Mesaj necititde Pr Haralambie » 01 Feb 2012, 17:08
Referitor la Marcu. 16, vs 9-20.
Mulţi comentatori se întrebau încă din primele veacuri, ca de ex: Plotin şi Mousonios Rufus, Care este sfârşitul iniţial al Evanghelie? Dacă este „Căci se temeau'' din versetul 8? E adevărat, în acest punct se sfârşeşte Evanghelia în doi mari codici, vechi din sec. al IV-lea, cel sinaitic (Sin) şi cel Vatican (B), de asemenea în manuscrisul minuscul 304 (din sec. al XII-Iea), în introducerea siriacă sinaitică şi în majoritatea manuscriselor cu traducere armenească. Dintre scriitorii bisericeşti şi Părinţi, unii transmit informaţia că manuscrisele Evangheliei pe care le cunosc se termină la „căci se temeau", iar alţii că acelea cuprind şi versetele de la „şi înviind dimineaţa..." până la „prin semnele care urmau" (adică versetele 9-20). Astfel, de ex., Eusebiu de Cezareea scrie: „Deci cele mai exacte copii cuprind sfârşitul istoriei după Marcu în cuvintele tânărului ce s-a arătat femeilor şi le-a zis: Nu vă temeţi ... şi auzind au fugit şi n-au spus nimănui nimic, căci se temeau. Căci prin aceste cuvinte este descris sfârşitul aproape în toate copiile Evangheliei după Marcu. La fel şi Grigorie de Nissa: „în cele mai exacte copii, Evanghelia după Marcu are sfârşitul la „căci se temeau" . Pe de altă parte însă, Victor, preot din Antiohia, scrie la sfârşitul comentariului său următoarele: „Iar dacă „şi înviind dimineaţa", după cele spuse în cele mai multe copii, nu se găseşte la această Evanghelie, pentru că se credea aceasta ca ceva străin, noi însă din copii exacte aflându-le pe acestea în cele mai multe din ele, precum şi în Evanghelia palestiniană, care are adevărul lui Marcu, am adăugat şi textul care vorbeşte despre împărăteasca înviere, după „căci se temeau" până la „prin semnele care urmau. Amin.". Mai târziu Zigaben, cu toate că ştia această părere că pericopa este „o adăugire târzie", o tâlcuieşte în felul următor „şi zic unii dintre tâlcuitori căci cu aceasta se plineşte Evanghelia după Marcu; iar următoarea adăugire este mai târzie. Folositor este şi aceasta a se tâlcuii ca să nu fim lipsiţi de nici un adevăr.
Mărturiile Părinţilor de mai sus arata că întrebarea despre sfârşitul Evangheliei fusese abordată încă din primele veacuri; aceasta o mărturisesc, de altfel, şi încercările de a scrie un epilog în manuscrisele vechi. Un astfel de sfârşit scurt este următorul „şi toate cele vestite celor din jurul lui Petru cu grabă le-au vestit. Iar după acestea lisus însuşi, prin ei, a trimis de la răsărit şi până la apus propovăduirea sfântă şi nestricăcioasă a mântuirii veşnice. Amin."
Un sfârşit mai larg şi mai cunoscut îl constituie versetele 9-20[Numai epilogul scurt este păstrat în manuscrisul italei; urmat şi de cel mai larg (versetele 9-20), se găseşte în man. L, ψ, 099, 0112, 274, 579, 1602, şi în câteva traduceri vechi. Numai epilogul mai larg (versetele 9-20) se află în A, C, D, K, (W), X,Δ ,Θ, Π, f13 28, 33, 565, 700 ş.a., în man. bizantine minuscule, în Colecţii, în Vulgata şi în traducerile vechi; de asemenea la Iustin, Irineu, Taţian (Diatessaron), Didim.] care, în ediţiile critice mai noi, este aşezat între paranteze drepte.
Comentatorii contemporani semnalează, dincolo de diferenţele din tradiţia manuscrisă, şi următoarele:
a) vocabularul diferit al acestor versete, care este necunoscut în restul Evangheliei .
b) constatarea că ceilalţi doi evanghelişti urmează pe Marcu în istoria Pătimirii şi a învierii până la 16, 8, în timp ce după acest verset urmează nu ceva comun, ci fiecare, separat, o altă linie în povestirile lor despre arătarea lui Hristos cel înviat.
c) faptul că aceste versete sunt o privire de ansamblu (o sinopsă) a tuturor celorlalte relatări evanghelice despre arătarea lui Hristos cel înviat.
De asemenea, comentatorii contemporani discută problema autorului versetelor 9-20. Unii atribuie scrierea acestei bucăţi lui Ariston, pe care îl aminteşte Papias, episcopul de lerapolis, şi aceasta deoarece în manuscrisul armean din 989 există informaţia, probabil mai târzie de epoca manuscrisului, că aceste versete provin de la un oarecare Ariston. Astfel, unii l-au identificat pe Ariston cu Ariston al lui Papias . Foarte puţini cred ca însuşi evanghelistul a adăugat, mai târziu, acest epilog la textul său, ca de ex H papaioanis, in timp ce alţii îl atribuie, în chip nedefinit, unui ucenic al Domnului cu un prestigiu recunoscut , ( Langrage.ş.a)iar alţii, în sfârşit, nu definesc foarte precis autorul, multumindu-se cu părerea că este deosebit de persoana evanghelistului .
Având în vedere mărturiile manuscriselor, observaţiile secriitorilor bisericeşti care au tâlcuit şi ale Părinţilor, precum şi părerile cercetătorilor contemporani, facem următoarele observaţii:
a) nu a fost contestată de nimeni - şi nu este, de altfel, posibil să fie contestată - canonicitatea versetelor 9-20, adică faptul că ele sunt parte inseparabilă a Evangheliei şi, prin urmare, a canonului Noului Testament, fiind mărturisită, încă din sec. al II-lea, de către Iustin, Taţian şi Irineu .
b) chiar dacă aceste versete provin de la vreun alt autor, deosebit de evanghelistul Marcu, ele sunt textul Bisericii inspirat de Dumnezeu, care cuprinde mesajul învierii, aşa cum l-au trăit şi l-au transmis cei cărora li s-a arătat Hristos cel înviat.
c) este corectă constatarea că aceste versete sunt o sinteză şi un rezumat al tuturor relatărilor Evangheliilor despre arătarea lui Hristos cel înviat, adică sunt cea mai veche „armonie evan-
ghelică" [Casien Besobrasoff, La Pentecote Johhannique, 1939, p. 28; X. Leon-Dufour,
,,L' Evaangile selon St. Marc", în lucrarea colectivă Robert-Feuillet, Introduction a la Bible, Nouvelle edition, Introduction critique au N.T., 1976, p. 2, 72; Gnilka caracterizează versetele 9-20 ca „un fel de cateheză pascala pentru învăţarea comunităţii".].
Cu mult respect.