Caracterul de Taină al Liturghiei nu constă în ascunderea de credincioşi...
Părintele Paisie Aghioritul spune că şi aceasta contribuie la atmosfera de taină din cadrul Liturghiei. Are cineva o autoritate cel puiţn egală cu a P.Paisie spre a se exprima în contradictoriu cu el? Atunci, să nu tacă!
Citirea în taină a rugăciunilor este însă foarte coerentă într-o liturghie în care:
-împărtăşirea credincioşilor este un fapt excepţional
-predica lipseşte sau deviază dramatic de la Evanghelie
-cateheza lipseşte cu desăvîrşire
-se infiltrează cântări necanonice, cu rol de umplutură (pricesne, ostăşeşti).
Care este pînă la urmă logica acestei tăinuiri ?
Rugăciunile rostite de preot pot fi explicate credincioşilor în măsura în care acest fapt ajută la catehizarea lor, etc.
O altă raţiune pentru care i se rocomandă preotului rostirea în taină a rugăciunilor Sfintei Liturghii ar fi următoarea:
Acolo sunt rugăciuni care devin lucrătoare în virtutea harului Preoţiei. Şi cum unii dintre creştinii simpli îngână şi ectenii şi ecfonise după preot, nu ar fi de mirare să "prindă" şi rugăciunile. Ori rostirea acestor rugăciuni de către ei este tot atât de nepotrivită ca şi îmbrăcarea veşmintelor preoţeşti. Şi cum nici preotului nu-i este îngăduit să le rostească la Liturghie, fără a fi îmbrăcat în toate veşmintele preoţeşti (nu vorbesc de cazurile excepţ., când improvizând un epitrahil - o sfoară pe care o binec., etc., şi un Sf. Antimis - o bucăţică din Sf. Împ., etc., preotul slujeşte Sf. Litg.), nu văd cum s-ar justifica rostirea lor (cu valoare de act liturgic) de către cei nu "sunt îmbrăcaţi cu harul Preoţiei".
Şi asta, cu atât mai mult cu cât nu le este permis acest lucru diaconilor, ba chiar şi preoţilor caterisiţi temporar ori definitiv.
Ar mai fi şi un alt aspect cu privire la ispita în care ar cădea preoţii mai nepricepuţi în lupta cu duhurile rele (de care nu sunt scutiţi nici măcar, sau mai ales, în aceste momente), anume: distragerea de la dialogul fierbinte cu Dumnezeu, ce-l presupune rostirea acestor rug., şi "îndulcirea" la auzul propriului glas; îndulcire caracterizată de emoţii sufleteşti (nu duhovniceşti) specifice stării de înşelare spirituală.
Deci, câteva din motivele rostirii în taină a rug. liturgice de către preot ar fi:
- caracterul universal al acestor recomandări (dat de prezenţa lor în toate Liturghierele Bisericilor Ortodoxe), ca extensie a principiului stabilirii ortodoxiei unei învăţături de credinţă: "de către toţi, de pretutindenea şi din totdeauna". (Dacă greşesc aici, vă rog să-mi atrageţi atenţia, dat fiind faptul lipsei mele de experienţă în domeniul Liturgicii, cu tot ce ţine de această disciplină/ştiinţă teologică.);
- destinaţia precisă a rostirii acestor rugăciuni: "
Preotul: ..." (nici măcar diaconilor nefiindu-le îngăduit acest lucru);
- ispitele în care ar putea aluneca preoţii neiniţiaţi şi nexperimentaţi în războiul nevăzut cu duhurile răutăţii, război de care nu sunt scutiţi nici măcar (sau pote "mai ales") în timpul Sf. Liturghii.
PS: Să-mi fie iertat dacă am mai repetat din motivele deja expuse, cu privire la cele discutate mai sus.