. Doamne fereste... dar cum puteti crede asa-ceva, Esenin. Se vede ca nu numai ca nu ne intelegem dar ne si banuim/suspectam reciproc. Acolo spuneam (INTRE PARANTEZE) ce intelegea ADAM, nu ce credeam/afirmam eu. Era o simpla definitie a determinismului. Nu zice el: femeia pe care TU mi-ai dat-o....???? Acum pricepeti?Nu-mi dau seama de ce ziceti ca Dumnezeu l-a «impins la rau» pe Adam. Asta este islamism, dar presupun ca nu va dati seama. Dumnezeu nu impinge la rau. Dumnezeu poate eventual, permite raul, nu discut din ce motive. (vedeti de pilda «Tatal Nostru, unde PERMITE ispita, dar nu ne impinge in ea. Dumnezeu nu ispiteste El insussi, si nici nu impinge la alt rau).
Sa lasam subiectul IUDA pt. un topic separat, cum spuneati.«Caz de constiinta» inseamna sa-ti dai seama ca «ai gresit», fara sa raportezi necesarmente greseala la Lege. .................. Iuda avea o idee despre Lege, presupun, dar n-o mentioneaza expres. ..............................
Nu mai raspund la chestia cu evreitatea...etc. Nu au importanta in problema noastra.
Cu evreitatea sf. Pavel lucrurile credeam ca le-am lamurit deja.
Exemplul dvs. pur si simplu nu este bun. Nu functioneaza, desi inteleg ce vreti sa spuneti.. Mi-a venit in cap un model despre cunoasterea «paulina» asa cum pare ca le defineste in 1 Cor:
. Ii cumparati copilului dumneavoastra o masinuta cu baterii. Su copilul va intreaba cum merge. Dumneavoastra ii spuneti: are un motor electric, care are rotor si stator....etc, mai are doua baterii care sunt cilindrice....etc. SAMD. Acuma copilul desface masinuta, VEDE motorul, bateriile, angrenajele....etc. Veti observa ca abia acuma este multumit, si ca abia acum intelege cum merge masinuta.
. Explicatia dumneavoastra este «cunoasterea intelectuala» Puteti eventual sa faceti un curs complet de fizica copilului, tot nu va fi multumit, tot nu va «realiza» cum merge.
. Dar, odata masinuta desfacuta (si remontata), s-a intamplat ceva important cu copilul: masinuta a ramas la fel; copilul insa s-a schimbat, in el e ceva NOU. S-a recreat un pic pe sine (foarte putin, e adevarat). Oricat i-ati explica dumneavoastra, oricat de subtil, de detaliat, pana cand nu vede motorasul «fata cate fata» copilul va ramane un «credincios». Va sti ceva-ceva, caci cele doua momente nu sunt foarte clar separate, dar nu va avea cunoasterea clara, certitudinea.
Nu e bun pt. ca e reductionist iar noi vorbeam despre VEDEREA in sensul taboric si chiar pana la indumnezeire. DACA VRETI putem incerca o dicutie (care nu va duce nicaieri) pe tema intentiei si a intentionalitatii. INTENTIONALITATEA e un "SPRE" comuniune, iar intentia este "A" comuniunii. Adica in intentionalitate este implicat un moment cand comuniunea nu exista (copilasu` nu desfacuse jucaria, apostolul inca nu cunoscuse); asta include si ideea de dorinta, dor dupa.... pe cand intentia apaare din momentul comuniunii: simt dor pt. persoana iubita, dar intalnind-o, intentionez sa prelungesc aceasta intalnire, sa o transform in comuniune. Nu pot face planuri in privinta comuniunii pana nu STIU ce inseana ea. Dar cum spuneam ... asta nu ne-ar duce nicaieri, mai ales daca intram in termenii diferit intelesi de Brentano, Husserl, Heidegger sau Ortodoxie.
. In nici un caz nu schimbarea interioara nu este indumnezeire. Sa nu privim reductionist. Sau reincercam o redefinire a indumnezeirii!!! Banuiesc totusi ca nu va scapa din vedere aspectul PERSONAL. Banuiesc-intuiesc aici (poate gresesc) o viziune IMPERSONALA a indumnezeirii.... acum va acuz eu, nu de islam, ci de o unire brahma-nirvano-yoghinică cu marele tot.Despre asta vorbeste Sf. Pavel. In niciun caz u se poate afirma ca credinta este superioara cunoasterii. Chiar daca sunteti un maestru al fizicii (in speta un mare teolog si credincios) tot nu veti putea egala cunoasterea directa a copilului, si schimbarea interioara nu se va produce sau se va produce putin. Schimbarea interioara este mutatis mutandis, "indumnezeire".
. Ca s-o lamurim cu probl. cunoasterii reiau:
1. este o cunoastere rationala... cea pe care dvs. o numiti intelectuala . E o urmare a unei evidente a lui Dumneyeu in lume.
2. e o cunoastere prin credinta, superioara primei
3. aceasta creste pana ajunge la participare la dumnezeire, mai presus de cunoastere. E a e mai degraba necunoastere... adica depaseste tot ce putem cunoaste prin simturi sau prin minte si e mai mult decat simpla presiune a prezentei Persoanei lui Dumnezeu.
Aici am citat din parintele Staniloae. La asta adaug-reiterez ca si credinta, in cazul 3, nu se dizolva... ci creste pana la a deveni altceva. E depasita.... dar asta nu inseamna ca dispare in sensul unei extinctii, ea ramane acolo, ca parte componenta a cresterii in urcusul spre participare-indumnezeire.
. Dar poate distinctia pe care nu am facut+o e cea intre cunoasterea apofatica si cea catafatica.
VA recomand, pt ca ati intrebat, Teol.Dogmat. - Staniloae, Partea Intai - Invatatura crestina ortodoxa despre Dumnezeu.... primele 20 de pagini. Cred cu tarie ca asta ne+ar putea lamuri multe neintelegeri si ne+ar scuti de alte confuzii.