Re: Constituţia omului: trup - suflet - duh
Scris: 12 Feb 2014, 15:55
În avanscena ereziilor hristologice intră cu multe pretenţii Apollinarie din Laodiceea. Şi în timp ce a fost condamnat de Sinodul II Ecumenic, învăţătura lui a prezentat consecinţe în toate ereziile hristologice ulterioare. Învăţătura eretică a lui Apollinarie l-a avut premergător pe Arie, care nu a considerat Cuvântul doar ca făptură, ci în acelaşi timp a afirmat că Logosul a luat un trup neînsufleţit. Înaintea lui Apollinarie, Arie pune problema asumării şi a integrităţii firii umane. În principiu, aici nu există ezitarea gnosticilor docheţi, în ceea ce priveşte realitatea întrupării şi, prin urmare, nu este contestată posibilitatea apropierii lumii inteligibile şi sensibile. Axioma filozofiei dualiste „Dumnezeu n-are amestec cu omul” nu pare să-i preocupe pe cei interesaţi de problema unirii celor două firi ale lui Hristos, Logosul „are amestec cu omul”, dar problema se mută la modul amestecului şi la felul firii umane. Astfel Apollinarie, urmându-l pe Arie în ceea ce priveşte erezia hristologică, admite că trupul pe care L-a luat Cuvântul a fost lipsit de minte (νούς). În consecinţă, urmând împărţirea tripartită a sufletului după Platon în parte raţională, parte irascibilă şi parte poftitoare, sau în suflet raţional şi iraţional, Apollinarie susţine că Logosul a luat trup fără suflet raţional (λογική ψυχή), cu alte cuvinte, a luat un trup fără minte (νούς). Este vorba deci despre tema asumării şi integrităţii sau a desăvârşitei firi omeneşti a lui Hristos.
Ce raţiuni concrete l-au îndemnat pe Apollinarie spre teoria de mai sus? Negreşit, după cum a fost subliniat, a fost vorba despre cunoscutele premize filozofice. Totuşi, raţiunile concrete care l-au condus pe Apollinarie spre formularea unei asemenea învăţături nu sunt îndeajuns de lămurite. Dacă Apollinarie nu a făcut distincţie între termenul fire ca ceva comun, şi termenul persoană ca ceva particular sau ca purtător al firii, atunci el admite că cele două firi sunt în acelaşi timp şi două persoane, drept care Hristos n-ar fi putut avea două persoane. Mutilând însă integritatea firii umane (în învăţătra sa, se înţelege), de vreme ce-i elimina mintea, separa persoana de trupul iraţional, care a fost după Apollinarie firea umană a lui Hristos. El spunea deci că două lucruri desăvârşite nu pot deveni una, prin urmare trebuia jertfită desăvârşirea firii umane. Altă explicaţie care interpretează teoria lui Apollinarie este frica lui ca nu cumva firea omenească a lui Hristos să fie considerată păcătoasă pentru că mintea este cea care produce mişcarea liberului arbitru în om şi prin urmare păcatul însuşi, de fiecare dată când porunca este greşită. Totuşi, este posibil ca aceasta explicaţie să nu fie corectă, ci relativă şi apropiată. Apollinarie a avut intenţia să interpreteze evenimentul mântuirii omului prin reprezentări înalte, mistice şi pur ”spirituale”. Cuvântul asumă trup iraţional din moment ce este izvorul raţiunii şi al minţii şi, prin urmare, nu este nevoie de ceva foarte jos în raport cu superioritatea Sa. În aceste fel, acest trup iraţional constituie doar o punte care leagă omul şi lumea de piscul (dumnezeirii) Cuvântului. Firea umană se pierde în lăuntrul sânurilor Cuvântului. În mod corect, Apollinarie este considerat premergător al monofizitismului. Omul este chemat să se unească mistic şi spiritual cu Logosul, iar nu cu Dumnezeu-Om ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Şi în om firesc, după cum se va vădi şi în monofizitism, această relaţie mistică nu este menţionată deloc ca rod al comunicării nemijlocite dintre necreat şi creat, care are ca rezultat îndumnezeirea firii umane întregi. Această fire este aproape inexistentă. În final fiecare om stabileşte cu Dumnezeu o relaţie mistică şi morală, nu după transformarea firii create integrale prin intermediul lucrărilor dumnezeieşti.
Capadocienii nu sunt de acord cu opiniile lui Apollinarie pentru că premizele lor sunt în mod clar altele. Relaţia nemijlocită dintre Dumnezeu şi lume, constituind o „legitate universală” în conformitate cu firea, oferă creaţiei posibilitatea de a se învrednici să fie transfigurată şi în final să se împărtăşească de slava dumnezeiască. Prin urmare această relaţie are o întâietate ontologică şi constituie ideea de bază a operei de mântuire, pe care teologia ortodoxă o consideră ca vindecare a creaţiei (legate). Prin urmare, asumarea firii omeneşti desăvârşite (integrale) înseamnă vindecare desăvârşită a trupului şi a sufletului. Sf. Grigorie Teologul îl combate pe Apollinarie prin argumente pur soteriologice şi în acelaşi timp cosmologice. Într-un mod tranşant şi categoric spune că opinia lui Apollinarie desfiinţează premiza mântuirii însăşi ca vindecare a omului. Dacă Cuvântul nu a asumat suflet raţional şi prin urmare nu l-a asumat pe om, în esenţă nu este posibilă mântuirea lui. Însă Cuvântul care S-a Întrupat nu este doar Întrupat, ci şi însufleţit (εμψυχομένος). În spaţiul grecesc nu este suficient să se afirme că Logosul a luat trup, în timp ce această afirnaţie este suficientă pentru spaţiul iudaic, aceasta pentru că în aceste spaţiu trup înseamnă întregul om. Prin urmare, în limba greacă şi în mentalitatea greacă trebuie ca cineva să spună că Logosul S-a întrupat şi S-a înomenit. Doar în aceste fel se respinge pericolul Apollinarismului, care în teorie şi în practică a fost cu adevărat un factor vătămător al mentalităţilor sănătoase ale teologiei ortodoxe. Deci diferenţa nu este o problemă a cuvintelor şi a termenilor, ci a experienţei şi a vieţii înlăuntrul comunităţii bisericeşti. Desigur au existat încurcături şi între termenii teologici dar aceasta este o problemă pur tehnică şi, negreşit, se încadrează în întregul cadru al vieţii eclesiastice şi al conflictelor cauzate de experienţele diferite.
În apollinarism nu se discută modul unirii celor două firi. Apollinarie admite o unire firească şi reală. Insistă însă asupra problemei integrităţii şi desăvărşirii firii umane, mutilând-o şi făcând imposibilă mântuirea vindecătoare.
(Teologie Dogmatică şi Simbolică II / Nikolaos Matsoukas - Bucureşti: Ed. Bizantină, 2006)
De aici reiese că mintea (νούς) este creată. Rămâne totuşi întrebarea: pneuma, "duhul" cu "d" mic, din versetele biblice de la (Ioan 3, 6), (Evrei 4,12) sau (I Tes. 5, 23), este necreat sau este creat ??
Ce raţiuni concrete l-au îndemnat pe Apollinarie spre teoria de mai sus? Negreşit, după cum a fost subliniat, a fost vorba despre cunoscutele premize filozofice. Totuşi, raţiunile concrete care l-au condus pe Apollinarie spre formularea unei asemenea învăţături nu sunt îndeajuns de lămurite. Dacă Apollinarie nu a făcut distincţie între termenul fire ca ceva comun, şi termenul persoană ca ceva particular sau ca purtător al firii, atunci el admite că cele două firi sunt în acelaşi timp şi două persoane, drept care Hristos n-ar fi putut avea două persoane. Mutilând însă integritatea firii umane (în învăţătra sa, se înţelege), de vreme ce-i elimina mintea, separa persoana de trupul iraţional, care a fost după Apollinarie firea umană a lui Hristos. El spunea deci că două lucruri desăvârşite nu pot deveni una, prin urmare trebuia jertfită desăvârşirea firii umane. Altă explicaţie care interpretează teoria lui Apollinarie este frica lui ca nu cumva firea omenească a lui Hristos să fie considerată păcătoasă pentru că mintea este cea care produce mişcarea liberului arbitru în om şi prin urmare păcatul însuşi, de fiecare dată când porunca este greşită. Totuşi, este posibil ca aceasta explicaţie să nu fie corectă, ci relativă şi apropiată. Apollinarie a avut intenţia să interpreteze evenimentul mântuirii omului prin reprezentări înalte, mistice şi pur ”spirituale”. Cuvântul asumă trup iraţional din moment ce este izvorul raţiunii şi al minţii şi, prin urmare, nu este nevoie de ceva foarte jos în raport cu superioritatea Sa. În aceste fel, acest trup iraţional constituie doar o punte care leagă omul şi lumea de piscul (dumnezeirii) Cuvântului. Firea umană se pierde în lăuntrul sânurilor Cuvântului. În mod corect, Apollinarie este considerat premergător al monofizitismului. Omul este chemat să se unească mistic şi spiritual cu Logosul, iar nu cu Dumnezeu-Om ca Dumnezeu desăvârşit şi om desăvârşit. Şi în om firesc, după cum se va vădi şi în monofizitism, această relaţie mistică nu este menţionată deloc ca rod al comunicării nemijlocite dintre necreat şi creat, care are ca rezultat îndumnezeirea firii umane întregi. Această fire este aproape inexistentă. În final fiecare om stabileşte cu Dumnezeu o relaţie mistică şi morală, nu după transformarea firii create integrale prin intermediul lucrărilor dumnezeieşti.
Capadocienii nu sunt de acord cu opiniile lui Apollinarie pentru că premizele lor sunt în mod clar altele. Relaţia nemijlocită dintre Dumnezeu şi lume, constituind o „legitate universală” în conformitate cu firea, oferă creaţiei posibilitatea de a se învrednici să fie transfigurată şi în final să se împărtăşească de slava dumnezeiască. Prin urmare această relaţie are o întâietate ontologică şi constituie ideea de bază a operei de mântuire, pe care teologia ortodoxă o consideră ca vindecare a creaţiei (legate). Prin urmare, asumarea firii omeneşti desăvârşite (integrale) înseamnă vindecare desăvârşită a trupului şi a sufletului. Sf. Grigorie Teologul îl combate pe Apollinarie prin argumente pur soteriologice şi în acelaşi timp cosmologice. Într-un mod tranşant şi categoric spune că opinia lui Apollinarie desfiinţează premiza mântuirii însăşi ca vindecare a omului. Dacă Cuvântul nu a asumat suflet raţional şi prin urmare nu l-a asumat pe om, în esenţă nu este posibilă mântuirea lui. Însă Cuvântul care S-a Întrupat nu este doar Întrupat, ci şi însufleţit (εμψυχομένος). În spaţiul grecesc nu este suficient să se afirme că Logosul a luat trup, în timp ce această afirnaţie este suficientă pentru spaţiul iudaic, aceasta pentru că în aceste spaţiu trup înseamnă întregul om. Prin urmare, în limba greacă şi în mentalitatea greacă trebuie ca cineva să spună că Logosul S-a întrupat şi S-a înomenit. Doar în aceste fel se respinge pericolul Apollinarismului, care în teorie şi în practică a fost cu adevărat un factor vătămător al mentalităţilor sănătoase ale teologiei ortodoxe. Deci diferenţa nu este o problemă a cuvintelor şi a termenilor, ci a experienţei şi a vieţii înlăuntrul comunităţii bisericeşti. Desigur au existat încurcături şi între termenii teologici dar aceasta este o problemă pur tehnică şi, negreşit, se încadrează în întregul cadru al vieţii eclesiastice şi al conflictelor cauzate de experienţele diferite.
În apollinarism nu se discută modul unirii celor două firi. Apollinarie admite o unire firească şi reală. Insistă însă asupra problemei integrităţii şi desăvărşirii firii umane, mutilând-o şi făcând imposibilă mântuirea vindecătoare.
(Teologie Dogmatică şi Simbolică II / Nikolaos Matsoukas - Bucureşti: Ed. Bizantină, 2006)
De aici reiese că mintea (νούς) este creată. Rămâne totuşi întrebarea: pneuma, "duhul" cu "d" mic, din versetele biblice de la (Ioan 3, 6), (Evrei 4,12) sau (I Tes. 5, 23), este necreat sau este creat ??