi cuvantul competent din mesaj...ca sa nu fiu de rasul forumu-lui...ca am mai scris si printre primii.....
... iti mai scriu un mesaj.(ti-am spus doar ca sunt pisaloaga...)


m-am mai gandit sa-ti scriu ca, o alta modalitate, care sa te faca sa-i placi pe preoti (si sa te marturisesti oricarui preot ortodox) e sa asculti inregistrari cu parinti duhovnici: Parintele Arsenie Papacioc, Parintele Nicolae Tanase, parintele Iustin Parvu (gasesti pe Tube), etc.
Si ai sa ajungi sa-ti spui fie ce-o fi eu ma duc sa-mi gasesc duhovnic!
ai sa vezi ca o sa-ti ceara sufletul sa ai duhovnic.
ai puutea de pilda sa scrii unui iromonah. si sa-i spui pentru inceput lui ce ai pe suflet, in scris e oarecum mai usor...

am gasit recent ca poti sa-i scrii ieromonah. Savatie Bastovoi:

http://www.savatie.ro/contact.php

[esenin]

Multumesc ptr raspunsuri !
(Administrator, mi-am facut prezentarea).
O sa raspund la ce mi se pare mie esential:

"= ce nevoie are sugarul de mama
= ce nevoie are trupul de oxigen
pentru ca altfel viata nu are sens, este o absurditate..." (danadoina)

Tu PORNESTI de la ipoteza ca trebuie sa crezi si ajungi la concluzia ca intr-adevar trebuie. E o greseala de rationament aici. Porneste de la ipoteza ca NU crezi si incearca sa jungi la ceea ca trebuie sa crezi.

Copilul se desprinde de mama, nu ? Trupul are nevoie de oxigen, intr-adevar. Dar de ce ar fi credinta oxigenul ? De ce nu ar fi actiunea sa zicem ? Comparatiile pe care le faci sunt mai degraba de natura artistica, imprecise. Viata ARE sens si fara credinta. De altfel deja cuvantul ("credinta") indica o aproximare, la care il supunem pe Dumnezeu intr-una, fiecare in felul lui, (sau in felul religiei sale). Zicem de fapt: "Dumnezeu este ceea cred eu ca este". Daca ai sa urmaresti atenta o sa vezi ca Il dotam NOI cu insuriri ale umanului perfect. Pentru ca noi suntem imperfecti. Daca ai fi peste ai spune despre el ca este cel mai mare inotator. ("atotinotatorul", de exemplu- nu nicio ironie, aici nu te simti atinsa). De altfel daca urmaresti istoria vezi o tendinta a oamenilor de a-L concura, de a-I deveni egali. Adam (care a vrut sa fie ca El) nu e inca mort (sau Prometeu). Avem in noi un puseu catre perfectiune, o dorinta sa fim ca El. Crezand iti bazezi viata pe ceva aproximativ, despre care, in care doar "crezi". Nu STII nimic precis despre Dumnezeu.

Am gresit cand am introdus istoria cu preotul pacatos. Acesta ar trebui sa fie alt subiect. Cand ziceam "imi conduce viata" vorbeam de cea spirituala. Dar hai sa vorbim despre asta mai incolo, ca sa nu ne ramificam.

Maria_Andreea: Nu sunt cineva orgolios, nu pune ipoteza asta. Nu vorbesc din perspectiva celui pacatos care are nevoie de o intarire. Suntem (vorbesc si de sotia mea) destul de curati. (Nu suntem sfinti, totusi) Nu preluam pacatele din lumea din jurul nostru. Atata ca nu avem nevoie de Dumnezeu ptr. asta. Eu stiu cand fac raul. Nu trebuie sa-mi spuna altcineva.

[CatalinM]

Cum de are omul in el aceasta dorinta de perfectiune? Prin ce mecanisme intime razbate la suprafata din strafundurile eu-lui fiecaruia? Ma indoiesc de faptul ca aceasta aspiratie ar lua nastere in mentalul individual, care la inceput este practic zero (biologic vorbind), asa, pur si simplu, din nimic. Sa fie oare rodul doar al miliardelor de conexiuni neuronale sau mai e ceva, mult mai intim si aflat acolo de la inceput? Crestinii pun mare pret pe acel "Ceva" care, cred ei, este de fapt motorul a toate si de la care pornesc ei in orice abordare a lumii. Pentru ei Acela este izvorul vietii si radacina, fara a putea explica asta, pentru ca, in ordinea naturala a lumii este inexplicabil. Pur si simplu il simt, ii percep manifestarile, darurile si binefacerile cu acel simt special daruit tot de El si caruia ei ii spun har si care se concretizeaza prin credinta, nadeje si dragoste. Se intelege ca ruperea legaturii cu izvorul este echivalenta cu moartea, nu neaparat fizica. Pentru ca absenta celor trei este de fapt negarea vietii.
Apoi mai e ceva: Intruparea - fapt istoric, consemnat in Scriptura si care a adus transcendenta in fata simturilor biologice, a perceptiei nemijlocite, pentru a inlatura orice urma de suspiciune cu privire la existenta ei. Deci credinta a devenit practic certitudine. Iar unii din cei de atunci au ales sa duca o lupta grea si jertfelnica pentru perpetuarea acestei certitudini celor ce nu au fost martori directi si care nu au avut ocazia sa puna degetul in semnul cuielor si mana in coasta Lui.

[maria_andreea]

Nu sunt cineva orgolios, nu pune ipoteza asta.

Nu pun ipoteza aceasta Doamne fereste:
1. nu sunt in masura
2.eu sunt mai orgolioasa, ca dv
(Orice om astazi poate fi bun, iar maine rau si invers de aceea nu trebuie sa plecam de la ipoteze).

Ce ma ingrijoreaza pe mine este faptul ca dv considerati ca puteti "invinge" pacatele si singur (adica fara Dumnezeu). Din cate stiu eu si Lucifer a dorit sa nu mai depinda de Domnul si stim cu totii ce s-a intamplat, de aceea spun ca felul in care puneti acum problema este gresit. Pentru a va convinge de acest lucru faceti-va o introspectie ;
De obicei omul dupa se analizeaza obiectiv (cerand in prima instanta ajutorul Divin) poate sa-si de-a seama daca felul lui de a gandi, actiona este bun sau rau . Isi da seama de adevarul/neadevarul (lumina/intunericul) in care se afla datorita linistii/nelinistii, intrebarilor multiple de genul "este bine"/"este rau".

O spun cu toata raspunderea ca nici macar Sfintii nu considerau ca "este bine" , "bine" este doar la Domnul si ei tindeau, se luptau zi de zi pt acest "bine" . Cu toate acestea, noi trebuie sa tindem spre acest bine care este Domnul... numai de la Cel ce este (binele) poate veni.

Doamne ajuta!

[diaconul_Catalin]

Felicitari pentru tonul asezat al acestui forum.

E meritul utilizatorilor, care pastreaza acest "ton asezat"

Rog pe cineva competent, un religios daca se poate, sa-mi raspunda

Cine poate spune ca e competent?

Sunt putin "pacatos"

Zici tu! Altii ce zic? Apropos de preoti, ei la fiece slujire marturisesc pe Hristos care "a venit in lume sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu".

Ma lupt sa ma curatesc,

Cu cine te lupti?

De ce trebuie sa credem? Ce nevoie avem de Dumnezeu? DE CE sa apelez la Dumnezeu cand pot sa fac lucrurile si singur?

Ma duc cu gandul la Rene Descartes care vorbea despre lume ca despre un ceas. Merge lumea si fara Dumnezeu (eu stiu ca merge datorita randuielii sadita in ea, randuiala pervertita de caderea in pacat a protoparintilor nostri, astfel aparand legea entropiei, tendinta de a merge spre distrugere), doar ca, la un moment dat, "ceasul" se strica. Atunci apare necesitatea existentei unui ceasornicar. Pentru a-ti face face pe plac, pornesc de la premiza ca nu e nevoie de a crede. Dar ce faci cand nu poti face ceva? Crezi ca cineva te poate ajuta? Oare cine? Sa raspund punctual la cele trei intrebari:Nu trebuie sa credem, avem nevoie sa credem;

Nu STII nimic precis despre Dumnezeu.

Stiu sigur ca exista! Nu pot concepe ceasul fara un ceasornicar (Rene Descartes). Asa cum exista lumea (asemeni ceasului) trebuie sa existe si creatorul ei (ceasornicarul). E drept, daca as fi peste, as spune despre Dumnezeu ca este cel mai bun inotator (atotinotatorul); dar pentru ca eu sunt om, il caracterizez pe Dumnezeu atat prin ceea ce nu este, prin negarea imperfectiunilor Sale (cunoasterea apofatica a lui Dumnezeu), dar si prin exprimarea unor caracteristici antropomorfe perfecte (cunoasterea catafatica a lui Dumnezeu). Limitarea omenirii nu permite intelegerea deplina a fiintei divine si nici a exitentei a celor trei ipostase intr-o singura fiinta (discutie pe tema dogmei treimice). Dumnezeu nu este Atotstiutor sau Atottiitor sau Atotdrept sau Atotbun, dar mintea si limba nu pot intelege si marturisi maretia Lui (Cât de mărit este Domnul, nu poate limba a tâlcui. - cantarea "Cat de marit")

...nu pot sa accept ca pot fi condus in viata mea personala, de un preot...

Preotul nu-ti conduce viata! Daca Dumnezeu nu-ti ingradeste libertatea, cu atat mai putin un preot. Despre liberul arbitru este inutil sa discutam caci, din felul in care pui problema, esti constient de faptul ca esti liber.

V-as multumi pentru un raspuns temperat.

Nu m-am contrat eu cu "altcineva" (utilizator cu numele acesta), din contra, a inceput sa ma contreze el, sarind in apararea altor utilizatori...

[Pr Constantin]

Sunt multe de spus... cer rabdare!

"De ce trebuie sa credem?"

Stimate Domn, intai de toate putem lamuri simplu ca orice om se foloseste de credinta. Atunci cand prin vointa ne impunem sa facem ceva, ajungem sa "credem" - cu tarie - ca vom realiza ceea ce ne-am propus. Intr-un cuvant: "Credem".

De obicei "credinta aceasta" de care vorbesc nu are a face cu "religia". Putem spune ca este o "putere" interioara care ne impinge inainte si care ne sustine spre reusita. Si unde "credem" cu tarie ca vom reusi... in 100% din cazuri si reusim (daca nu "slabim" in "credinta" pe parcurs). Mutam si muntii... nu?

Sunteti de acord cu mine?

Toata lumea se foloseste de aceasta "putere". Puterea credintei. Este usor de observat si de demonstrat, nu are rost sa intru in detalii.

Acum problema se pune "in ce cred?". In general "credem" in noi ca vom reusi ceva. Credem in "sansa" noastra. Credem in "steaua noastra norocoasa". Credem in perspectivele ce ni se deschid. Credem in copii nostrii ca vor reusii in viata. Si prin aceasta ajungem sa fin "siguri" ca asa va fi... observand de-a lungul timpului ca prin credinta care am avut-o (si pe care am pastrat-o) ni se "adeveresc cele nadajduite". De multe ori simtim ca insasi aceasta credinta a noastra ne impinge in fata si "ea" este cea care "rezolva" toate.

Aveti copii? Nu le-ati spus in momentele mai grele (la examene de exemplu) sa nu-si faca griji ca vor reusii? Nu aveati pentru ei acea "credinta" (bazata si pe cunoastere) ca vor reusii? Si nu incercati ca aceasta credinta sa le-o insuflati si lor? Oare nu credeati si dumneavostra ca va fi bine? Nu refuzati sa credeti ca va fi rau?

Iata deci elemente ale credintei.

Credinta ne apare astfel ca o putere interioara - reala - care ne "impinge de la spate" atunci cand umblam in nestiinta: necunoasterea viitorului, nelinistea vis-a-vis de cunoastere, etc. Si cum orice putere se manifesta si la nivel energetic putem spune ca este o "putere-energie" ce o detine omul si pe care o poate folosi (sau nu) dupa bunul plac.

Acum... intrebarea dumneavoastra banuiesc ca nu este "de ce sa credem" in general, ci "de ce sa credem in Dumnezeu"?

Suntem pe un forum ortodox, noi insine ortodocsi (cu mila lui Dumnezeu) deci vom aborda un raspuns ortodox.
Astfel:

Credinta se inscrie in categoria "virtutiilor teologice" alaturi de "nadejde" si de "dragoste". Nu detaliem mai mult ca "tehnicul" e "rece" si in teologie pe alocuri plictiseste.
Avem astfel trei virtuti-puteri-energie: credinta-nadejdea-dragostea - care stau la baza "miscarii" omului catre "cineva-ceva".

Acum, in raport cu "miscarea" spre Dumnezeu - adica cunoasterea si iubirea noastra fata de El - asa cum o facem spre orice alta persoana (si datori suntem si spre Dumnezeu - ca Persoana Sfanta - Desavarsita si Vrednica de Cunoastere), omul intampina dificultatea "nevederii" Lui. Biblic, la facerea lumii si a omului, omul vedea pe Dumnezeu. Adam se "plimba" cu Dumnezeu prin Eden si impreuna puneau nume la animale etc, etc.

Datorita pacatului (neascultarii - cunoasterii rationale fara Dumnezeu), omul "cade" din aceasta vedere si o "perdea" (mai groasa sau mai subtire - dupa caz) i se asterne peste ochi. Practic fata de Dumnezeu omul intra in intuneric -devine orb.
Nu-L mai vede. Nu-L mai percepe. Nu-L mai simte.

Dumnezeu ii cere sa ramana cu El - sa nu intre intr-o cunoastere a lumii fara El (cum a facut-o demonul) si ii spune ca "va muri" de va "gusta" din aceea cunoastere gresita. Aceasta "ne-vedere/ne-simtire" a Dumnezeirii e moartea noastra.

Omul nu "crede" ce ii spune Dumnezeu. Nu "crede" ca va muri. E adevarat fiind ispitit de "sarpe-demon". Si cade-moare prin "departarea-moarte" fata de Dumnezeu.

Si cum omul in vedere fiind nu a ramas cu Dumnezeu, primeste acum "canonul-leacul" de a se intoarce din "ne-vedere" prin "credinta" inapoi la El: (II CorII 5.7) "Căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere".


Insusi Dumnezeu ii da aceasta putere a credintei cum ne-o spune si Sf. Ap. Pavel:
(Efeseni 2.8) "Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu".
Acum, "credinta" apare ca un "baston" a celui orb. Ba mai mult, ca o "funie" ce are la capatul celalalt pe Dumnezeu care ne "trage".

Fara a crede in ceva omul nu are un "sens" de miscare si ar merge haotic prin lume - ca un animal. Cumva toti credem in ceva sau in cineva care ne determina astfel un sens si o miscare "spre...". Problema se pune unde duce acest sens sau care ii este finalitatea.

Cine spune ca nu crede in nimic... minte. Fie credem in noi, in cei de langa noi, in idei inaltatoare, in principii, in proiecte, in viata, in etc, etc. Ortodox vorbind, problema e ca daca nu coalizam aceasta credinta inspre (ca "sens" deci) Dumnezeu riscam sa "credem" fara o finalitate si in cazul unei finalitati - o finalitate fara perspectiva: moarta - adica finita.

Omul are valente de cunoastere infinite (asa cum le-a sadit Dumnezeu in el - ca chip al Sau). Orice lucru facut si finalizat il multumeste pe om pe moment dar in scurt timp este "depasit" pentru ca devine "cunoscut" si astfel "banal", finit.
Lumea in sine este finita. Oricat de mult ar cunoaste omul totul devine cu timpul "banal" si omul cauta altceva - evolutia stintifica. Dar acel "altceva" omul observa ca nu-l satisface si vrea "altceva" si tot asa fara a avea o finalitate sau o multumire-implinire.

Singura "sursa" inepuizabila de "cunoastere-multumire-implinire" pentru om este Dumnezeu ca "Persoana - infinit de cunoastere".

De ce sa-L cunoastem? De aceea... pentru ca este "implinirea" dorintei noastre de cunoastere infinita. De dragoste-cunoastere infinita-inepuizabila (mai bine zis).

Dar cum pe Dumnezeu nu-L mai vedem (cum am spus) avem nevoie de credinta ca se ne "impinga" de la spate catre El. Ca altfel ratacim in intuneric in "credinte" marunte, limitate.

Atentie totusi... credinta poate fi si stramba. Daca omul nu o foloseste cum trebuie ea il poate duce si in prapastie. Daca nu credem "drept" (si aici trebuie multa atentie) credinta nu il ajuta cu nimic pe om ci din-potriva il "ingroapa".

Ortodox, credinta incepe cu CREZUL - ca marturisirea de Credinta a crestinului - vis-a-vis de Dumnezeu, de credinta in Dumnezeu. Crezul reprezinta ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin Hristos, respectiv "sensul-miscarea" pe care trebuie sa o urmam daca vrem sa ajungem la Cunoasterea Dumnezeirii. Si va mai dau un citat (ma iertati): Epistola către Galateni a Sfântului Apostol Pavel Cap. 2.16. "Ştiind însă că omul nu se îndreptează din faptele Legii, ci prin credinţa în Hristos Iisus, am crezut şi noi în Hristos Iisus, ca să ne îndreptă din credinţa în Hristos, iar nu din faptele Legii, căci din faptele Legii, nimeni nu se va îndrepta".

Aceasta "ne-indreptarea" din faptele Legii e o alta discutie...

Curaj!

Nota bibliografica: Recomand de citit despre "puterea" credintei: Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel - CAP 11 (in special).

[esenin]

Raspunsuri foarte consistente. Va multumesc. Nu pot sa raspund la toate. Incerc o mica sinteza. (Iertati-ma dar nu vad pe ecran decat ultimul mesaj. S-ar putea sa confund repondentii).

Acel "dintre care primul (pacatos) sunt eu" mi se pare mai degraba figura retorica. Nu ca nu as fi pacatos, ci pentru ca nu sunt PRIMUL. Fireste e drum de facut pana la a nu mai fi deloc. Dar sa afirm patetic ca eu sunt primul mi se pare nedemn. Nu mi se pare o luare de constiinta lucida a faptului ca sunt pacatos ci o ingrosare. Nu mai stiu cine a spus-o, pare sa fie Pavel, dar (daca e el) avea obiceiul sa fie patetic si sa se faca "necredincios daca vorbea necredinciosilor" (citat aproximativ). Aici sugera pacatosilor sa realizeze ca SUNT pacatosi. Obiceiul acesta (da a-ti turna cenusa-n cap) a devenit moneda curenta, si va rog sa observati, cel mai adesea ipocrita. Sunt pacatos, e adevarat, dar daca voi incepe sa declam asta ma voi multumi cel mai adesea cu declamatia. (Observati musulmanii care se zic supusi Domnului). A doua posibilitate: constat ca nu pot sa dorm ptr ca am facut cutare pacat (abia acum intram in domeniul adevaratei lupte si NU cand declamam): ei bine voi FACE totul, TREAZ si cu demnitate ca sa dezradacinez din mine cauza pacatului. Imi voi scoate ochiul daca ma trage in pacat. Mai e nevoie sa tzip patetic ca SUNT PACATOS ? Imi cere Christos asta ? Nu. Imi cere in schimb sa lucrez in mine.
Si eu "stiu" ca Dumnezeu exista, parinte (nu sunt sigur ca e in raspunsul dumneavoastra). Nu sunt un ateu - fara sa fiu credincios . dar cred ca El "nu are timp" ptr mine, sunt cineva neinsemnat. Nu ma rog ptr orice moft (din punctul Lui de vedere). Asta mi se pare justa masura.

Acuma despre Descartes: aici ar fi multe de spus. Daca un ceas are "autor" pe pamant NU inseamna ca "marele ceas" ar avea si un "mare autor" in ceruri. Ce spune el este o extensie a "atotinotatorului" de care vorbeam. Descartes gandeste ca un peste. Si pana la urma este o enorma fudulie. Eu nu pot sa-I aplic nici-un rationament al fiintei mele (temporare). Daca o fac este ptr. ca am incredere in ratiunea mea terestra. Dar s-ar putea ca a Lui sa fie alta. Cunoastem partial si stim partial (tot Pavel). Sa fim deci modesti. De altfel cunoastei cu siguranta continuarea rationamentui:"daca Creatorul preexista creatiei Sale inseamna ca are si El o cauza...etc". Nu are rost, astea sunt mofturi intelectuale ale domnului Descartes si compania rationalista.

... in 100% din cazuri si reusim (daca nu "slabim" in "credinta" pe parcurs). Mutam si muntii... nu?

Pai tocmai, NU ! Si nu poti sa dai vina pe "necredinta". Ea (credinta) e intotdeauna prea putina. Va fi deplina cand vei fi, nu stiu... Cristos tu insuti. Vei putea umbla pe ape. Pana atunci....ai vazut vre-un munte mutat ? (in schimb barbaria, NEcredinta il muta).

Copilului meu ii spun: 1. Fii tu insuti, nu trisa cu tine insuti. 2. Nu fi cinic cu ceilalti si mai ales in dragoste 3. Nu te lasa prins de sexualitate, de bani si de putere (e la varsta primei tentatii). 4. Nu fi optimist si nici pesimist (adica nu te uita inapoi cand esti la coarnele plugului- ocupa-te cat poti de bine de aratul din aceasta clipa).

"Aceasta "ne-vedere/ne-simtire" a Dumnezeirii e moartea noastra.", "Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu".Acum, "credinta" apare ca un "baston" a celui orb. Ba mai mult, ca o "funie" ce are la capatul celalalt pe Dumnezeu care ne "trage".....etc. daca-mi dati citate de acest fel SE POT DEMONTA ! vedeti cazul lui Descartes. Sigur ca sunt frumoase. dar ramane sa fie si adevarate.....La fel despre imaginea funiei. Da este frumoasa, dar e iar "artistica".Nu e lucru ferm. Si iarasi, PRESUPUNE credinta. Credinta este la dumneavoastra data INITIALA, nu dedusa.

[danadoina]

.........
Viata ARE sens si fara credinta.

ce sens ar avea viata fara credinta dupa parerea ta ? in afara invataturii de credinta ortodoxe, suferinta este o absurditate fara margini, ce sens ar putea avea ?...etc.la fel tendinta spre bine, cand poate in anumite situatii raul ar aduce un avantaj imediat...etc

[esenin]

Danadoina
Suferinta NU este o absurditate "fara margini" nici in alte crestinisme ! Ateul invata chiar si el din suferinta. Criteriile morale le ai deja in tine (de la Dumnezeu, de altfel). Intr-adevar credinta poate fi un bun "baston" cum zicea Constantin. Asta la omul care are nevoie de baston. Cel in care criteriul moral e suficient de puternic ca sa si-l impuna siesi nu are nevoie de "baston". Nu vad de ce toti trebuie sa umble in baston. Intr-adevar cel care e slab si poate face raul ptr avantaje imediate, cum zici, acela are nevoie de credinta.

Constantin: Cred ca cel care trage funia nu e Dumnezeu ci Christos. Dumnezeu iti da, Christos iti cere. (cam asa...).

[Ioan Cr]

Stimate Esenin (felicitari, apropos, pentru acest nume deosebit), credinta incepe din momentul in care ii acorzi o sansa, pana atunci nici un argument nu poate deveni o ratiune suficienta pentru ea. Din pacate, scepticismul firii noastre pacatoase este si un abil "diversant", care eticheteaza orice fel de tentativa de a crede ca fiind "auto-sugestie", sau "ignoranta" sau orice altceva care sa nu lase inima sa se deschida cu adevarat catre Dumnezeu si sa-L poata vedea.

V-asi intreba, totusi: va puteti aminti vreo intamplare din viata atat de surprinzatoare si neasteptata, incat sa vreti sa plangeti de bucurie? Nu v-ati gandit in acel moment ca poate nu e o simpla intamplare?

[esenin]

Diaconu Catalin,
Am recitit acum raspunsul tau care e mult mai consistent decat la prima citire. Iata ce cred si experimentez de ani de zile: cred ca ceasul merge cum zici, ptr ca impulsul initial a fost dat de Dumnezeu. Ai dreptate. Un impuls care sa tina pret de o viata, si o buna alcatuire a ceasului. Altfel spus, e o mostenire. Acum insa iti revine TIE sarcina sa il faci sa mearga "comme il faut" - pe limba lui Descartes. Ai in fata un model, care e Christos, si o mostenire care e de la Dumnezeu.
In cine trebuie sa "cred" ? Lui Dumnezeu trebuie sa-i multumesc, pe Christos sa-l urmez, dar de "crezut" cum sa "cred"? Dumnezeu "a fost" in acest sens, Christos va fi, va creste in mine (daca ma straduiesc). Si ce sa cred ? Ca ma va ajuta ? Stiu din experienta ca nu o va face. Si o stim toti, din nefericire. Speranta e buna nu ptr ca e satisfacuta ci ptr ca ne tine in viata.

Ioan Cr.
va raspund la ultima intrebare-si o sa ma opresc astazi- lipsa de timp.
Sincer, NU. Am avut o viata ingrozitoare, fara bucurii. Pe vremea aceea credeam. De 10 ani am decis ca singurul care ma ajuta sunt eu. Nu am tras concluzia ca Dumnezeu nu exista ci pe aceea ca eu nu am facut indeajuns. Deci FAC acum, dar pe Dumnezeu L-am pus in pod. Pastrez veneratia, dar nu mai "cred". Nu in El trebuie sa-mi pun speranta ci in mine.

[diaconul_Catalin]

Acum insa iti revine TIE sarcina sa il faci sa mearga "comme il faut" - pe limba lui Descartes.

Sper sa pastrez ritmul stabilit de ceasornicar, pentru ca, asa cum ai spus, ratiunea nostra nu poate vorbi despre el decat prin prisma antropomorfismelor (sau a "pestismelor", daca am fi pesti), iar daca nu putem vorbi de El, cu siguranta nu-L putem intelege asa cum este.

Ai in fata un model, care e Christos, si o mostenire care e de la Dumnezeu...

E cam inversa ordinea: am mostenirea lui Dumnezeu, sadita in mine, primita odata cu sufletul. Nepazind mostenirea, Cel ce mi-a lasat-o, mi-a trimis model, ca sa stiu cum sa-i pazesc mostenirea.

...de "crezut" cum sa "cred"? ...ce sa cred? ...Pastrez veneratia, dar nu mai "cred"

Personal nu inteleg ce "credinta" va deranjeaza? In ce nu credeti? Ce vreti sa nu credeti?
Credeti ca exista Dumnezeu, nu?
Credeti ca Hristos este trimisul lui Dumnezeu pe pamant, nu? (colegilor forumisti, nu sariti la bataie, ca stiu ca nu e "trimisul" ci chiar Dumnezeu, dar vreau sa stiu ce crede Esenin)
Credeti ca exista viata dupa moartea trupului, nu?

...pe Dumnezeu L-am pus in pod...

Si oare El a ramas in pod, plictisit, uitandu-se la tine cum gresesti si nu reusesti unele lucruri care ti le propui? Oare a ramas acolo, razand de tine ca la camera ascunsa?

Nu in El trebuie sa-mi pun speranta ci in mine.

Nimeni nu te opreste, dar cand vei imbatrani, va trebui sa-ti pui speranta in altcineva: in copil ca iti va aduce de mancare, in vecini ca-ti vor cumpara o paine in drumul lor prin piata, in Dumnezeu ca te vei trezi si maine dimineata, sa te bucuri de nepotul care e admis la facultate... cand erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti (Ioan XXI, 18). Trebuie sa-ti pui nadejdea si in altii, iar de vei nadajdui in ajutorul omului strain, nu cu atat mai mult nadajdui-vei in ajutorul tatalui (Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor) si mamei tale (una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica)?

[Ioan Cr]

In cine trebuie sa "cred" ? ... Si ce sa cred ? Ca ma va ajuta ? Stiu din experienta ca nu o va face. Si o stim toti, din nefericire. Speranta e buna nu ptr ca e satisfacuta ci ptr ca ne tine in viata.

Care "viata"? Speranta ateului si a crestinului sunt FOARTE diferite, ca si perspectivele lor asupra vietii. Dvs. aici incercati sa imputati lui Dumnezeu o vina pentru care El nu poarta nici o raspundere. Asteptati un ajutor "pamantesc" de la Cel care le hotaraste pe toate pentru vesnicie: Dumnezeu nu ne poate ajuta daca preferam sa traim "aici si acum" si nu ne pasa deloc de vesnicie. In schimb, din momentul ce vesnicia devine o realitate a vietii noastre (cand o "aducem" in viata noastra, ca sa folosesc zicerea Pr. Staniloae) incepem sa descoperim cat de mult ne ajuta, de fapt, Dumnezeu, in lucrurile vrednice de a fi cerute (cele care conteaza pentru vesnicie).

Deci un categoric NU verdictului Dvs.

O alta intrebare pentru dvs.: tacerea - este un raspuns?

[esenin]

Imi promisesem ca nu mai revin azi.

E cam inversa ordinea: am mostenirea lui Dumnezeu, sadita in mine, primita odata cu sufletul. Nepazind mostenirea, Cel ce mi-a lasat-o, mi-a trimis model, ca sa stiu cum sa-i pazesc mostenirea.

Spun acelasi lucru. Ordinea in fraza e alta dar spun ce spuneti si dumneavoastra.

Credeti ca Hristos este trimisul lui Dumnezeu pe pamant, nu? (colegilor forumisti, nu sariti la bataie, ca stiu ca nu e "trimisul" ci chiar Dumnezeu, dar vreau sa stiu ce crede Esenin)

Ca este Dumnezeu intrupat, (si nu "trimisul") de ce va asteptati la altceva?

Nimeni nu te opreste, dar cand vei imbatrani, va trebui sa-ti pui speranta in altcineva: in copil ca iti va aduce de mancare, in vecini ca-ti vor cumpara o paine in drumul lor prin piata, in Dumnezeu ca te vei trezi si maine dimineata, sa te bucuri de nepotul care e admis la facultate... cand erai mai tânăr, te încingeai singur şi umblai unde voiai; dar când vei îmbătrâni, vei întinde mâinile tale şi altul te va încinge şi te va duce unde nu voieşti (Ioan XXI, 18). Trebuie sa-ti pui nadejdea si in altii, iar de vei nadajdui in ajutorul omului strain, nu cu atat mai mult nadajdui-vei in ajutorul tatalui (Dumnezeu, facatorul cerului si al pamantului, vazutelor tuturor si nevazutelor) si mamei tale (una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca Biserica)?

Aici...ce sa zic ? Cand vi s-a intamplat sa vedeti pe Dumnezeu aducand de mancare unui batran ? In "altii" da imi pun nadejdea, in Dumnezeu nu. Oamenii imi vor da de mancare, Dumnezeu...ma indoiesc. Priviti in jur un pic. Il vedeti dand de mancare cuiva ? E frumoasa exaltarea pioasa dar...doar frumoasa. In cele din urma oamenii se ajuta (sau se ucid) intre ei. E voia lor. Dumnezeu e foarte departe, ne-a dat "mostenirea" de care vorbeam, ne-o da la nastere, si nu prea se mai face vazut. (Mai face cate un cutremur in Thailanda = 100 000 de morti....). Cred adica ca TOTUL este in mana omului. Dumnezeu nu e decat impulsul initial. Christos e tinta.

Gata ptr azi. Noapte buna tuturor.

A mai aparut un raspuns. Tacerea e absenta nu e un raspuns. In ordine umana e desigur un raspuns...dispretuitor.Vi s-a intamplat sa vedeti un copil CURAT care cere ajutorul ? (si nu-l primeste). Aceasta este absenta, nu e pedagogie divina. Nu poate fi la un copil, care inca nu intelege.

[Ioan Cr]

Tacerea e absenta nu e un raspuns. In ordine umana e desigur un raspuns...dispretuitor. Vi s-a intamplat sa vedeti un copil CURAT care cere ajutorul ? (si nu-l primeste). Aceasta este absenta, nu e pedagogie divina. Nu poate fi la un copil, care inca nu intelege.

Un copil curat intotdeauna primeste un raspuns. Cand eram cuminte, mama intotdeauna ma incuraja, ma dezmierda si ma stimula cu cadouri si cu ingaduinte.

Daca Dumnezeu zice prin Sf. Apostol si Evanghelist Ioan (Epistola I, 1:8) "Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi." - cum puteti astepta ajutor de la El, daca din start Il contraziceti?

[danadoina]

Cand vi s-a intamplat sa vedeti pe Dumnezeu aducand de mancare unui batran ?

De multe ori ! :P De fiecare data cand un om face milostenie, o face pentru ca in inima lui lucreaza Dumnezeu, "tot lucrul bun de sus este ..." , de fiecare data cand ai primit ajutor sau ceva bun printr-un om a fost de fapt Dumnezeu care te-a daruit, chiar nu intelegi ?