- Aceasta, pentru că ucenicii nu făceau nimic din ambiţie, ci toate din trebuinţă.
- Dar ce? Nu era de ajuns ca un singur evanghelist să spună totul?
- Era de ajuns! Dar dacă sînt patru cei care scriu Evangheliile şi dacă nu le scriu nici în acelaşi timp, nici în acelaşi loc, dacă nu le scriu adunaţi împreună, sfâtuindu-se unii cu alţii şi dacă totuşi istorisesc toate ca şi
cum ar fi rostite de o singură gură, atunci avem cea mai mare dovadă că spun adevărul.
- Lucrurile nu stau însă tocmai aşa, ci dimpotrivă, pentru că în multe locuri cei patru evanghelişti se deosebesc.
- Dar tocmai această deosebire este cea mai mare dovadă a adevărului. Dacă toate spusele lor s-ar fi potrivit cu de-amănuntul în ce priveşte timpul şi locul, iar asemănarea ar fi mers chiar pînă la cuvinte, nici unul din duşmani n-ar fi crezut că evangheliştii n-au alcătuit Evangheliile fără să se adune şi fără să urmărească vreun scop omenesc oarecare. Şi pe bună dreptate, pentru că o asemănare atît de mare nu s-ar fi putut datora unei simple întîmplări. Dar aparenta deosebire între cei patru evanghelişti, care este numai în lucrurile de mică însemnătate, îi scapă de orice bănuială şi dovedeşte strălucit chipul alcătuirii Evangheliilor. Nu este vătămat cu nimic adevărul spuselor lor, dacă au scris ceva deosebit unul de altul, cu privire la timpul şi locul unor fapte sau cuvinte ale Domnului. Şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom căuta să arătăm aceste deosebiri în cursul tîlcuirii noastre; iar vouă vă cer ca odată cu spusele mele să observaţi că în problemele principale, de care atîrnă viaţa noastră şi care alcătuiesc temelia propovaduirii credinţei creştine, nu veţi găsi nici cea mai mică deosebire între cei patru evanghelişti.
- Dar care sînt aceste probleme principale?
- Iată-le! Dumnezeu S-a făcut om, a făcut minuni, a fost răstignit, a fost îngropat, a înviat, S-a înălţat, are să judece lumea, a dat porunci mîntuitoare, n-a adus o lege potrivnică Legii Vechi, este Fiu, este Unul-Născut, este adevărat Fiu, este de aceeaşi fiinţă cu Tatăl şi altele asemănătoare acestora. Vom vedea că în aceste probleme evangheliştii sînt cu totul de acord între ei. In ce priveşte minunile, n-au spus toţi toate minunile; unii au istorisit unele, alţii altele. Aceasta să nu te tulbure; dacă un evanghelist ar fi istorisit toate minunile, ar fi făcut de prisos Evangheliile celorlalţi; iar dacă toţi ar fi istorisit alte minuni, deosebite ale unora faţă de cele ale celorlalţi, n-am fi avut dovada simfoniei dintre Evanghelii. Din pricina aceasta toţi au spus multe lucruri comune, dar fiecare din ei a spus şi ceva deosebit, pentru ca nici unul să nu pară de prisos şi să fie înlăturat ca netrebnic, ba, dimpotrivă, să ne dea o dovadă şi mai mare a adevărului spuselor lor.
III
Evanghelistul Luca ne spune şi pricina pentru care şi-a scris Evanghelia sa: „Ca să cunoşti temeinicia învăţăturilor pe care le-ai primit" . Cu alte cuvinte Luca vrea să spună aşa: „Am scris Evanghelia aceasta pentru ca, aducîndu-ţi aminte de învăţăturile primite, să cunoşti temeinicia lor şi să rămîi în această temeinicie". Evanghelistul Ioan nu ne-a spus pricina pentru care şi-a scris Evanghelia. Dar cuvînt din părinţi, pogorît din vechime la noi, spune că nici el nu şi-a scris Evanghelia la întîmplare. Ioan a văzut că ceilalţi trei evanghelişti au stăruit în chip deosebit asupra omenirii Mîntuitorului, asupra firii Lui omeneşti, era deci primejdie să se treacă sub tăcere dogma Dumnezeirii lui Hristos, a firii Sale dumnezeieşti. Pentru aceasta Hristos l-a mişcat şi aşa a ajuns să-şi scrie Evanghelia, stăruind mai cu seamă asupra firii dumnezeieşti a lui Hristos. Lucrul acesta se vede foarte bine şi din cuprinsul Evangheliei sale şi din începutul ei. Nu-şi începe Evanghelia precum ceilalţi trei evanghelişti, de jos, de pe pămînt, ci de sus, din ceruri, spre care se şi grăbea, şi cu acest scop a şi scris întreaga sa carte. Ioan este mai înalt decît ceilalţi trei evanghelişti nu numai în prolog, ci şi de-a lungul întregii sale Evanghelii. Despre Matei se spune că iudeii, care au crezut în Hristos, au venit la el şi l-au rugat să aştearnă în scris ce le-a spus cu cuvîntul şi să compună Evanghelia în limba ebraică. Marcu a făcut acelaşi lucru în Egipt, la rugămintea ucenicilor lui. Din pricina aceasta Matei, pentru că a scris evreilor, n-a căutat să dovedească altceva mai mult decît că Iisus Se pogoară din Avraam şi David", iar Luca, pentru că a scris tuturor oamenilor, urcă genealogia Mîntuitorului şi mai sus, pornind de la Adam. Matei îşi începe Evanghelia sa chiar cu genealogia Domnului, deoarece ştia că nimic nu putea face plăcere mai mare iudeului decît să afle că Hristos era strănepot al lui Avraam şi al lui David; Luca, însă, nu face aşa, ci face genealogia Mîntuitorului după ce vorbeşte mai întîi de alte multe lucruri.
Acordul dintre Evanghelii este dovedit nu numai de întreaga lume care a primit cele spuse în ele, dar şi de duşmanii adevărului. După moartea evangheliştilor s-au ivit multe erezii cu învăţături potrivnice învăţăturilor scrise în Evanghelii; unele din aceste erezii au primit toate cele spuse în Evanghelii, altele au tăiat unele părţi din Evanghelii şi au Evangheliile lor sub forma aceasta trunchiată. Acum, dacă ar fi contrazicere între cele patru Evanghelii, nici ereziile acelea care au învăţături potrivnice n-ar fi primit tot textul celor patru Evanghelii, ci numai acele părţi din Evanghelii, care, după părerea lor, se potriveau cu propriile or învăţături; şi nici ereziile, care au primit numai o parte din textul Evangheliilor, n-ar fi putut fi combătute pe temeiul părţilor evanghelice acceptate de ele, deoarece nici aceste părţi nu lasă necunoscute părţile evanghelice date la o parte de erezii, ci vădesc înrudirea cu tot textul Evangheliilor. După cum, dacă iei din corpul unui animal o parte, găseşti în partea aceea toate părţile componente ale animalului: nervi, vine, oase, artere, sînge şi - ca să spun aşa - vei cunoaşte din proba aceea întreaga alcătuire a trupului animalului, tot aşa şi cu Sfintele Evanghelii; în fiecare parte din ele iese la iveală înrudirea cu întregul. Dacă Evangheliile s-ar deosebi între ele, atunci această înrudire dintre parte şi întreg nici nu s-ar vedea şi de mult ar fi dispărut învăţătura noastră, căci „orice împărăţie, spune Domnul, care se dezbină în sine nu rămîne" . Dar aşa, şi prin aceasta străluceşte puterea Duhului Sfînt, care-i convinge pe oameni ca, la judecarea Evangheliilor, să aibă în vedere problemele mari absolut necesare mîntuirii şi să nu se lase vătămaţi sufleteşte de micile şi neînsemnatele deosebiri dintre Evanghelii.
IV
Nu trebuie să stăruim în chip deosebit asupra locului în care fiecare evanghelist şi-a scris Evanghelia sa. Dar voi căuta să dovedesc, în tot cursul acestei tîlcuiri, că n-a scris unul împotriva altuia. Iar dacă tu faci aceasta, acuzîndu-i că se deosebesc între ei, apoi nu faci altceva decît să ceri ca asemănarea dintre ei să meargă chiar pînă la cuvinte şi la formele cuvintelor. în privinţa aceasta ţin să spun că retori şi filozofi vestiţi, care au scris multe cărţi despre aceleaşi probleme, nu numai că se deosebesc între ei, dar chiar şi scriu unii împotriva altora. Altceva este a scrie deosebit de altcineva şi altceva este a scrie împotrivă. Nu vreau să vorbesc mai mult de aceştia. Să mă ferească Dumnezeu să apăr Evangheliile întemeiat pe nebuniile cuprinse în cărţile lor'şi nici nu vreau să apăr adevărul sprijinindu-mă pe minciună.
Dar cu dragă inimă aş întreba: Cum au putut fi crezute de lume Evangheliile, dacă se deosebesc unele de altele? Cum au putut birui? Cum s-a făcut că evangheliştii, nişte oameni care în scrierile lor au spus lucruri potrivnice între ele, au fost admiraţi, au fost crezuţi, au fost lăudaţi pretutindeni în lume? Cînd evangheliştii au scris Evangheliile trăiau mulţi oameni care au fost martori ai faptelor istorisite de ei, dar şi mulţi duşmani şi mulţi vrăjmaşi; n-au scris Evangheliile într-un colţ al pămîntului şi le-au îngropat, ci le-au răspîndit de-a lungul uscatului şi mării, în auzul tuturora. Cînd se citeau Evangheliile erau de faţă şi duşmani, aşa cum se întîmplă şi acum, dar nimic din cele spuse n-a scandalizat pe nimeni. Şi e uşor de înţeles de ce. Era puterea dumnezeiască; ea făcea şi săvîrşea totul în toţi. Dacă n-ar fi fost puterea dumnezeiască, cum ar fi putut, oare, şi vameşul şi pescarul şi neînvăţatul să filozofeze unele ca acestea? Ceea ce filozofii păgîni n-au putut să-şi închipuie nici în vis, aceea evangheliştii au vestit lumii cu multă putere de convingere şi au fost crezuţi nu numai pe cînd erau în viaţă, ci şi după moartea lor. N-au crezut în ei doi sau douăzeci de oameni, nici o sută sau o mie sau zece mii,ci oraşe, neamuri, popoare, pămîntul şi marea, Grecia şi ţările barbare, locurile locuite şi pustia. Şi au vorbit de lucruri care depăşeau cu mult natura noastră. Lâsînd, deoparte pămîntul, vorbeau de cele din ceruri. Aducîndu-ne pe lume o altă vieţuire şi un alt trai, toate au dobîndit o nouă înfăţişare: bogăţia şi sărăcia, libertatea şi robia, viaţa şi moartea, lumea şi traiul în lume.
Evangheliştii şi-au scris Evangheliile lor nu ca Platon , care a scris acea lucrare numită „Republica" sau ca Zenon sau ca altcineva care a dat reguli de purtare în viaţă şi a alcătuit legi. Toţi aceştia au arătat prin scrierile lor că au fost inspiraţi de un duh rău, un demon sălbatic, care duce război oamenilor, un duşman al creştinătăţii, un vrăjmaş al bunei rînduieli, un demon care răstoarnă totul. Poţi spune altceva, cînd ei, în scrierile lor, cer ca femeile să fie comune tuturor bărbaţilor, cînd aduc pe fecioare goale în arene în văzul bărbaţilor, cînd îngăduie concubinajul, cînd amestecă şi răstoarnă totul şi calcă în picioare legile firii? Toate cele spuse de ei sînt născociri ale demonilor şi împotriva firii. Despre acestea însăşi firea ne poate da mărturie, că ea însăşi nu îngăduie astfel de lucruri. Şi aceşti filozofi au scris cărţile lor fără să fie prigoniţi, fără să fie în primejdie, fără să li se ducă război, ci în toată liniştea şi în toată libertatea, într-o limbă frumoasă şi aleasă; pescarii, însă, au scris Evangheliile fiind prigoniţi, biciuiţi şi mereu în primejdie de moarte; cu toate acestea, scrierile lor au fost primite cu toată dragostea de neînvăţaţi şi de învăţaţi, de robi şi de liberi, de împăraţi şi de ostaşi, de barbari şi de eleni.
V
Nu poţi spune că Evangheliile au fost primite de toţi pentru că sînt scurte şi simple. Nu, pentru că sînt cu mult superioare scrierilor amintite mai sus. Nici prin vis nu s-au gîndit filozofii aceia la feciorie, şi nici la numele ei, la sărăcia de bună voie, la post sau la ceva asemănător tot atît de înalt. Pescarii noştri, însă, n-au izgonit numai pofta, nici n-au pedepsit numai fapta, ci şi privirea desfrînată, insultele, rîsul dezmăţat, îmbrăcămintea nepotrivită, mersul necuviincios, strigătul, mergînd cu purtarea de grijă pînă la cele mai mici fapte din viaţa omului. Au umplut toată lumea cu sadul fecioriei. Au convins pe oameni să filozofeze despre Dumnezeu şi despre cele din ceruri aşa cum nimeni dintre filozofi n-a filozofat vreodată. Cum ar fi putut filozofa aşa, cînd ei au îndumnezeit chipurile animalelor sălbatice, ale fiarelor, ale tîrîtoarelor şi ale altor animale mult mai nevrednice? Şi iată, învăţăturile înalte ale pescarilor sînt primite şi crezute, înfloresc şi se răspîndesc în fiecare zi, pe cînd învăţăturile filozofilor se duc, pier, dispar mai iute ca pînza de păianjen. Şi pe bună dreptate, pentru că demonii le-au propovăduit. Din pricina aceasta sînt pline de desfrînare, pline de multă întunecime şi de mai multă nerozie. Poate fi, oare, ceva mai de rîs decît o lucrare ca „Republica" lui Platon, în care filozoful, în afară de cele spuse mai sus, ca să poată arăta ce este dreptatea, a scris pagini întregi pline de neclaritate? Chiar dacă spusele sale ar avea vreun folos, totuşi sînt cu totul netre-buincioase pentru viaţa oamenilor. Dacă un plugar, un fierar, un zidar, un corăbier, într-un cuvînt un meseriaş, care se hrăneşte din lucrul mîi-nilor sale, şi-ar părăsi meseria şi munca sa cinstită şi şi-ar cheltui atîţia şi atîţia ani ca să înveţe din scrierile acestui filozof ce este dreptatea, ar ajunge să moară de foame înainte de a o învăţa şi ar pleca de pe lumea aceasta sfîrşindu-şi viaţa în chip silnic, fără să ajungă să înveţe ceva practic. învăţăturile noastre creştine nu sînt aşa. Hristos ne-a învăţat dreptatea, cuviinţa, folosul, într-un cuvînt virtutea, în cuvinte puţine şi lămurite. Uneori spune: ,,În aceste două porunci se cuprind toată legea şi profeţii'", adică în dragostea de Dumnezeu şi dragostea de aproapele; iar alte ori: „Toate cîte voiţi să vă facă vouă oamenii faceţi şi voi lor, că aceasta este legea şi profeţii" . Toate aceste învăţături sînt uşor de înţeles şi le poate învăţa cu uşurinţă şi plugarul şi sluga şi văduva şi copilul şi chiar omul care pare redus cu totul la minte. Aşa este natura adevărului. Şi o mărturiseşte sfîrşitul lucrurilor. Toţi oamenii au aflat ce trebuie să facă; şi nu numai că au aflat, dar s-au şi străduit să trăiască aceste învăţături. Şi este trăită învăţătura creştină nu numai în oraşe, ci şi pe vîrfurile munţilor. Da, acolo, pe vîrfurile munţilor vei vedea că este multă filozofie, vei vedea cete de îngeri strălucind în chip de trup omenesc, vei întâlni pe părnînt vieţuire cerească. Că reguli de vieţuire ne-au dat nouă pescarii! Nu ne-au poruncit, aşa cum fac filozofii, să studiem din copilărie, nici n-au legiuit că, pentru a pune în practică virtutea, trebuie să avem atîţia şi atîţia ani. Nu, pescarii s-au adresat oricărei vîrste fără deosebire, învăţăturile filozofilor, jocuri de copii; ale evangheliştilor, adevărul lucrurilor. Acestei vieţuiri i-au dat ca loc cerul; meşterul ei este Dumnezeu şi tot Dumnezeu este legiuitorul legilor de acolo. Aşa şi trebuia. Răsplăţile unei astfel de vieţuiri nu sînt frunze de dafin, nici frunze de măslin, nici întreţinere pe seama statului, nici statui de aramă, lucruri lipsite de căldură şi valoare, ci viaţă fără de sfîrşit; ajungem copii ai lui Dumnezeu, dănţuim împreună cu îngerii, stăm alături de tronul împărătesc, sîntem necontenit cu Hristos.