Despre sfinţenie, ascetism + Origen şi Evagrie

[Iurie]

Din istoria Bisericii Ortodoxe observam un fapt destul de interesant si anume ca majoritatea sfintilor sunt monahi, si cei dintre crestinii mai filocalici ii au mai mult la evlavie pe Sfintii Cuviosi. Asadar constatam ca putini mireni pe parcursul istoriei au fost canonizati, fenomen care se extinde si pina in zilele noastre, desi astazi unii constata acest fapt si il verbalizeaza, spre triumful adevarului in teologie. De ce astazi unii teologi nu pot fi considerati ca sfinti, ori mireanul manager sau mireanul contabil. De ce ? Pentru ca majoritatea crestinilor traiesc astazi o viata duhovniceasca dupa scheme. Schematizarea clar este ceva strain Bisericii Ortodoxe. In contextul dat personalizarea ar trebui sa ia loc schematizarii. Noi astazi am pierdut capacitatea de articulare a Evangheliei in raport cu contemporaneitatea. Noi astazi doar pastram traditia si nu o dezvoltam sau sa mai aducem ceva nou la ea. Mi-a amintesc cum parintele Makarios Simonopetritul intr-o inregistrare spunea ca el crede ca prin parintele sau duhovnic Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a lucrat Duhul Sfint in vederea imbogatirii monahismului cu noi abordari, cu o infuzie de noi idei monastice.
Factorul principal care a adus la faptul gasirii astazi in Vietile Sfintilor a mai multor calugari decit mireni il constituie accentuarea mai puternica a fenomenului de lupta cu patimile, lasind la periferie asa categorii crestine ca: comuniunea, constiinta eshatologica, iubirea practica si altele. Varianta corecta de vietuire crestina constituie imbinarea armonioasa a practicii de lupta cu patimile cu categoriile crestine enumerate mai sus asa ca: comuniunea, constiinta eshatologica, iubirea practica si altele.
Telosul sau scopul unei atare conceptii eronate este tinderea spre asemanare cu crestinul cuvios adica cu monahul. Eu nu doresc sa neg lupta cu patimile pur si simplu acest fapt in unele cazuri a fost dus pina la extrem. Chilia in unele cazuri a devenit mai importanta ca Biserica.
Startul unei atare conceptii a fost dat de Origen apoi in lumea monastica de catre Evagrie Ponticul. Monahismul la un moment dat istoric a legiferat ce este sfintenia si cum poti sa o dobindesti. Astfel accesul mirenilor la sfintenie a fost problematica, practic intangibila si monahismul int-un anumit sens a fost privelegiat in drumul sau spre sfintenie.
De ce monahul este mai presus ca mireanul? (unii din acest motiv merg la manastire) Pentru ca se roaga mai mult, pentru ca tine curatia mintii (in sensul curatiei mintii de cele lumesti, caci de cele pacatoase este evident ca trebuie sa o tina fiecare crestin constient) ar putea cineva sa-mi spuna. Mai multa rugaciune in nici un caz nu poate sa te superiorizeze in fata unei alte persoane. Caci esenta rugaciunii nu consta in cantitate ci in calitate. Curatia mintii in general nu este un concept de gasit in Biserica primara. Desi se poate de scris mult mai mult eu o sa ma rezum doar pina aici.

[protosinghel]

Mi-a amintesc cum parintele Makarios Simonopetritul intr-o inregistrare spunea ca el crede ca prin parintele sau duhovnic Arhimandritul Emilianos Simonopetritul a lucrat Duhul Sfint in vederea imbogatirii monahismului cu noi abordari, cu o infuzie de noi idei monastice.

Este foarte adevărat, dar vor mai trece 2 secole până când monahii de la noi vor înţelege asta

În rest cu privire la lupta cu patimile, cum că ar fi o influenţă gnostică şi ar avea legătură cu Origen şi Evagrie, astea sunt palavre, ca să nu zic chiar erezii. Le-am mai auzit. Unora le convin aceste idei, pentru că-şi justifică liberalismul. Vor împărtăşire cu Hristos aşa, doar printr-o pocăinţă sentimentală şi fără consistenţă.
Dar dacă o să-ţi spun că la Ormylia, mănăstirea de maici înfiinţată de p. Emillianos, maicile se împărtăşesc de 3-4 ori pe săptămână, dar cu o asceză şi pregătire f. seriosă, ce ai să-mi răspunzi? Vezi duhul p. Emillianos? În acest caz, ironic vorbind, p. Emillianos e mai eretic ca Origen şi Evagrie?

Trebuie de reţinut un aspect foarte important: părinţii, inclusiv avva Emilianos, care pun mare accent pe "libertatea duhovnicească", au fost asceţi desăvârşiţi. Creştinismul este ascetic prin definiţie. A depăşi ascetismul nu înseamnă a-l nega. Eu sunt deacord că ascetismul trebuie depăşit, dar până atunci tb să mai mâncăm multă mămăligă, cum se zice pe la noi. Şi toate astea numai cu Hristos, prin Hristos şi în Hristos.
Chilia n-a devenit niciodată mai importantă ca Biserica. Cei care n-au preţuit una, n-au ştiut să o preţuiască nici pe cealaltă. Ţi-o spun şi din experineţă.

De ce monahul este mai presus ca mireanul?

Pentru că e mai presus de om. Nu e "supraomul" filosofilor, dar e cel care-şi depăşeşte firea umană. De aceea monahii şi sunt asemănaţi cu îngerii, iar schima monahală se numeşte una îngerească. Asta însă nu exclude ca unii mirenii să o ia înainte în acest urcuş şi unire cu Dumnezeu.
Trebuie să mai reţinem ceva: mănăstirea nu te mântuieşte automat şi nici "lumea" nu te pierde automat. Totul depinde de fiecare persoană în parte. Mănăstirea este doar un loc unde condiţiile pt mântuire sunt mai prielnice. Dar nimic nu este garantat nici aici.

Mi-ar plăcea să continuăm discuţia...

[Iurie]

Referitor la "inflatia sfinteniei" eu ulterior am corectat.
Eu nu am spus ca ar fi o influenta gnostica lupta cu patimile. Este foarte clar ca lupta cu patimile este absolut indispensabila pentru un crestin. Referitor la asceza, initial trebuie sa o impartim in 2 categorii 1) o asceza a Bisericii primare 2) o asceza ce incepe sa fie practicata pe la mijlocul sec III care a continuat si ulterior . Si unii fac diferenta intre ea, de exemplu p. A. Schmemann si altii. Problema pe care o abordam parinte e foarte si foarte complexa, este literatura teologica pe tema in cauza, care in concluzie confirma ca Origen si Evagrie au influentat in mod negativ spiritualitatea ortodoxa. Doar este dovedit ca asceza crestina a fost influentata de neoplatonism. Origen a fost influentat puternic de Platonism. Daca nu gresesc, chiar Plotin nu dorea sa-si vada un parinte sau ambii parinti, similar caz gasim si in Pateric. Unele din lucrurile enuntate in primul meu mesaj sunt amplu expuse de catre Mitropolitul Ioannis Ziziulas in lectiile sale de dogmatica si anume la sectiunea : ecleziologia “liturgica” sau “terapeutica” si sinteza Sf Maxim Marturisitorul. Lectiile in cauza pot fi gasite pe urmatoarea adresa electronica ( lectiile sunt doar in greaca si engleza): http://oodegr.com/english/dogmatiki1/perieh.htm
Aceste lucruri sunt expuse direct sau indirect si de alti teologi ortodcsi cum ar fi p. J.Meyendorff, p. A. Schmemann, p.N. Afanasieff, P. Vassiliadis, Mitropolitul George (Khodr) al Muntelui Liban, filozoful N.Berdiaev .
Eu sustin asceza dar intr-o forma emancipata de influente straine. Eu nu cred ca crestinii primelor secole practicau asceza de genul celei din sec 4 inainte de a se impartasi. Postul Mare in general cum a aparut. Initial el era tinut doar de catehumeni ca o pregatire pentru primirea Botezului la Pasti. Si cu timpul crestinii au inceput sa-i sustina prin a posti si ei.

Cu respect Iurie

[protosinghel]

Eu nu am spus ca ar fi o influenta gnostica lupta cu patimile.

Asta s-a înţeles. Gnosticismul este înrudit cu neo-platonismul.

Referitor la asceza, initial trebuie sa o impartim in 2 categorii 1) o asceza a Bisericii primare 2) o asceza ce incepe sa fie practicata pe la mijlocul sec III care a continuat si ulterior.

Nu este adevărat. O asceză mai aspră începe din sec. IV (nu III) şi asta demonstrează că n-are nimic cu Origen. E vorba doar despre piedicile din timpul persecuţiilor şi nimic mai mult.

Si unii fac diferenta intre ea, de exemplu p. A. Schmemann si altii.

Pr. Schmemann şi alţii sunt în plop la acest capitol. Şi nu numai la acest capitol...

Problema pe care o abordam parinte e foarte si foarte complexa, este literatura teologica pe tema in cauza, care in concluzie confirma ca Origen si Evagrie au influentat in mod negativ spiritualitatea ortodoxa. Doar este dovedit ca asceza crestina a fost influentata de neoplatonism.

Astea sunt prostii. Nu este adevărat. E cu totul altceva că şi filosofii recunoşteau rolul ascezei şi o practicau. Şi nu vorbi de careva dovezi, că ele pur şi simplu nu există. Sf. Maxim Mărturisitorul - mare anti-origenist şi anti-neoplatonist a fost în acelaşi timp mare ascet. Ne-a aratat şi nouă rolul şi importanţa ascezei.

Daca nu gresesc, chiar Plotin nu dorea sa-si vada parintii, similar caz gasim si in Pateric.

Ce contează ce făcea Plotin? Acest principiu este scris în Evanghelie sau şi Hristos tot neoplatonic a fost? Eu când nu ţin legătura cu părinţii, nu mă gândesc la Plotin, ci la Evanghelie. Haideţi să nu depăşim cel puţin logica, dacă cu teologia trişăm...

p. J.Meyendorff, p. A. Schemann, p.N. Afanasieff, Vassiliadis, Mitropolitul George (Khodr) al Muntelui Liban, filozoful N.Berdiaev.

Pentru Ortodoxia căruia dintre aceştia eşti gata să bagi mâna în foc?

Postul Mare in general cum a aparut. Initial el era tinut doar de catehumeni ca o pregatire pentru primirea Botezului la Pasti. Si cu timpul crestinii au inceput sa-i sustina prin a posti si ei.

Şi da, şi nu. Hai că eu sunt mai specialist ca tine în această problemă. Încă din sec. IV Postul Mare a fost considerat obligatoriu pentru toţi.
Canonul 69 "Apostolic" cateriseşte clericii şi afuriseşte mirenii care nu ţin Postul Mare şi miercurile şi vinerile de peste an! De ce autorii pe care-i citeşti şi citezi tu, uită de Canoane?
Pe de altă parte, e foarte periculoasă această abordare a ta pur sentimentalistă asupra problemei. Şi la Zăbriceni, cei mai mulţi, inclusiv eu, ne-am împărtăşit toată Săptămâna Luminată, în fiecare zi, fără nici un fel de post. La fel şi mirenii care au mai fost pe aici. Dar în rest se impun totuşi nişte măsuri ascetice.
La noi studenţii teologi, în tot timpul anului, se împărtăşesc cel puţin odată pe săptămână. Dar pt cele mai mici încălcări oprim de la împărtăşire. Lucrurile trebuie privite totuşi serios.

[Ioan Cr]

Am citit cursul Pr. Zizioulas.

Iata o mica sinteza, analiza vibrand in jurul a doua conceptii despre Biserica:

prima, "liturgica", care intelege Biserica ca comuniune liturgica, concretizata in timp si in spatiu, identificandu-se institutional prin adunarea credinciosilor in jurul Episcopului, iar functional prin savarsirea Tainelor si indeosebi, a Sf. Impartasanii. Calea spre mantuire si desavarsire este inseparabila de aceasta traire comunitara, fiind intotdeauna si escatologica, caci realizarea adunarii credinciosilor este imaginea victoriei asupra lumii si pregustarea in lume a evenimentelor de "dupa lume", acel "cer pe pamant", acel "sfarsit actualizat". Aceasta traditie de gandire, dupa Zizioulas, isi are drept incepator pe Sf. Ignatie al Antiohiei, si ca sustinatori, pe cei mai multi Parinti de mai tarziu.

a doua, "terapeutica", priveste Biserica in termeni mistici, ca uniune perfecta a sufletelor in Logos-ul etern, uniune preexistenta lumii si materiei, si realizata, in consecinta, prin respingerea lumescului material, inclusiv cel personal - trupul si patimile lui. Biserica istorica, ca institutie si ca functie, nu are valoare decat in masura in care furnizeaza acest "catarsis" - curatire duhovniceasca, iar preocuparile individualiste iau locul celor comunitare: dragostea este destituita in favoarea unirii mistice singuratice. Sfarsitul lumii nu este altceva decat victoria starii de inceput, singura perfecta, spre care toate se vor intoarce, in masura "curatirii". Partizanii acestui sistem au fost Clement Alexandrinul si, mai ales, Origen. Dupa Zizioulas, mediile monastice - care au fost si cele mai receptive la "catarsisul" origenist - risca sa aiba destinul pionerului acestei invataturi. Adevarata traire ortodoxa a eccleziologiei, conchide autorul, poate fi o combinatie a celor doua, dar niciodata in defavoarea nucleului liturgic/comunitar.

Nota mea: curioasa este absenta oricarei referinte la monahismul de traditie siriana, deci "liturgica", despre care avem mentiuni foarte pozitive din partea unui mare sfant ortodox - Sf. Ioan Gura de Aur. Nu stiu daca a fost si ea inspirata de "eroarea origenista", sau daca s-a dezvoltat independent si paralel (vizand aici si opozitia academica a celor doua mari scoli catehetice - din Antiohia si din Alexandria).

[Iurie]

Pentru parintele Petru
O asceza generalizata aveti dreptate.
Eu m-am gindit la cazul Sfintului Pavel cel Simplu.Unul din motivele plecarii sale din lume daca nu gresesc a fost persecutia romanilor.In sec III s-a nevoit si Sf. Antonie cel Mare,desigur si in sec IV.

P. A. Schmemann totusi a fost un teolog de marca pentru lumea ortodoxa, care a ridicat probleme pe care altii nu au indraznit sa o faca. Mi-a placut ca a fost sincer.Bine, nu a fost un liturgist de calibrul p. Robert Taft, dar totusi a ramas o personalitatea de referinta. A asistat si la Conciliul II Vatican.

Chiar si daca au gresit pe undeva in special N.Berdiaev, Mitropolitul George (Khodr) al Muntelui Liban, eu absolut la toti vad Ortodoxie.Dar p. Mihail Arranz,
p.Robert Taft, in general nu sunt ortodocsi. Dar totusi, i-i folositi in studiile dumneavoastra.Eu nu am intentia sa va aduc la aceea sa nu-i studiati, mie personal mi-a facut placere sa-i lecturez.

Eu in nici un caz nu neg posturile. Referitor la Canoanele apostolice se spune ca probabil nu au fost scrise de apostoli, problematizarea aceasta trebuie sa de-a de gindit la viitorul Sinod Ecumenic Ortodox. Dar totusi in momentul de fata ele fac parte din legislatia canonica a Bisericii Ortodoxe.

Ceea ce spun eu sunt convingerile proprii bazate pe studii si nu a clericilor si crestinilor de la Biserica Sf.Dumitru din Chisinau.
Cu respect Iurie

[protosinghel]

Dar p. Mihail Arranz, p.Robert Taft, in general nu sunt ortodocsi. Dar totusi, i-i folositi in studiile dumneavoastra.

Aceştia nici în general şi nici în special nu sunt ortodocşi. Eu nu pt neortodoxia lor îi citesc şi pt neortodoxia lor îi şi combat, când e cazul... Sunt două lucruri total diferite în ceea ce fac eu şi ce faci tu. Studiile acestor 2 liturgişit iezuiţi nu au inflenţat în nici un fel viaţa şi gândirea mea, pe când în cazul tău, mai ales că te cunosc personal, e cu totul altceva. Şi îmi cer iertare, dar în postările tale de mai sus, s-au strecurat şi erezii evidente. La asta trebuie să fim atenţi...

[Iurie]

Dumnevoastra ati mentionat: Aceştia nici în general şi nici în special nu sunt ortodocşi. Eu nu pt neortodoxia lor îi citesc şi pt neortodoxia lor îi şi combat, când e cazul... Sunt două lucruri total diferite în ceea ce fac eu şi ce faci tu.
Dar ce fac eu ?
Si cum acesti liturgisti au influentat viata mea?
Eu cred ca se face o eroare atunci cind faceti referire la viata mea. Personal nu am facut absolut nici o referire la viata dumneavoastra. Fiecare isi detine liberul sau arbitru si alege ceea ce considera ca este corect.
Si ce legatura are faptul, cu aceea ca ma cunoasteti ?
Parinte, va rog sa-mi scrieti care sunt ereziile evidente pe care eu le-am postat.
Aduceti-mi va rog niste texte sau nume care combat ceea ce eu sustin.
Cu respect Iurie

[strainul]

Tebuie facuta o mica precizare:majoritatea sfintilor canonizati sunt monahi(posibil desi nu sunt sigur :as aminti doar de cei 40 de soldati sarbatoriti pr 9 martie).Pt a vedea asta ar trebui contabilizate toate sinaxarele bisericilor ortodoxe autocefale.
Si nici asta nu ar da singuranta contabila pt ca sunt multi sfinti necunoscuti,care sun inscrisi in cartea vietii!
Depinde ce intelegeti prin ,,Sfinti''.Eu pt cei din sinaxare prefer expresia ,,sfinti canonizati''.

[Andrei B]

Hristos a Înviat

Am urmărit cu atenție discuțiile la aceasta tema și as avea și eu ceva de spus.
Vreau sa încep cu raportul laicilor fata de călugări. As recomanda sa ascultați sinaxa ținuta la M-rea Rameti de părintele Rafail Noica, stareților Mănăstirilor din județul Alba. Spunea Părintele ca « nu e de acord cu afirmația Pr. Efrem, starețul M-rii Vatoped, « ca mirenii se mantuiesc, iar monahii se sfințesc », și ca nu este monahismul o cale mai înalta decât viata de familie… Calea cea mai înaltă este cea pe care ți-a ales-o Dumnezeu ».
Cel cu vocație monahala se sufoca în lume, și nu pentru ca lumea ar fi rea în sine, ci pentru ca focul care arde în acest suflet, setea după Dumnezeu și dorința de a pregusta încă de aici Împărăția lui Dumnezeu ca comuniune a dragostei intre frați, este atât de mare, incit cauta sa-si elibereze mintea și activitățile de cele trecătoare și cu toate puterile sufletești sa se consacre dobândirii dragostei de Dumnezeu și de aproapele, printre cei de același gând cu el. Este o vocație cu nuanță eshatologica foarte puternica si care e Dar de la Dumnezeu ce învinge greutatea aparenta a tipicului mânăstiresc. Deci viata în lume pentru persoana data devine, cu timpul, o tortura. Același lucru se întâmplă și cu cei ce sunt făcuți pentru viata de familie, chiar dacă au crezut la început ca au chemare spre monahism, mai devreme sau mai târziu, după ce sau epuizat visările și sentimentalismele își dau seama ca modul de viata care ii odihnește cel mai mult este « mica biserica » cum a numit familia Sf. Ioan Gura de Aur. Ne convingem deci ca cea mai înaltă cale este cea care odihnește persoana și pe care poate sa ajungă la « vârsta maturității lui Hristos ». Iata de ce cred ca este amăgitor și periculos sa se afirme (mai ales la conferințe) ca monahismul este superior mirenismului, fiindcă tinerii sunt cei mai vulnerabili, având tendința permanenta de a alege ce este mai bun, înalt, și calea cea mai rapida de a ajunge la Dumnezeu. Aceasta ar fi după mine una din sursele principale de eșecuri în rândurile călugărilor, ca nu au fost corect sfătuiți si testați înainte de a fi tunși.
In lumina celor spuse mai sus, putem spune ca monahismul nu e mai presus de viata de familie , ca și una și alta ii învață pe oameni porunca dragostei care este modul de existenta în Împărăție. Dar aceasta nu înseamna ca toate sufletele de pe pământ și din cer au aceeași strălucire. Apostolul spune ca se deosebesc precum stelele de pe cer . Sau cum sa înțelegem ca Apostolul Ioan era ucenicul iubit al lui Hristos ? Oare Dumnezeu nu iubește la fel ? Ba da, însa setea si dragostea ucenicilor era diferita. Ioan îl trăia pe Hristos mai profund decât ceilalți, și cu focul dragostei sale a biruit frica, și la urmat pe Mântuitorul pana la cruce. Vasul Apostolului Ioan a fost unul din cele mai adânci, și de aceea a si putut sa-L cunoască mai adânc pe Dumnezeu. Iata, din acest punct de vedere as zice ca strălucirea monahilor fata de cea a multora din lume este mai mare, pentru ca vasul lor încape mai mult, iar focul chemării eshatologice de care am vorbit mai sus, le da puterea sa se le pede de lume și sa nu mai fie tentați de cele lumești, pentru ca pregustând din Împărăția ce va sa vina, au vectorul viețuirii ieșit din aceasta lume. Adevărații creștini din cadrul laicatului au aceleași aspirații, trăiri dar de o intensitate poate mai mica, pentru ca asa ne-a creat Domnul diferiți unii de alții. Diferența este când privești din direcția lui Dumnezeu, dar ea nu contează ca in Împărăția cerurilor vom iubi ca Dumnezeu , la fel, pe toți. Adevărata smerenie este sa fii realist, și dindu-ți seama de darurile pe care ți le-a dat Duhul Sfânt, și adâncimea vasului pe care ți-a rânduit-o Domnul sa le folosești la maxim spre înmulțirea dragostei pe verticala si pe orizontala.

« De ce majoritatea sfințiilor sunt monahi ? »

Știm cu toți ca Ap. Pavel ii numea pe cei botezați si membri ai bisericii, sfinți. Atunci nu era nici pomina de criteriile de sfințenie pe care le are Biserica Ortodoxa astăzi. In primele veacuri prigoana menținea o omogenitate în comunitățile creștine în sensul conștiinciozității și dorinței de ați varsă sângele pentru Hristos. Idealul sfințeniei era mucenicia. Însa Biserica a început sa devina tot mai pestriță chiar înainte de epoca lui Constantin. De aceea cu timpul a încetat sa se mai utilizeze titlul de sfânt pentru cei din biserica, cu toate ca a rămas adresarea din timpul Liturghiei « Sfintele Sfințiilor ». Au apărut criterii de canonizare care sa dea o siguranță ca un anumit membru al bisericii a devenit cetățean al Împărăției Cerurilor și nu mai are nevoie sa treacă prin Judecata. Desigur aceste criterii întrunesc daruri ale Duhului Sfânt care pot fi confirmate de martori, scrieri (ex. minuni, proorocii…).
Si atunci, in mod firesc atenția oamenilor a fost în totdeauna îndreptată asupra monahilor si mânăstirilor care de veacuri au rămas centre duhovnicești pentru poporul simplu (influențat desigur de ideea superiorității monahismului fata de viata de familie).
Scopul canonizărilor este de a mai arata lumii pe cineva care merita de ai urma râvna și setea după Dumnezeu și un frate sau o sora mai mare care e aproape de Hristos si se roagă pentru noi. De aceea trebuie ca persoana candidata sa întrunească criteriile de siguranță, ca sa nu smintească poporul. Spunea Profesorul Osipov de la Moscova ca Biserica face o defavoare persoanelor dubioase pe care le canonizează, lipsindu-le de rugăciunile celor de pe pământ in cazul in care ar avea nevoie de ele.
Exista o reacție fireasca a credincioșilor simpli, mai ales a neofiților sa încerce sa imite fără discernământ performantele ascetice ale Sfințiilor călugări. E mult de lucru pentru duhovnici la acest capitol.
Desigur ca cerurile sunt pline cu sfinți din raidurile laicilor si nu e cazul sa facem statistici.
Nu cred ca s-ar găsi noi criterii de canonizare, sau dacă s-ar propune, tradiția de secole e atât de puternica încât cred ca ar respinge orice renovare.
Ceea ce ne rămâne de făcut este sa educam în noi o dreapta înțelegere a Ortodoxiei.

Cu mult respect, Andrei

[Andrei B]

As vrea sa comentez tema influientei ascezei monahale și în deosebi tradiției rugăciunii mintii, de către neoplatonismul lui Evagrie Ponticul. Desigur bazându-ma pe scrierile eminenților teologi ca Ioan Meyendorff « Introducere în teologia Sfințiilor Părinți », « Iisus Hristos în tradiția ortodoxa orientala », « Teologia Bizantina », George Florovski « Imperiul și desertul », Al. Schmemann « Introducere în teologia liturgica».

Este indiscutabil faptul ca mișcarea monahala de la sf. Sec. III – încep. Sec. IV a avut o baza pur evanghelica. Era o continuare spontana a modului de viata, de înțelegere, tipic pentru creștinismul primar care considera Biserica ca pribeaga (παρικούσσα) în aceasta lume, si care o data cu libertatea oferita de Constantin Cel Mare a inceput sa-și piardă puternicul accent eshatologic al vieții ecleziale. Marea majoritate a primilor monahi erau laici analfabeți care utilizau ca material pentru rugăciune psalmii învățați pe cale orala, și cu ajutorul poruncilor evanghelice ajungeau la perfecțiune. Evagrie – primul monah intelectual apărut in desertul egiptean (după ce se delectase de scrierile lui Origen în cercul Capadocienilor), cu o înaltă formare filozofica greceasca, a elaborat prima concepție contemplativo-intelectuala despre viata monahala. A dezvoltat un sistem filosofic si un psihologism asupra vietii spirituale care a pus bazele ascetismului monahal si a luptei cu patimile. Analiza patimilor, interacțiunea lor si modalitățile de a le combate, este dovada ca Evagrie a avut o mare experiență de viata duhovniceasca si o foarte buna cunoaștere a sufletului uman. Dar punctul sau slab a fost ca si-a construit metafizica, antropologia si cosmologia pe fundamente neo-platonice : caracterul predominant contemplativ, ura fata de materie, teocentrismul, care la prima vedere par destul de apropiate de spiritualitatea creștină.
In plus, el este considerat un fidel succesor al scolii platonice care considera trupul ca inchisoare pentru suflet. Si desigur, origenismul sau este indubitabil : « A separa trupul de suflet nu tine decat de Cel care lea unit ; dr a separa sufletul de trup, apartine si celui care tinde spre virtute. » (Sources Chrétiennes Nr.171, Evagre le Pontique, « Traite Pratique » - 54, p.619), deci, pe calea ascezei este posibil de a te slobozi de trup, si acesta este cel mai scurt drum spre perfectiune. Asceza in acest context, comporta rugăciunea neîncetată a mintii, care are nevoie de a se elibera. De ce ? Pentru ca necatand la faptul ca a fost creata (mintea) nemateriala, si-a utilizat rău libertatea si astfel a căzut de la înălțimea sa, devenind trup. Astfel, eliberarea mintii presupune pentru Evagrie dematerializarea. Pentru el rugăciunea este « tinda » vederii nematerialnice. Dupa V. Lossky “în fata noastră sta o concepție pur origenista. Pentru Origen si Evagrie sufletul reprezintă o deformare a mintii, care devenind materiala, se separa de Dumnezeu. Dar el (sufletul) redevine minte (νούς) in cadrul contemplării, care în cele mai înalte forme ale sale ia forma rugăciunii curate ». La Evagrie, cea mai înalta manifestare a contemlarii este rugaciunea neîncetată a mintii si agumenteaza aceasta cu cuvintele Apostolului Pavel "rugativa neincetat " înțelegându-le mot-à-mot. Deci, el vede rugaciunea neincetata a mintii ca principal mijloc de a slobozi mintea(νούς). Continutul contemplarii pentru el este cunoașterea esenței (ουσία) lui Dumnezeu, pentru ca intelege exact ca si Origen ca sufletul si Dumnezeu au aceeasi esenta (ουσία). Aici Evagrie se departeza de Capadocieni si Pseudo-Denis care afirmau cu putere transcendenta (neputinta de a cunoaste esenta) lui Dumnezeu.
Din conceptia expusa mai sus, Evagrie își formează Hristologia eretica care defapt este origenista si anume ca Hristos este pur si simplu o minte (νούς) care a evitat pacatul, conceptie care a dat nastere ulterior curentului isohrist. Se observa o legatura directa intre antropologia, hristologia si soteriologia lui Evagrie si doctrina sa despre rugaciunea neincetata a minti, care este mijlocul de mantuire prin excellenta, care face sa revina mintea(νούς) la originile ei dintru inceput. Adevarata natura a mintii trebuie statornicita in Dumnezeu si tot ceea ce o separa de El este considerat ca rau.
Evagrie a fost indiscutabil un om de o mare experienta pe care a incercat sa o picteze utilizand terminologia gandirii elenistice a epocii sale, dar care s-a lasat prea mult influientat de filosofie si, printre ideile ortodoxe s-au strecurat si cele mai putin crestine. Rugaciunea neincetata a mintii a influientat mult traditia spirituala ortodoxa ulterioara. Este de remarcat intelepciunea Bisericii care a putut se curete doctrinele lui Evagrie, asimiland doar ceea ce era bun si util. Pe aceasta linie, meritul revine in deosebi lui pseudo-Macarie Egipteanul, la care rugaciunea neincetata a mintii devine rugaciunea inimii. Centrul vietii psihosomatice a omului, inima este « tabla pe care harul lui Dumnezeu înscrie legile Duhului ». Spre deosebire de Evagrie care plasa omul intr-o istorie invizibila, intr-o lume imateriala, Sf. Macarie intelege viata monahala în contextul Întrupării. In Botez el vede învierea sufletului, care ofera conditiile pentru invierea trupului. Intalnirea personala cu Dumnezeu pentru el este o vie experienta, nu una mintala ca la Evgrie, ci a inimii. In inima se afla tot ce este bun in om, inclusiv mintea. Ea (inima) este suverana persoanei intregi. Astfel rugaciunea neincetata a mintii de care vorbea Evagrie in categoriile metafizicii origeniste, ia un caracter hristocentric, devine rugaciunea lui Iisus care angajeaza nu numai mintea ci omul intreg. Caracterul sfant al numelui lui Dumnezeu este cunoscut din timpul Vechiului Testament si care dupa Intruparea Cuvantului, acest nume se identifica cu numele lui Iisus care trebuie sa dainuiasca in memoria fiecarui crestin pentru ca in Hristos, Dumnezeu ne-a devenit imanent si accesibil pentru comuniune atat Euharistic cât si prin pronunțarea numelui Sau (de sigur fără a cădea in extreme).
Acest caracter specific crestin al rugaciunii monahale a fost in mod firesc exprimat de Sf. Diadoh de Foticea care a unit cele doua traditii (rugaciunea mintii si a inimii), abordând inima si mintea ca un tot intreg : « Mintea cere in mod absolut de la noi, când ii închidem toate ieșirile prin amintirea de Dumnezeu, o lucrare care sa satisfacă necesitățile sale de activitate. Trebuie deci sa-i dam pe « Doamne Iisuse » ca singura ocupatie care raspunde in intregime scopului sau. «Nimeni, este scris, nu zice »Iisus este Domnul », decât numai in Duhul Sfant » (1Cor., 12,3)… Toti cei care meditează fara incetare, in adancul inimii lor, acest sfant si glorios nume, aceia pot sa vada in sfarsit lumina propriei lor minti. » (Sources Chrétiennes Nr.3 bis. Diadoque de Photicé « Œuvres Spirituelles », chap. LIX, p. 119). Diadoh la fel ca Macarie localizează mintea sau sufletul in inima : « Din momentul botezului nostru, cum am spus, harul se ascunde in adancul mintii facandu-si ascunsa prezenta, … in asteptarea initiativei sufletului ; cand omul intreg se intoarce spre Dumnezeu, deci, cu o simtire de nedescris isi manifesta prezenta (harul) in inima, … daca omul incepe sa inainteze in tinerea poruncilor si invoca fara intrerupere pe Domnul Iisus, atunci focul harului divin se revarsa chiar inafara inimii… » (Ibidem, p. 137, 144-145.)
Traditia isihasta a luat diferite forme dea lungul secolelor, dar a rămas unica in esența duhovniceasca. In Hristos, omul descopera destinatia sa initiala, dumnezeirea ca scop al vietii duhovnicesti si ca adevarata libertate, pierduta din cauza robiei pacatului. Iar prin colaborarea Duhului Sfânt sa utilizeze aceasta libertate pentru a iubi si a cunoaste pe Dumnezeu. Deci, ar putea, anticipând vremile, sa devina membru al Împărăției lui Dumnezeu care in înăuntrul nostru se afla, si prin experiența sa cunoască adevărata lumina dumnezeiască.

Vedeți desigur ca ce sa vorbit mai sus tine de viata monahala, ca de fapt toate scrierile filocalice, caracteristice celor care prin lepadarea de lume si orice grija sunt favorizati de a practica rugaciunea inimii. Desigur si mirenii pot s-o aiba pe buze si in inima, dar păzea – cu discernământ !!!
Pana la urma, a zice rugaciunea lui Iisus neîncetat nu este o porunca ieșită din buzele Mântuitorului, a spus-o Apostolul. Dar aceasta recomandare trebuie înțeleasă corect. Spre exemplu Sf. Maxim Marturisitorul explica aceasta in cuvântul ascetic 25.:
" Şi zise fratele: Dar cum poate mintea să se roage neîncetat? Căci cântând şi citind, întâlnindu-ne mai mulţi şi slujind, o tragem spre multe gânduri şi vederi. Şi răspunse bătrânul: Dumnezeiasca Scriptură nu porunceşte nimic din cele cu neputinţă, căci şi Apostolul cânta, citea şi slujea şi totuşi se ruga neîncetat. Rugăciunea neîntreruptă stă în a avea mintea alipită de Dumnezeu cu evlavie multă şi cu dor şi a atârna pururea cu nădejdea de El şi a te încrede în El în toate, orice ai face şi ţi s-ar întâmpla. Aflându-se în această dispoziţie, Apostolul zicea: «Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul sau strâmtorarea?»... ş.a.m.d.69 Şi după puţin: «Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii». Sau iarăşi: «în toate obijduiţi, dar nu striviţi, în mare cumpănă, dar nu deznădăjduiţi, prigoniţi, dar nu năpăstuiţi, trântiţi jos, dar nu nimiciţi. Totdeauna purtăm în trup moartea Domnului Iisus, ca şi viaţa lui Iisus să se arate în trupul nostru muritor».70 26. În astfel de dispoziţie aflându-se Apostolul, neîncetat se ruga. Căci în toate cele ce făcea şi i se întâmpla, atârna cu nădejdea de Dumnezeu. De aceea toţi Sfinţii când se aflau în necazuri se rugau neîncetat, ca să dobândească aptitudinea dragostei. Şi de aceea zicea Apostolul: «Deci cu dulceaţă mă voi lăuda întru neputinţele mele, ca să locuiască întru mine puterea lui Hristos».71 Iar puţin mai departe: «Când sunt slab, atunci sunt tare»."

Am vazut deci ca influienta lui Origen si a neoplatonismului a existat, nu putem nega, este un fapt istoric bine documentat, accentuarea elementului terapeutic al luptei cu patimile ( ce tine de antropologia si soteriologia origenista) deseori in detrimentul vietii euharistice a bisericii, de care bine vorbeste Ziziulas. Dar nu va tulburati va rog, Duhul Sfint a stiut sa faca curatenie in biserica prin mintile luminate ale Capadocienilor (Vasile cel Mare a adus miscarea monahala in Biserica, caci era pericolul une schisme), sau a lui Maxim Marturisitorul care a readus echilibrul intre elementul terapeutic, euharistic si eshatologic al vietii ecclesiale)…

Cu dragoste frateasca in Hristos

Andrei

[protosinghel]

Mă bucur, frate Andrei, că te-ai înregistrat pe acest forum şi te-ai solidarizat cu Iurie. Demult era cazul. Iar acum să revenim la subiect.

Eu nu am atacat din start titlul preferat de Iurie pt acest subiect, din motive pedagogice , deşi el e greşit dpdv "matematic". Cei mai mulţi sfinţi din calendar, unii chiar neamintiţi nominal, ci doar numeric, cu miile şi zecile de mii, sunt mucenici, deci în mare parte mireni.

Iar cu referire la Evagrie, Origen şi alte chestiuni de mai sus, trebuie să facem o distincţie clară între ce credeau aceştia în plan personal (pe larg expus de voi), şi ce şi-a asumat şi a mărturisit Biserica Universală din acele învăţături. Arătaţi-mi vreo hotărâre Sinodală a Bisericii influenţată de Origen sau Evagrie! Pur şi simplu NU EXISTĂ, pt că Biserica îi percepe pe Origen şi Evagrie ca eretici. Restul sunt vorbă goală...


P.S. Nu o dată am spus că studiul teologic neinstituţionalizat (autodidact) are prea multe riscuri... :? Dar şi cel instituţionalizat, aşa cum se face de cele mai multe ori, e jalnic... De aceea trebuie să apelăm la Părinţii îmbunătăţiţi de azi.

[era]

De ce majoritatea sfintilor sunt monahi?
Pentru ca monahii isi cauta de rugaciune si nu stau toata ziua pe net sa vada ce postari mai apar pe youtobe despre Voronin si patriarhul Kiril (ca ulterior sa le posteze pe forumuri si bloguri). Ei nu critica lumea (cum o fac mirenii).

Imi cer iertare daca am suparat pe cineva, dar asta e realiatea.

[protosinghel]

Era, cred că ai vrut să zici că aşa vezi tu "realitatea"...

[Andrei B]

Hristos a Înviat

Problema influenței, nu se refera la hotărâri sinodale, ci la abordări și modul de percepție a vieții în Biserica.
Origen, da, a fost condamnat, post mortem, pentru cosmologia sa și alte idei eretice, dar el a adus o mare contribuție școlii alegorice de exegeza a Scripturii, pe care Biserica nu a respins-o; dar cred ca este incorect sa se pună prea mare accent pe alegorie uitându-se pe alocuri de sensul istoric al mesajului biblic.
Evagrie, da, a fost condamnat, post mortem, pentru scrierile sale ce țin de Hristologia sa eretica (Capete gnostice), dar Biserica nu a renunțat la scrierile sale despre viata ascetica (Tratatul practic), sau despre rugăciune cunoscute ca fiind ale lui Nil Sinaitul. Influenta a fost în mare parte asupra scriitorilor filocalici (ex. conceptul despre cele opt patimi și legăturile lor, rugăciunea mintii de care am vorbit mai sus), influență din care Biserica a știut să scoată ce e de folos, dar să protejeze de ce este dăunător. Iată câteva poziții diferite ale părinților filocalici: Ioan Scărarul (secolul al VII-lea) vorbește despre "blestematul Evagrie", deși se inspira din el, iar Calist sau Ignatie Xanthopouloi (secolul al XIV-lea) care vorbesc despre "dumnezeiescul Evagrie". Cei mai mulți dintre cititori au știut sa păstreze măsura, să dea dovadă de discernământ și sa profite de sfaturile sale spirituale. Iată atitudinea echilibrata a lui Varsanufie din Gaza, care recomanda ca opera lui Evagrie sa fie folosita așa cum ne învață parabola evanghelica a năvodului [Matei 13,48], aruncând doctrinele îndoielnice și păstrând ce este de folos pentru suflet. Dacă ascultam de acest sfat, atunci nu intram în panica când descoperim ca studiile paleografice demonstrează clar ca scrierile lui Nil Sinaitul sunt defapt ale lui Evagrie (dacă desigur nu uitam reputația proasta a lui Evagrie după condamnarea în 553)

[protosinghel]

În această carte apărută nu demult, autorul, deşi recunoaşte că celebrul tratat Despre Rugăciune este cel mai probabil al lui Evagrie (lucru recunoscut chiar şi de patrologii "tradiţionalişti"), preferă să-l numească ca fiind "al Sf. Nil Ascetul", aşa cum apare de obicei în literatura duhovnicească din Răsărit.

Pe de altă parte, nu cred însă că e corect să legăm foarte mult istoria monahismului de Origen şi Evagrie. Chiar şi raţionaliştii protestanţi leagă monahismul ortodox de personalităţi mult mai importante precum Antonie, Pahomie, Theodosie, Sava cel Sfinţit etc.

[Nuica Stefan]

Practic, despre ce fel de asceza putem vorbi in primele secole avand in vedere scopul, adica Impartasirea? Multmesc frumos

[protosinghel]

Practic, despre ce fel de asceza putem vorbi in primele secole avand in vedere scopul, adica Impartasirea?

Totul era foarte simplu. Deja la sfârşitul sec. I - încep. sec. II exista postul pre-euharistic, adică trebuia să te împărtăşeşti pe nemâncate, Liturghia fiind deplasată dimineaţa, nu la cină, ca la început.
Trebuia să fii împăcat cu toţi şi să nu ai păcate grave pe conştiinţă.
Exista postul de miercuri şi vineri, şi câte zile de post înainte de Paşti. Asta era totul.

[dumio]

Practic, despre ce fel de asceza putem vorbi in primele secole avand in vedere scopul, adica Impartasirea?

Totul era foarte simplu. Deja la sfârşitul sec. I - încep. sec. II exista postul pre-euharistic, adică trebuia să te împărtăşeşti pe nemâncate, Liturghia fiind deplasată dimineaţa, nu la cină, ca la început.
Trebuia să fii împăcat cu toţi şi să nu ai păcate grave pe conştiinţă.
Exista postul de miercuri şi vineri, şi câte zile de post înainte de Paşti. Asta era totul.

Aceasta are si o explicatie pur teologica: chiar Mantuitorul spune: Nu numai cu paine va trai omul, ci si cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu. Adica, prin postul preeuharistic aratam preferinta noastra fata de Cuvantul cel Viu al lui Dumnezeu, Hristos-Mantuitorul, Dumnezeul nostru (Euharistia-Adevarata mancare si adevarata bautura), care intrece orice nevointa si placere trupeasca si sufleteasca, mai ales ca Euharistia este sursa si izvorul vietii noatre vesnice.