De fapt, se zice ca indumnezeirea (gr. "theosis") este CEL MAI important obiectiv din viata noastra, ca sens pozitiv de comuniune activa cu Dumnezeu, ca participare harica la fiinta Lui, ca devenire filiala. Mantuirea, pe de alta parte, inseamna mai mult vindecare, salvare din starea naturii decazute, din robia pacatului - comporta deci un sens negativ (adica de suplinire a unei lipse sau de raportare la o lipsa). In masura indumnezeirii noastre ne si mantuim. (dar trebuie sa recunoastem ca exista o mare confuzie intre acesti termeni astazi)Cred ca Mantuirea e cel mai important lucru in viata unui crestin
Ne mantuim prin credinta si prin fapte si prin har. Toate 3, nu sau-sau. Este o co-operare (gr. "synergia") intre Dumnezeu si om, pentru ca - cum spuneam mai sus - indumnezeirea ca apropiere a omului de Dumnezeu presupune reciprocitatea: omul alege sa iubeasca, Dumnezeu il ajuta sa vrea asta mai departe...de aceea as vrea sa va rog sa imi spuneti, cum se mantuieste omul din punct de vedere ortodox? Prin gratia lui Dumnezeu (Iisus) sau prin faptele personale? Sau prin ambele?
Mantuirea obiectiva se mai numeste Rascumparare sau Impacare. Se refera la o stare a umanitatii in totalitate in raportul ei cu Creatorul. Prin Intrupare, Viata, Patimile, Rastignirea, Moartea si Invierea lui Hristos-Dumnezeu-Cuvantul natura noastra decazuta a fost ridicata la puritatea ei de odinioara, si nu numai: a fost si indumnezeita, pentru ca s-a impartasit de Dumnezeirea Ipostasului Cuvantului, la Intrupare. Toata lucrarea de Rascumparare a fost ca o interventie terapeutica radicala pe umanitatea bolnava, si ca atare, meritul exclusiv ii apartine Doctorului Suprem - Dumnezeului nostru si Domn Iisus Hristos prin Sf. Treime.As vrea ca cineva sa imi explice exact cum e cu mantuirea obiectiva si cea subiectiva, cum se completeaza una pe cealalta?
Poate spune cineva despre sine ca este sfant?Poate sti cineva cu siguranta daca va fi sau nu salvat?
Ii las si pe altii sa se pronunte, pentru ca subiectul e foarte vast.Mai multe detalii si cine stie sa faca si deosebiri cu alte religii, cu atat mai bine. Multumesc.
Sf. Parinti invata limpede ca Dumnezeu nu ne poate mantui fara participarea noastra - avem oricand puterea de a-L refuza sau de a-L accepta. Mantuirea trebuie lucrata, spune Apostolul. Dar nu oricum, ci asa cum o vrea Stapanul la Care ne-am angajat ca zilieri, si Care ne rasplateste. In acest sens, da, putem influenta aceasta decizie suprema.sa te "salvezi" este din mila lui Dumnezeu sau faptele tale pot influenta aceatsa decizie suprema?
Nimeni nu poate spune asta despre cei ce sunt inca in viata, pentru ca "cel ce rezista pana la sfarsit, se va mantui" zice Mantuitorul, sfarsitul nostru pamantesc fiind aici moartea, iar cununa - adormirea intru Hristos. (dupa exemplul Sfintilor)Putem spune cine e sau va fi in Rai? (sau mai aproape sau mai departe de Dumnezeu, asta pentru cei ce dezbat tema locului Iadului sau a Raiului, dar in definitiv la acelasi lucru se refera).
Multumesc f. mult, Ioan. Este un raspuns care mi-a mers la inima (si la minte ), ca de altfel toate raspunsurile (in general foarte consistente). Incepe sa se faca lumina."Am fost mantuit. Ma mantuiesc. Sper ca voi fi mantuit" (a se vedea cartea lui Coniaris, "Introducere in credinta si viata Bisericii Ortodoxe"). Am fost mantuiti prin Intruparea, Viata, Patimile, Moartea si Invierea lui Hristos acum 2000 ani. Ne mantuim in masura in care cooperam cu Dumnezeu in lucrarea noastra de mantuire. Speram ca ne vom mantui, pentru ca Dumnezeu este credincios celor credinciosi Lui, rugandu-ne sa ramanem credinciosi Lui si apeland la mila Lui care poate acoperi nimicnicia noastra.
Asa e "altcineva" pt un singur om acestea par a fi in contradictie, insa pt mai multi oameni au sens...adica Mantuitorul ne transmite mesaje (solutii pt nelamuririle care apar in viforul vietii) care sa cuprinda pe toti, pe toate, in orice moment. Acum daca tu te-ai regasit in categoria de "fa fapte" nu te supara daca nu te regasesti si in cea de "nu fa fapte" caci esti unul si unuia i se cuvine la un moment dat un colac (ce sa faci cu 2 colaci de salvare ).nu vreau sa fiu sau sa par ironic dar "fa fapte-nu fa fapte", "crede dar nu crede", roaga-te - dar nu te ruga", "e bine -dar e degeaba"....daca nu as sti despre ce e vorba as fi tare bulversat.
Ne mantuim prin credinta si prin fapte si prin har. Toate 3, nu sau-sau. Este o co-operare (gr. "synergia") intre Dumnezeu si om, pentru ca - cum spuneam mai sus - indumnezeirea ca apropiere a omului de Dumnezeu presupune reciprocitatea: omul alege sa iubeasca, Dumnezeu il ajuta sa vrea asta mai departe...
Mantuirea obiectiva se mai numeste Rascumparare sau Impacare. Se refera la o stare a umanitatii in totalitate in raportul ei cu Creatorul. Prin Intrupare, Viata, Patimile, Rastignirea, Moartea si Invierea lui Hristos-Dumnezeu-Cuvantul natura noastra decazuta a fost ridicata la puritatea ei de odinioara, si nu numai: a fost si indumnezeita, pentru ca s-a impartasit de Dumnezeirea Ipostasului Cuvantului, la Intrupare. Toata lucrarea de Rascumparare a fost ca o interventie terapeutica radicala pe umanitatea bolnava, si ca atare, meritul exclusiv ii apartine Doctorului Suprem - Dumnezeului nostru si Domn Iisus Hristos prin Sf. Treime.
Mantuirea subiectiva - sau simplu Mantuire, sau Indreptare, Sfintire - este felul cum ne impropriem, cum ne impartasim ca indivizi din roadele Rascumpararii, care sunt, sfintenia, indumnezeirea, viata vesnica. Este felul in care Mantuirea obiectiva intra in viata fiecarui om in parte. Asa cum spuneam despre indumnezeire, ea se face prin conlucrarea omului cu Dumnezeu, prin credinta (in Hristos, in felul revelat sfintilor si Bisericii), prin fapte bune (izvorate din dragoste) si prin har (prin Sf. Taine si nu numai - caile lui Dumnezeu sunt de nepatruns). Pana la Rascumparare, mantuirea subiectiva nu era posibila decat nedesavarsit, sporadic, printr-o interventie speciala si unica din partea Dumnezeirii. Bunaoara, Enoh si Ilie au fost rapiti la cer. Ceea ce sub Legea veche era exceptie, prin Hristos - si in Hristos - devine regula (prin meritul Rascumpararii).
Deoarece in noi pacatosii nu salasluieste Duhul Sfant , pentru ca noi de la botez "am crescut in statura dar am scazut in har pana a nu mai avea de loc har si am devenit pacatosi si chiar foarte pacatosi". (Sf. Serafim de Sarov). Pentru ca Hristos ne-a dat usa mantuirii, calea mantuirii si viata vesnica. primim har prin Tainele Sfinte dar noi il risipim pacatuind. Asta nu inseamna ca botezul de pilda nu aduce har, aduce, cum aduce toate tainele, insa noi pacatuind risipim darul primit. Botezul nu ne face imuni la pacat, Botezul nu este ca un vaccin antipacat pentru ca atunci am anula libertatea de alegere a omului si sensul ratiunii umane.Este totuşi ceva care oarecum scârţâie, sper să nu mi se ia în nume de rău, în toată această viziune ortodoxă sau care se pretinde că ar fi în deplinătatea ei ortodoxă. Se pot pune multe întrebări privitor la Sfintele Taine, relaţia acestora cu credinţa şi cu chemarea sau alegerea lui Dumnezeu, catehizarea sau mai bine spus propovăduirea veştii celei bune, împroprierea mântuirii şi altele. Spre exemplu de ce foarte mulţi dintre cei cărora le-a fost administrată măcar Taina Botezului nu dau semne că ar fi nişte oameni mântuiţi, care să fi crezut şi să fi primit mântuirea, care să arate prin fapte, viaţă, vorbe că sunt în starea de mântuire în Hristos?Sau de ce la începuturile Bisericii primirea în Biserică se făcea după propovăduire şi catehizare, urmate de Taina Sfântului Botez, iar acum lucrurile sunt atât de "modernizate"?
Credinta mantuitoare este iubirea de Dumnezeu. Sa iubesti pe Dumnezeu din tot sufletul tau si pe aproapele ca pe tine insuti. Asta este credinta mantuitoare. Daca traiesti aceasta lege in inima atunci tot ce vei face ca fapta buna pentru tine sau aproapele este facut din iubire de Dumnezeu. Tot ce faci celor de langa tine vei face ca si cum lui Hristos ai face si atunci credinta ta este mantuitoare. Sigur acuma daca traiesti toata viata in aceasta credinta mantuitoare si inainte de a muri cazi in pacate grele din care nu mai iesi si te prinde vremea sfarsitului cazut fiind, cam cu cantec mantuirea. de aceea avem indemnul, sa veghem ca sfarsitul vine ca un fur.Care este credinţa mântuitoare şi ce o deosebeşte de "credinţa" ortodoxului mediu? Care este rolul chemării şi al alegerii lui Dumnezeu, şi dacă Dumnezeu are vreo chemare sau alegere specială? Cum are loc propriu-zis mântuirea sau care ar fi etapele ei, ce se întâmplă practic, pentru că schema pe care o aplică unii care pretind că reprezintă Biserica Lui Hristos Ortodoxă se pare că nu prea dă roade (nu mă refer la sfinţii Bisericii, cum ar fi Siluan, Simeon, Grigorie şi alţii pentru că cine îi citeşte pe aceştia vede clar că este vorba despre o altă schemă, diferită de aceea pe care o uzitează unii ce se pretind ortodocşi (nu mă refer la dumneavoastră sau la cineva special, ci aşa în general))?
Cat de puternica poate fi o prezentare exterioara a mantuirii? Daca este de la Duhul Sfant este puternica. De aceea sunt oameni rataciti care se indreapta in urma convorbirii cu un parinte imbunatatit de pilda. Iar ca noi sa fim si noi puternici va trebui sa ne vindecam intai pe noi, si vindecandu-ne vom putea vindeca pe altii. Altfel suntem fara putere. Prin vindecarea noastra primim putere de la Dumnezeu. Dumnezeu este bun si drept si corect, deci fiecare om , macar odata in viata se intalneste cu harul lui Dumnezeu fie printr-un om fie prin Dumnezeu insusi care se face simtit. Pe toti ii cheama intr-o forma sau alta insa nu toti Il urmeaza.Cooperarea omului cu ce, oare prezentarea mântuirii obiective este suficientă pentru ca un om să colaboreze la mântuirea lui? Oare nu ar trebui să mai fie la mijloc şi o lucrare a harului, a lui Dumnezeu prin harul Său, care să îi "arate" (oarecum) ce înseamnă această mântuire, această jertfă, să îi arate cumva chiar în interiorul spiritului său, şi nu doar să existe o prezentare exterioară a mântuirii obiective? Cât de puternică poate fi o prezentare exterioară a mântuirii obiective pentru a îl stimula pe un om să colaboreze la mântuirea lui? Oare poate o prezentare a mântuirii obiective să determine, să stimuleze un om să conlucreze la mântuirea lui, dacă el nu capătă o convingere interioară dându-i-se (de la Dumnezeu, nu ştiu dacă doar prin Sfintele Taine) o percepţie, o experienţă a ceea ce mântuirea este în ea însăşi ca fenomen, spre deosebire de o receptare exterioară despre fenomenul mântuirii? Ar mai fi şi altele ....
Lucrurile ar putea să pară că ar sta aşa, însă opinia mea este că ele nu stau de fapt chiar aşa. Bineînţeles că nu contest că a noastră este vina principală pentru căderea şi căderile noastre, însă există foarte multe cazuri când căderile se pun şi pe seama celor din jurul nostru fie prin anumite acţiuni, fie prin anumite inacţiuni. Şi aceasta se întâmplă mai ales în cazurile în care nu s-a ieşit din starea de minorat în starea de majorat în ceea ce priveşte viaţa spirituală. Atâta timp cât omul nu şi-a câştigat majoratul şi nu a depăşit starea de minorat spiritual ispitele îl pot duce destul de uşor la căderi şi chiar la căderi foarte grave, iar multe dintre ispite şi dintre impulsurile spre cădere, ori multe din lipsele de atenţie faţă de cel din jur, îl pot determina într-o anumită măsură să îşi piardă orientarea, chemarea iniţială, să se înrăiască şi să aleagă să săvârşească păcatul, care are ca şi consecinţă afectarea gravă spirituală sau poate chiar moartea, ferească Dumnezeu!!Oamenii toti cred ca sunt templu al Duhului Sfant insa nu sunt atenti decat la templul altuia si pe al lor il cred foarte curat si la care nu mai trebuie sa faca nimic. De fapt , noi insine suntem vinovati de caderile noastre si de nemantuirea noastra. Nu "schemele" si nici ceilalti ortodocsi sau semeni.
Sigur , insa chiar daca te gasesti in fata minoratului spiritual, Dumnezeu ne-a inzestrat cu ratiune si constiinta si indiferent de presiunea lumeasca, constiinta si ratiunea lucreaza. Si apoi nu tot ce ne inconjoara este rau, chiar daca sunt ortodocsi pacatosi care trag de minorul spiritual spre mocirla, exista invariabil si un ortodox drept care spune gresesti.Este interesant că totuşi s-a găsit cineva să se amestece, să iniţieze anumite răspunsuri la întrebări de mai sus. Având în vedere că mesajul este destul de lung cu multe teme în discuţie nu pot să răspund sau să dialoghez decât prin mai multe postări la adresa celei de mai sus. Deocamdată aş vrea să rămân asupra unui mic fragment.
Lucrurile ar putea să pară că ar sta aşa, însă opinia mea este că ele nu stau de fapt chiar aşa. Bineînţeles că nu contest că a noastră este vina principală pentru căderea şi căderile noastre, însă există foarte multe cazuri când căderile se pun şi pe seama celor din jurul nostru fie prin anumite acţiuni, fie prin anumite inacţiuni. Şi aceasta se întâmplă mai ales în cazurile în care nu s-a ieşit din starea de minorat în starea de majorat în ceea ce priveşte viaţa spirituală. Atâta timp cât omul nu şi-a câştigat majoratul şi nu a depăşit starea de minorat spiritual ispitele îl pot duce destul de uşor la căderi şi chiar la căderi foarte grave, iar multe dintre ispite şi dintre impulsurile spre cădere, ori multe din lipsele de atenţie faţă de cel din jur, îl pot determina într-o anumită măsură să îşi piardă orientarea, chemarea iniţială, să se înrăiască şi să aleagă să săvârşească păcatul, care are ca şi consecinţă afectarea gravă spirituală sau poate chiar moartea, ferească Dumnezeu!!Oamenii toti cred ca sunt templu al Duhului Sfant insa nu sunt atenti decat la templul altuia si pe al lor il cred foarte curat si la care nu mai trebuie sa faca nimic. De fapt , noi insine suntem vinovati de caderile noastre si de nemantuirea noastra. Nu "schemele" si nici ceilalti ortodocsi sau semeni.
Bineînţeles că şi limitele dintre majoratul şi minoratul spiritual sunt de multe ori relative, şi că atât cât trăim învăţăm, şi prin urmare orizonturile devenirii noastre nu sunt închise odată cu trecerea unui anumit prag, însă poate fi totuşi luată în considerare o anumită limită de la care omul se întăreşte şi este întărit în voinţa lui călăuzită de harul Duhului Sfânt pentru a săvârşi ceea ce este în acord cu ceea ce vrea Dumnezeu. Cu alte cuvinte nu putem lua în calcul un minorat perpetuu, lipsit de sfârşit, ci trebuie să luăm în calcul posibilităţile noastre de devenire.
De aceea şi spun că există o anumită etapă din care se depăşeşte minoratul, dincolo de care omul întărit în virtuţi nu va mai cădea prea uşor şi vor trebui ispite mari de la diavol pentru a îl putea impulsiona să mai cadă la modul grav. Însă până la dobândirea, prin harul lui Dumnezeu şi prin exersarea tot mai din inimă a virtuţilor, ieşirii din starea de minorat spiritual, trebuie luată în calcul posibilitatea unei nefericite căderi sau recăderi precum şi factorii care pot duce la o asemenea dramă duhovnicească. Iar între factorii aceştia pot să fie chiar unele dintre faptele sau inacţiunile celor din jur şi care pot împinge, dacă depăşesc o anumită doză, la smintirea minorului, la căderea în ispită, la înrăire şi la fapta păcătoasă, care iată poate avea loc şi datorită influenţei nefaste a celor din jur fie că este vorba despre "ortodocşi", "creştini" sau nu. Nu putem să ne rupem aşa uşor de ceilalţi şi nu ştiu dacă ne putem rupe definitiv vreodată, şi prin urmare acţiunile sau inacţiunile celor din jur, aşa cum pot sprijini mântuirea noastră şi devenirea noastră întru fiinţă, pot din contră şi din nefericire sprijini, impulsiona la un mod destul de decisiv rătăcirea, căderea, ratarea noastră ca fiinţe spirituale pe care Dumnezeu şi le-ar fi dorit şi pe care noi înşine ne-am fi dorit.
Spre exemplu, beţia şi iresponsabilitatea unui tată, curvia sau iresponsabilitatea unei mame, trădarea unei prietene sau a unui prieten, trădarea prietenilor sau a celor consideraţi la un moment dat prieteni, şi multe alte nelegiuri care izvorăsc din lipsa de responsabilitate, de raţionalitate, de iubire, de consideraţie, de atenţie, sau de maturitate (ceea ce ar face de fapt ca un lanţ de căderi şi de căzuţi să se lege), şi care acumulate dincolo de o anumită limită de toleranţă pot duce, pot împinge pe un om să cadă în păcat, să rătăcească şi să se vateme sau să se nenorocească singur la nivel spiritual. Şi din nefericire pot spune cu certitudine că astfel de cazuri sunt extrem de frecvente printre "ortodocşi", printre "creştini" şi la fel de trist este că unii chiar s-au obişnuit cu astfel de atmosferă, pierzându-şi vâna discernământului duhovnicesc, şi mai rău că cei responsabili pentru lanţul greu de drame spirituale, psihologice bagă capul sub pământ ca nişte ticăloşi avându-şi mai departe grija intereselor lor care aruncă spurcăciuni (morale, etc) în obrazul sfânt al lui Christos, stârnind, tocmai ei !!, cărora nu li te poţi adresa dacă nu li te închini şi care înăbuşă adevărul prin nelegiuirea lor, "mânia" lui Dumnezeu şi a Mielului.
Aurelia, daca nu-i gluma... )Cei de peste hotare,se pot mintui?
(Mi sa spus că dacă vrau să mă mîntuiesc,tre să mă duc la Moldova sau la Rusia )
Înapoi la “MORALĂ şi SPIRITUALITATE: aspecte practice ale vieţuirii ortodoxe”
Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 6 vizitatori