1-Putem spune că sinceritatea este o trăsătură a curăţiei inimii?
2-Putem spune că ea se obţine pe măsura descoperirii raţiunilor lucrurilor din lume?
3-Ce este sinceritatea?
4-Cât de importantă vi se pare în viaţa de toate zilele, în relaţiile dintre oameni şi în relaţia cu Dumnezeu?
1- da.
2- minciuna si falsitatea ori sunt trasatura mostenita/ ori sunt invatzate pe masura de copilul creste. Descoperi deci ce vrei sa vezi sau ce te face familia sa vezi. Dac un copil este invatzat de mic sa ascunda anumite adevaruri pt a pastra niste aparente sau pt anumite avantaje, asta o sa faca si ca adult, si parintii insisi or sa-si guste propria otrava, pt ca falsitatea nu se aplica selectiv. Mai e si varianta in care copilul descopera ca sinceritatea este de preferat si astfel se distanteaza de parintii care inca il mint in fatza... totul depinde de conjunctura. Sinceritatea oricum, e o trasatura f. rara, persoane care nu se lupta pt aparente si care nu-s prefacute sunt putine. Dar cand vb cu cineva asa sincer e ca si cum ai bea apa limpede de izvor dupa ce ai baut numai apa din balta.
3- o dovada de credinta si iubire. Sinceritatea neinsotita de credinta nu am vazut si nici nu cred ca exista. Nu este acelasi lucru cu naivitatea (care nu zic ca-i rea dar nu-i acelasi lucru) ci dimpotriva, o dovada de o anumita maturitate duhovniceasca.
4-esentiala. Chiar si minciunile fara implicatii sunt rele... sau minciunile politicoase. Poti sa spui adevarul mai frumos si gata, totul sta in formulare.
Nici un păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără. (Parintele Arsenie Papacioc)