Crestinul traieste in lume, dar nu este din lume. Este chemat sa biruie lumea, sa depaseasca valorile ei temporale, sa urce la cer inca fiind cu picioarele pe pământ.
Dar cum se traduce aceasta invitatie in viata noastra de zi cu zi, fara a dispera si fara a cadea in aroganta? Cum se impaca smerenia cu virtutile laice, cu ceea ce facem pentru societatea civila, pentru cariera, pentru autorealizarea personala? Solutia psihologica de cele mai multe ori este izolarea fizica (evitand contradicțiile dublului standard), sau izolarea spirituala (ducand o viata combativa, de "nebunie dupa Hristos", in conflict constant cu societatea laica). Dacă izolarea nu este posibilă, sau indeziderata, se risca o viata in dublu standard, un paralelism axiologic care va degenera inevitabil in conflicte interne si in crize de identitate.
Lumea laica isi are regulele sale de convietuire. Statul de drept ne impune variate indatoriri si obligatii, in respectul drepturilor fundamentale si a libertatii. Dar in ce masura le putem asimila fara a ne expune pericolului de imixtiune, amestecând cele ale Cezarului cu cele ale lui Dumnezeu, riscând conflictele de care vorbeam mai sus?
Astfel, smerenia este aproape intotdeauna contraproductivă, ca si iubirea, sau iertarea - toate in antiteza cu principiul de autorealizare sociala. Sau starea de inima infranta, de autoacuzare - mai ales ultima - in situatii de eșec, de incompetență profesională si in dramele minore ale cotidianului.
Care este calea bogatului catre imparatia cerurilor?
Suntem oare destinati agoniei atunci când acceptam compromisuri de dragul cresterii socioprofesionale, sau de dragul pacii in colectiv? A iubi inseamna a ierta. Dar inseamna oare aceasta a te ierta si pe tine insuti? Cum trebuie sa indraznim cand biruim lumea? Cum implinim porunca dacă aproapele sufera impreuna cu lumea pe care o combatem? Si ce daca lumea pe care o combatem suntem chiar noi insine, cum scapam de deznadejde?