Metanoia

[Florina]

Calugarii din pustia egipteana vorbeau mereu despre patimi si infrumtarea lor, fiind constienti ca oricand pot cadea in vechile pacate. Si Mantuitorul spunea ca diavolul pleaca si se intoarce cu alti sapte diavoli. Si asa, omul care si-a propus o viata duhovniceasca, ajunge mai rau decat inainte.

Toti incepatorii au ravna si un inceput de metanoia, de schimbare a vietii: incep sa mearga la biserica, sa se roage, sa faca fapte bune, fetele sa poarte batic...

Dar toate astea nu tin decat cativa ani. Dupa maxim trei ani incepe racirea. Nu v-ati lovit de asa ceva?

Si inca o intrebare: de ce oare cei care au facut seminarul sunt mai impietriti fata de cele sfinte mai mult decat ceilalti, de cele mai multe ori?

[iulicon]

Eu inca am un cucui mare de cand m-am 'lovit' de asta, dupa "perioada de gratie", si o multime de vanatai de la caderile ulterioare. Da' ce e de mare folos si ramane de-atunci e dorul nu doar dupa perioada aia si dupa ravna aia, ci dupa Celalalt care o anima. Si oricat te 'racesti', nu mai ai scapare. Tot cazi si cazi, da' iti aduci aminte si iar o iei catinel-catinel sa revii pe o oarece linie de plutire... Da' nu mai poti capitula.

Nu stiu cum e cu seminaristii. Poate avem noi pretentii prea mari de la ei. Sa nu uitam ca ei petrec in seminar varsta "critica", a adolescentei, a idealismului desavarsit si a 'rebeliunii', in care te 'smintesti' mai usor de tot ce te inconjoara, iar daca s-au 'smintit' de ceva in seminar (ie mai probabil ceva mai apropiat de 'cele sfinte' pe care le mentionezi), amaraciunea dureaza si vrei sa fugi de ce te-a suparat.

Iar schimbarea mintii si a inimii Domnul stie cand si cui sa o dea, seminarist sau nu.

[Ioan Cr]

Multumesc Iuliana, pentru acest frumos raspuns.

Imi aduc aminte de un titlu la diaconul Andrei Kuraev, "Cum sa supravietuiesti in Biserica", care descrie foarte bine acest fenomen (universal, de altfel, nefiind vorba doar de incepatori). Analogia care imi rasare imediat este cu dragostea de sot si sotie, cu casnicia, cu intretinerea "focului din vatra". Ultima este o dragoste activa, pe care o cladesti din temelii in fiecare zi, cum spunea un poet. Intai ti se da in dar, te indragostesti "firesc" si te bucuri "de la sine", ca si cum ai zbura cu niste aripi lipite de altcineva, gratuit. Dar cu timpul, te deprinzi cu ele, parca devin parte din tine, si in cele din urma iti trebuie chiar un efort ca sa ti le remarci, ca sa ti le bagi in seama. Paradoxal. Dar asa este cu orice lucru cu care ne obisnuim prea mult. Devine o unealta, pe care o folosim la altceva si care nu se face observata decat atunci cand da gres, cand nu mai foloseste sau chiar incurca. Iar proba de maturitate aici este felul cum o recuperam - daca o recuperam - si mai ales cand o recuperam. Daca ne ingaduie Dumnezeu o cadere-doua, nu ne-o ingaduie in zadar. Este si acesta un mare dar, cu noi aripi, care poate avea aceeasi soarta... O dragoste desavarsita stie mai ales sa se asigure, sa se pazeasca din timp, sa previna. E ca si focul din vatra. Te asiguri cu vreascuri, cu lemne, cu carbune. Trebuie si sa veghezi sa nu se stinga, sau sa nu te innadusi cu cahla, sau sa nu te arzi. Dar intelepciunea nu se da in dar. Chiar si la Solomon - a cerut-o in dar, i s-a dat, insa i-a trebuit si efort ca sa o intretina. Iar efortul cere timp. Iar timpul rabdare. Iar rabdarea nadejde. Iar nadejdea credinta si dragoste. Lasati dragostea sa se maturizeze. Participati la ea. Privegheati la ea. Si toate cu Dumnezeu.

[aurel1211]

Am observat la mine ca perioadele de caderi sunt asociate cu perioadele cand nu pun infranare destul sau pun prea putina si cand las rugaciunea deoparte sau o fac numai asa din obligatie si nu ma rog din inima. Atuncea vin ranile , vanataile si celelalte.
Trebuie smerenie si sa nu deznadajduim. Trebuie sa iti revii in fire si sa o iei de la capat si Domnul de va ajuta.

[Pisoiu Fericit]

Am observat la mine ca perioadele de caderi sunt asociate cu perioadele cand nu pun infranare destul sau pun prea putina si cand las rugaciunea deoparte sau o fac numai asa din obligatie si nu ma rog din inima. Atuncea vin ranile , vanataile si celelalte.

Am observat si io ceva asemanator...



Io as zice sa mergi undeva unde e frig, cred ca e si din cauza caldurii excesive la nivelul Bucurestiului...

Si as mai zice sa mananci multa inghetata, si multe fructe, care au multe vitamine. Bea lapte ca are calciu!

Io sunt mic si beau laptic!

Pisoi

[andr3y]

Am observat la mine ca perioadele de caderi sunt asociate cu perioadele cand nu pun infranare destul sau pun prea putina si cand las rugaciunea deoparte sau o fac numai asa din obligatie si nu ma rog din inima. Atuncea vin ranile , vanataile si celelalte.

Am observat si io ceva asemanator...

Fratilor aceste sunt simptome care se petrec la toti care vor sa renunte la pacat si sa urmeze lui Hristos, si mie neputinciosului, de multe ori mi s-a intamplat sa stau pe aceasta cale si pun pariu ca la toti ceilalti. Este inevitabila aceasta stare (probabil si din pricina mandriei noastre). Eu sunt de parere ca smerenia e cheia rezolvarii. Smerenia naste ascultare -> infranare -> rugaciune -> milostenie . "Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l." . Ce sa mai zic, un parinte spunea sa nu stam mult in starea de pacat; am cazut degrab trebuie sa ne ridicam! "Căci dacă cel drept cade de şapte ori şi tot se scoală, cei fără de lege se poticnesc în nenorocire. "(pilde 24:16) sau " Şi chiar dacă îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând: Mă căiesc, iartă-l."(Luca) sau la Matei de "saptezeci de ori cate sapte" facand referire indirect la indelunga rabdare a lui Dumnezeu; caci nu stim cand vine sfarsitul nostru si pe urma in ceea in care ne va gasi in aceea ne va si judeca.

iertati si Doamne ajuta !