Mesaj necititde duodecimus » 02 Noi 2013, 04:33
Deoarece n-am fost înțeles, ori nu s-a vrut a fi înțeles ce am vrut să zic și pentru că vă tulbură prea mult contribuția mea pe această arie, mă retrag. Nu înainte însă de a posta un vechi articol al lui Arghezi în revista fondată de Octavian Goga la Cluj. Poate vă va fi de folos domniilor voastre...
„Popoarele care au făcut istorie au crezut şi cred... Operaţia intelectuală a unei convingeri drepte sau eronate, dar obţinută dintr-un conflict moral, dintr-o luptă secretă a sufletului, nu s-a săvârşit în spaţiul simţirii noastre, din pricina unei educaţii religioase absente şi a incapacităţilor ce rezultă din această absenţă. Ce-i de făcut?
Indiferenţa noastră religioasă e numai aparentă. Facultatea de a crede nu este exclusiv franceză, catolică, protestantă sau revoluţionară. Poporul românesc este în stare să se comporte la fel ca înaintaşii lui, mai fericiţi istoriceşte...
Pilde evidente de capacitate mistică integrală dă actualmente poporul românesc în convertirea la secte. Adventismul a putut ridica şi depărta de realităţile bucuroase ale vieţii sociale pe ţăran, până la sacrificiul personal. În timpul războiului, au fost adventişti români de cea mai curată şi expresivă origine, care au refuzat să tragă, din principiu religios. Predicatorii adventişti, bătuţi timp de zece ani la toate adunările religioase de către preoţi, secondaţi de administraţie, au sfârşit prin a converti numeroase regiuni ţărăneşti, fără să mai socotim succesele din oraşe. Aceşti predicatori erau români, ca şi ascultătorii lor. Astăzi, adventismul are în Bucureşti un complex cultural, bibliotecă, imprimerie, sală de rugăciuni, o proprietate impunătoare, improvizată din contribuţiile banilor [celor] săraci... O viaţă curată, un dezinteres remarcabil, o neînchipuită de noi onestitate curentă îi caracterizează pe adventişti...
Substanţa spiritului religios este credinţa, dar şi vehemenţa. Poporului îi place pe bună dreptate o biserică profetică şi luptătoare, cu preoţi activi pentru întinerirea necurmată a forţelor morale, cu preoţi devotaţi şi, în felul lor, revoluţionari... El evită discursurile ministeriale, presa oficioasă şi catedrele plătite, preferând un cuvânt bun pe stradă şi cântecul unui flaşnetar şchiop şi independent... Preoţii au datoria să nu pară nişte funcţionari şi, mai târziu, nişte pensionari... Ei nu se pot învechi fără primejdie alături de aceste izvoare în veci frământate şi noi. Ei cultivă prin definiţie regiunea obscură în care se întâlnesc idealurile, durerile şi deznădejdile: cum pot să umble printre ele ca nişte şoareci şi să nu plutească peste piscurile lor ca nişte păsări mari? Cum au timpul să se balanseze, să devină vulgari... şi meschini?
Înaintea prelaţilor de categoria burghezilor îmbogăţiţi..., iese sprinten, focos şi iute sectantul. Acesta nu a fost înscris în buget, nu este protejat de legi, nu are bătrâneţile garantate, pe seama lui nu circulă şoapta şi zvonul. El apare în numele unui Christ îndreptător, îndrăgostit de durerile insului social, fără samur..., fără prestigiu, un Christ dorit de toată lumea. Sectantului îi este sarcina relativ uşoară: el învinge întotdeauna şi concentrează simpatiile creştinilor dezgustaţi de orânduiala bisericească parvenită.
Preoţi tineri români, care cunoaşteţi relele voastre mai bine, voi puteţi fi... acei adventişti... care zi cu zi vorbesc poporului cu inima fierbinte. Voi puteţi ieşi la predica liberă ca şi dânşii, ca şi dânşii [puteţi] opri urechea trecătoare şi a o aduna în jurul vostru. Voi puteţi fi dascăli mari ai poporului. Ce faceţi în satul şi în mahalaua în care vă găsiţi? Zestre pentru fată şi pregătiri politice pentru băiat? Bănci şi cooperative, societăţi anonime, exploatări forestiere şi de petrol? Sunteţi 10 000 şi nimeni nu vă vede lucrând în ogorul naţional.
Haide! Puţină râvnă, puţină libertate şi chiar puţină obrăznicie pentru Christos şi pentru popor, nu are să vă stee rău. Pornind, vă veţi da seama ce trebuie curăţit şi suprimat şi veţi face opera bună.
Dacă nu, lepădaţi preoţia de care v-aţi depărtat şi lăsaţi sectele să recolteze spicele călcate de voi în picioare.” (Tudor Arghezi, Ţara noastră, nr. 33, din 15 august 1926, „Epistolă către preoţi”).