Bartolomeu Anania: Memorii

Compartiment dedicat cărţilor mai vechi şi mai noi...
Am în vedere, în primul rând, cărţile cu tematică teologică, dar nu numai.
Petre C
Mesaje:606
Membru din:24 Noi 2008, 21:42
Confesiune:ortodox
Localitate:Bucuresti
Contact:
Bartolomeu Anania: Memorii

Mesaj necititde Petre C » 09 Mar 2009, 17:26

Imagine
Editura Polirom, 2008, 696 pagini
Scrise cu remarcabil talent de povestitor, Memoriile lui Valeriu Anania acopera o lunga perioada, din anii ’30 ai epocii interbelice, cind, adolescent fiind, frecventa cursurile Seminarului Teologic Central din Bucuresti, si pina in 1993, cind este ales arhiepiscop. Avem astfel panorama unor epoci si regimuri politice diverse din istoria Romaniei, odata cu imaginea completa a biografiei autorului, de la adolescenta si tentatiile legionare conjuncturale la rolul jucat in tentativa de retragere din functie a Prea Fericitului Teoctist si alegerea lui Daniel ca mitropolit al Moldovei, in 1990. Memoriile au inserturi de jurnal si sint redactate in doua etape: o prima parte pina la intoarcerea din SUA, in 1976, iar o a doua parte dupa 2001, cind autorul recupereaza mai vechiul manuscris.

„Tragismul vietii sale este refluxul vointei de a reuni contrariile, in pofida unei istorii care absolutizeaza partialitatea si partizanatul. Nu e de mirare ca atitudinea respectiva, ostila oricaror incadrari definitive, a provocat animozitati, acuzatii virulente sau, dupa caz, nedumeriri. Unii au interpretat-o ca pe un riscant proiect polifonic, invecinat cu spiritul faustic al modernitatii. Altii au vazut in ea proba unor ezitari esentiale. In ce ma priveste, cred ca adevarul se afla aiurea. Parintele Anania este prin excelenta un om liber, un om care a refuzat sa-si sacrifice inzestrarile pe seama modelelor ideologice, a imperativelor previzibile sau a obligatiilor circumstantiale. Vor fi fiind toate acestea semnele unui parcurs contradictoriu? Nicidecum. Descifrez in ele, dimpotriva, vocatia unei coerente paradoxale, care face din demnitate o suprema valoare si cultiva neatirnarea ca pe un superlativ al smereniei.” (Teodor Baconsky)

Cuvantari la lansarea cartii, Iasi, 4 decembrie 2008:

IPS Bartolomeu:



IPS Teofan:

"Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti." Ps. 22,4

Petre

Petre C
Mesaje:606
Membru din:24 Noi 2008, 21:42
Confesiune:ortodox
Localitate:Bucuresti
Contact:

Re: Bartolomeu Anania: Memorii

Mesaj necititde Petre C » 15 Mar 2009, 20:52

Recenzia ziaristului Dan Stanca, de la Romania Libera:
Imagine
Departe de-a face aici o cronica de carte nu pot decat sa-i invit pe oamenii de diverse profesii sa se apropie de aceasta formdabila marturie si s-o citeasca. Fara sa se grabeasca. Cu un talent literar remarcabil IPS Bartolomeu Anania face din viata sa o poveste fluenta care pana la urma inseamna nu mai putin de 60 de ani din secolul XX si concentreaza astfel secvente capitale ale istoriei contemporane.

Inaltul ierarh are 88 de ani, nascut in 1921, in judetul Valcea. Este de o seama asadar cu regele Mihai, apartine generatiei greu incercate a razboiului, dar care dovedeste o longevitate incredibila. Valeriu Anania pe numele sau de scriitor a trecut prin multe, dar nu se considera un erou, nicidecum un martir. Are insa minima demnitate a aceluia care vrea sa marturiseasca si considera ca orice marturie, mai ales cand sorocul nu e departe, are o valoare supraindividuala si angajeaza resurse speciale din marturisitor. As cita un fragment din final: " Miscarile studentesti de mase numite de unii Revolutie , de altii Evenimente, m-au surprins in starea unor cumplite dureri lombo-sciatice asa incat sechestrat in casa am urmarit totusi la televizor, chiar in dubla dimensiune. Fiind aproape de centru auzeam impuscaturile din Piata Palatului, deopotriva si prin micul ecran, si de-a dreptul prin ferestre si pereti.

Se trezea in mine adolescentul care participa la demonstratia anticarlista din 1940, precum si tanarul calugar care conducea greva studenteasca din Cluj in 1946, dar boala ma obliga sa fiu cuminte. Nu, imi ziceam, chiar daca picioarele te-ar tine, tot n-ar fi indicat sa iesi in strada, ai facut puscarie sub eticheta de legionar si daca te urmareste cineva compromiti revolutia... Elicopterul cu care fugeau Ceausestii l-am vazut aevea pe fereastra zburand pe deasupra blocului in care locuiam iar pe micul ecran l-am vazut pe patriarhul Teoctist cum astepta pe scara televiziunii sa-i vina randul in studio si cum odata ajuns acolo a salutat libertatea cu un suras care nu izbutea sa fie decat rictus.." Dar sa ne intoarcem in timp, mai bine de patru decenii, si sa vedem imprejurarile in care poetul si dramaturgul de mai tarziu Valeriu Anania s-a decis sa lase in urma viata de mirean si sa intre in monahism. Marturisirea lui nu are nimic patetic si este de o sinceritate dezarmanta.

"De ce am facut-o nu sunt nici azi in stare sa spun. M-am intrebat adesea privind in urma daca nu cumva mi-a fost frica de razboi, daca nu cumva incercam romantic o aventura dupa modelul lui Arghezi, oricum e cert, nu am facut-o din vocatie, nici nu a fost rezultatul vreunei premeditari. Daca cu numai o zi inainte mi-ar fi spus cineva ca ma voi face calugar, mi-as fi batut joc de el..."
Iata asadar o depozitie fara ascunzisuri, sincera, directa. Un parinte arhimandrit care a imbracat rasa monahala in 1941 are curajul si demnitatea sa recunoasca dupa atata amar de vreme ca ce s-a intamplat intr-o vreme cand nici nu incepuse razboiul cu rusii nu este deloc rezultatul unei vocatii. Sa tragem concluzia de aici ca toata activitatea sa depusa din acel moment incolo pana in prezent cand ocupa un inlalt rang bisericesc nu mai are valabillitate? Se stie, uneori primul impuls e inselator si doar in timp se verifica metalul nobil. Existenta sa plina de incercari e chiar dovada bunei alegeri.

IPS Bartolomeu a fost un spirit nationalist caruia nu i-au placut jumatatile de masura cand e vorba de tara sa. Iata evocarile sale despre primavara clujeana a lui 1946. "si totusi in acel Cluj nu comunismul era principala preocupare a vietii academice ( exista credinta si speranta generala ca puterile occidentale vor reinstaura democratia de tip clasic ), ci problema ungureasca, problema veche si reinnoita acum, cand stapanirea maghiara fusese alungata din Nordul Ardealului. Daca romanii se intorceau acasa si traiau din plin sentimentul biruintei, ungurii nu ezitau sa-si arate dusmania fata de aceasta victorie si sa popularizeze printre ai lor ideea ca biruinta romaneasca e trecatoare si ca Ardealul va fi redat Ungariei pe cale diplomatica. Maghiarii contau enorm pe relatiile lor cu Occidentul... refuzau sa vorbeasca romaneste in localurile publice, injurau pe limba lor si nu o data s-au petrecut acte de provocare directa asupra studentilor care purtau o panglica tricolora la butoniera..."

Urmeaza apoi momentul recunoasterii integritatii Ardealului romanesc la conferinta de pace de la Paris, ceea ce a determinat un val extraordinar de patriotism care a cuprins intreaga studentime. "Multimea s-a incolonat si s-a indreptat spre resedinta episcopului greco-catolic Iuliu Hossu, de pe calea Motilor. Prea sfintite, i-am spus, studentimea romaneasca a venit sa stearga scuipatul unguresc de pe obrazul sfintiei voastre, I-am sarutat obrazul si mana in ovatiile celor de fata. Mult mai tarziu cand l-am reintalnit pe episcopul Hossu la manastirea Caldarusani unde se afla in surghiun si-a amintit cu mare emotie de aceasta scena." Cam asa a fost acel mai 1946, culminand cu ziua regelui pe zece ale lunii. Sunt lucruri traite pe care tinerii de acum le pot privi cu distanta si apatie. Dar acestea au fost vremurile care cereau din partea tuturor un frumos si nobil angajament. Tocmai prin aceasta sunt puternice memoriile de fata, Scot in relief angajamentul, participarea, pasiunea de-a domina vremurile cand vremurile au vrut cu tot dinadinsul sa te incalece.

Fireste, episodul care va starni destule controverse este legat de Aiud, mai exact ce s-a intamplat dupa 1958, cand comandant era fostul chestor de politie Gheorghe Craciun, ajuns colonel de securitate si ditamai comandantul de penitenciar. Este vorba de sinistrul personaj care in ultimii ani, inainte sa moara, declara fara rusine ca le-a creat detinutilor conditii bune de viata, de vreme ce acestia au supravietuit in mare parte si au ajuns chiar oameni de vaza. Acest personaj a pornit atunci reeducarea incercand sa clinteasca convingerile celor arestati. Cine a rezistat? Cine a cedat? Cine a semnat pactul cu diavolul? Cine nu? Aici IPS Bartolomeu are niste observatii foarte neplacute la adresa lui Sandu Tudor, ieroschimonahul Daniil, care inainte de sfarsitul sau tot la Aiud, ar fi sprijinit reeducarea (p. 327). S-o credem pe sfintia sa? Evident, memoriile nu sunt scrise cu mana pe evanghelie, dar venind din partea unui slujitor al Bisericii e ca si cum ar fi fost facute sub juramant.

Oricum, avand in vedere ca Sandu Tudor ar putea sa intre acum in atentia Sfantului Sinod pentru a fi canonizat asemenea marturii taman din partea unui membru al sinodului nu pica deloc bine si intr-adevar nu stim ce sa mai zicem.
Pana la urma, marinimie suprema, toti murim sub Hristos. Chiar si marii apostati tot in numele Domului se duc pe lumea cealalta. Daca viata fiecaruia este o sinteza de lege si mister, cu atat mai mult aceste memorii imbina temute contrarii. Jertfa e imponderabila. Sau parafrazand o vorba celebra, cerneala scriitorilor a aproape la fel de importanta ca sangele martirilor...
"Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti." Ps. 22,4

Petre

Petre C
Mesaje:606
Membru din:24 Noi 2008, 21:42
Confesiune:ortodox
Localitate:Bucuresti
Contact:

Re: Bartolomeu Anania: Memorii

Mesaj necititde Petre C » 15 Mar 2009, 20:57

Teologul Razvan Ionescu recenzeaza intr-o serie de articole de pe blogul sau Memoriile IPS Bartolomeu.

Imagine

Preiau prima parte:
Pentru cei îndrăgostiţi mai cu seamă de virtuţile literare clasice ale limbii române, volumul de „Memorii” aparţinând lui Bartolomeu Valeriu Anania, Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, apărut la sfârşitul anului trecut la editura Polirom, va constitui, înainte de toate, un prilej de aleasă desfătare. Admiratorii scrisului său vor avea dealtfel surpriza să constate pe parcursul lecturii, cum nu numai odată, această ultimă carte a celui care a traversat vremi şi închisori, suişuri şi coborâşuri, mereu aşezându-se „în răspăr cu vremea”, dar slujind la fel de neînduplecat la altarul credinţei şi al neamului, pare a pune de multe ori în umbră pagini măiestrite din alte cărţi ale sale, precum „Peregrinările ucenicului Apter”, „Rotonda plopilor aprinşi”, „Cerurile Oltului” ori din poemele dramatice „Du-te vreme, vino vreme”, „Steaua zimbrului”, „Meşterul Manole”, „Greul pământului” sau „Mioriţa”.


Alcătuit din părţi scrise la intervale mari de timp (o mare parte datând bunăoară din perioada celor unsprezece ani petrecuţi pe pământ american, 1965-1976), respectând o firească înşiruire cronologică, volumul de „Memorii” al lui Valeriu Anania poate fi cântărit din perspectiva mai multor genuri de expresie a condeiului (evocare, portret, eseu, jurnal, istorie, istorie literară, istorie bisericească, meditaţie, univers concentraţionar ş.a.m.d.) fiecare însă, prilejuind pagini de antologie, ce mărturisesc fără tăgadă asupra darurilor aceluia care a ales Biserica spre a îşi desăvârşi scrisul şi Cuvântul spre a îşi sluji Biserica. Este şi motivul pentru care la rându-mi am ales să scriu despre acest eveniment editorial pe parcursul a câtorva episoade, totuşi fără ambiţia de a epuiza toate faţetele acestei opere remarcabile.


Din capul locului trebuie să constat că scrisul Părintelui Anania din acest volum de „Memorii” se dovedeşte a fi până la urmă aşa cum îi este şi firea. Un fascinant şi tulburător amestec de necruţare aspră cu duioşie tandră, ce se revarsă necontenit, în valuri de discreţie, asupra celui care are prilejul să i se afle în preajmă şi să-i priceapă alcătuirea. E semnul de netăgăduit al sincerităţii autorului acestor „Memorii”, în ciuda unei subiectivităţi inerente, fireşti la urma urmei într-un astfel de demers. Ele încep oarecum abrupt, fără prea mult înconjur, cu rememorarea perioadei adolscenţei petrecute pe băncile Seminarului Central, perioadă ce coincide cu recrutarea autorului în „mănunchiul de prieteni” al Frăţiilor de Cruce, anticameră a Mişcării Legionare, rezervată elevilor de liceu, adolescenţi cu „curăţia de suflet specifică acelei vârste”, în al cărei tumult ardent, conştiinţa nu ştia ce să mustre mai abitir: păcatul nepăstrării unei zile de post, ori neascultarea faţă de Legiune şi Căpitan. „Nu cred a-mi fi dat seama că se întreţes aici şi se suprapun nişte planuri, că sufletul meu devine câmpul unor confuzii şi că acest soi de confuzii aveau să genereze, mult mai târziu, tragediile unor oameni pe cât de curaţi la inimă, pe atât de puţini liberi la cuget” – mărturiseşte Valeriu Anania.

Înzestrat de Dumnezeu cu un sentiment al libertăţii aparte, „atins” deopotrivă de morbul scrisului şi al aspiraţiilor literare (care-l făceau, de pildă, să primească în iunie 1939 medalia „Meritul Cultural” chiar din mâna regelui Carol al II-lea, cel socotit drept „asasin al Căpitanului”), dar şi dezamăgit de întâlnirile din felurite împrejurări cu tot soiul de personaje ori de situaţii bizare situate complet la antipodul aspiraţiilor viselor sale de început, Valeriu Anania a dezbrăcat foarte curând cămaşa verde pe care nu şi-a mai pus-o niciodată. Dar de plătit va plăti toată viaţa, de nu cumva mai plăteşte şi azi. Răspărul de atunci ca şi răspărul de acum. Acea perioadă, în care una din mrejele cu care erau atraşi adolescenţii entuziaşti şi minţile tulburi, se înfăţişa sub pretextul elitei selecţionate din tot ce are neamul mai bun în numele „rolului mesianic al românismului printre seminţiile pământului”, îi prilejuieşte autorului una din cele mai tulburătoare pagini din cartea sa, pagină care vorbeşte mai elocvent decât sute de detractori năimiţi, despre tragismul acelor vremi şi întâlnirea cu disponibilităţile pe cât de justiţiare, pe atât de adolescentine ale unor tineri care, la „ruleta rusească”, se jucau inconştienţi cu moartea:

„Nu am fost ales să particip la marea manifestaţie legionară de la Iaşi, în acel octombrie. Am rămas în internat. De la Iaşi a venit cadavrul lui Tiberiu Georgescu, elev la liceul Şincai, un băiat de o mare puritate sufletească, întotdeauna cu un zâmbet suav pe buze şi în ochii luminoşi. Îl cunoscusem la unele adunări de grup, pe câmpul Cotroceanca. Şi tot acolo îl cunoscusem şi pe „Cărăbuş”, coleg şi prieten cu Tiberiu. Se întorceau de la manifestaţie, cu trenul, pe platforma vagonului, în picioare. Cărăbuş avea un pistol (revolver) cu „butie” şi cu un singur cartuş în una din cele şase găuri şi se juca cu el în pieptul lui Tiberiu. Număra, ţăcănind, unu, doi, trei, patru, cinci... şi când ajungea la şase mişca butia cu degetul, trecând glonţul peste ţeavă, şi o lua de la capăt. Tiberiu zâmbea inocent (poate că a şi încercat să-l astâmpere), dar a nu ştiu câta oară Cărăbuş a greşit numărătoarea şi a descărcat unicul glonţ în inima lui Tiberiu. Mortul a fost îngropat apoi legionăreşte, dus pe un car tras la funii de camarazi, am vrut să trag şi eu, dar nu mai aveam uniformă, şi mă uitam la maică-sa care se zdrobea de durere şi nu era în stare să priceapă că dulcele ei fiu ar fi putut să fie împuşcat de oricare dintre cei care îl purtau la groapă. De bietul Cărăbuş n-am mai ştiut nimic. Se zicea că ar fi înnebunit”.

Predispoziţia născută, desigur, din tulburele acelor vremi (dar răspândită încă şi astăzi, cu bună ştiinţă, de câteva condeie agresive, otrăvite şi grobiene) de a vedea peste tot şi în orice manifestare neconformă dogmatic, comploturi, conspiraţii, vicii ascunse, origini etnice suspecte şi potenţiali trădători ce surpă încet, metodic şi tenace, întocmai precum cariul, la temeliile „cauzei” întruchipate de fantasmele unor minţi bolnave, este surprinsă de către autor într-un alt episod tulburător ce-şi are în centrul său un personaj straniu, retras şi tăcut, un modest slujbaş al Seminarul Central, cu îndatoriri de paznic de noapte şi băieş, al cărui principal capăt de acuzare îl constituia (în mintea adolscenţilor din Frăţia de Cruce) faptul că era de origine rus: „...rus fiind, trebuie să fie comunist. În cameră ţinea un aparat de radio, ceea ce înseamna că individul, rus fiind, asculta postul Moscova şi poate – aproape sigur – că-şi făcea note pe care le difuza subversiv în oraş. Ca atare, s-a hotărât o descindere şi o percheziţie. Eram confuz, nu ştiam ce să cred, nu aveam argumente. S-a format echipa de descindere. Au bătut seara târziu la uşa omului, li s-a deschis, au năvălit înlăuntru, unul a luat în braţe aparatul de radio, ceilalţi au început să-i scotocească prin dulapuri şi saltea, şeful l-a întrebat, răstit, unde sunt „documentele”. Îndrugând foarte puţin româneşte şi nefiind în stare să explice, omul a izbucnit în plâns. Urmărisem scena, din faţa uşii, mă apuca groaza şi, când l-am văzut pe om plângând, m-am năpustit cu pumnii pe camarazi şi i-am dat afară, urlând. Unul pleca cu aparatul de radio; i l-am adus omului înapoi, fără să-i spun un cuvânt. De câte ori îmi aduc aminte de această întâmplare, îmi simt sufletul năpădit de ruşine. Mai târziu aveam să aflu că Nicolae Kamenev fusese colonel în armata ţaristă şi fugise de comunişti în timpul revoluţiei, ca să-şi câştige o amărâtă bucată de pâine pe pământul românesc, cel atât de ospitalier şi bun”. Dramele unor timpuri, dramele unor oameni, dramele unor generaţii, dar deopotrivă izbânzile, bucuriile şi frumuseţea unor clipe de viaţă şi destin pe care Valeriu Anania ştie să le surprindă, uneori frust, alteori dojenind şi dojenindu-se pe sine, aşa cum îi e firea, amestec de necruţare, verb acid, cinste sufletească, tandră iubire şi un umor cu totul special. Lectura „Memoriilor” sale, de întinsă şi deopotrivă densă cuprindere, constituie nu numai fresca vremurilor cărora le-a fost contemporan, cât mai cu seamă o lecţie de viaţă. O lecţie pilduitoare, mai ales astăzi, venită din partea unui pălmaş al vieţii, obişnuit cu aerul tare al înălţimilor de gând, dar căruia nu-i sunt străine nici suferinţele celor ajunşi „la fund”, aşa cum mai este intitulată piesa de teatru a lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”.

N-am folosit întâmplător sintagma de „pălmaş al vieţii”. Pentru că mâinile Părintelui Anania nu au nimic din graţia unor mâini de scriitor. Sunt mîini de truditor. De pălmaş, deprins mai degrabă cu uneltele ţăranului din Glăvile, ori ale ocnaşului pe care nu odată viaţa la trimis „la fund”. De multe ori m-am întrebat cum pot oare mîinile astea alcătui pe albul hârtiei, caligrafii atât de minuţioase şi economicoase (deprindere a celor trecuţi prin ocna comunistă de a nu risipi nici o fărâmitură din raţia zilei) ori, mai de curând, de a mânui zilnic mărunţit şi ferm, la aproape 88 de ani, claviatura unui laptop de ultimă generaţie. Visurile, idealurile, vanităţile, aspiraţiile spre înălţimi, poate chiar şi predispoziţia umană înspre primejdioasele utopii ale desăvârşirilor pământeşti, pe toate, Părintele Anania şi le-a sublimat în singurele expresii la care omul are acces pe pământ: arta (scrisul) şi credinţa (Biserica). „Sentimentul acesta m-a întârătat în gândul de a ţine mâna pe condei şi a-i dărui vieţii – ca şi morţii – mele un înţeles de care să nu mă ruşinez nici în faţa oamenilor şi nici la scaunul de judecată al lui Dumnezeu”.

Această expresie a unei trude asumate în deplină cunoştinţă de cauză se află întipărită nu numai pe paginile operei scrise, dar şi pe mîinile şi chipul Părintelui Anania, alături de îndrăzneala de a-şi recunoaşte erorile, de a fi mereu altfel, liber şi „în răspăr cu vremea”, adică, până la urmă, el însuşi. Nu numai din pricina aceasta, Valeriu Anania, Mitropolitul Bartolomeu al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului este şi va rămâne dincolo de vremi unul dintre cei mai dragi bărbaţi (în sensul cel mai adevărat şi mai nobil al cuvântului) ai inimii mele.
"Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti." Ps. 22,4

Petre


Înapoi la “Prezentare de cărţi şi discuţii pe marginea lor”

Cine este conectat

Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 2 vizitatori

Crestinism Ortodox.com. Catalogul Resurselor Ortodoxe pe Internet free counters
PELERIN ORTODOX