Eu cred ca se poate ca Dumnezeu sa-l paraseasca pe Iisus! Intai: fata de Christos parasirea nu numai ca n-ar fi avut sens dar ar fi fost si imposibila. Un membru al Treimii nu poate "parasi" un alt membru. Dar vehicul trupesc al Christosului, Iisus, poate avea in momentul maximei suferinte, sentimentul ca Tatal, care este in el, l-a parasit. Christos e spus ca un atribut al lui Iisus, omul: "El este Christosul" (unsul). Este un om locuit nu de spiritul uman ci de Tatal. "Eu si Tatal una suntem" nu inseamna ca sunt "una" ca trup, ci ca Duh.
Intr-adevar in momentul caznei supreme, acest Spirit l-a parasit pe Iisus. Nu ca lectie, nu in scop pedagogic, ci pentru ca Iisus "isi dadea duhul", murea. Nu se poate muri altfel. Dar in acest caz Duhul este nici mai mult nici mai putin decat Tatal. Asa ca propozitia exprima un fapt, unul foarte uman, spus de un OM.
Mie nu mi se pare ca e vreun mister aici. Mi se pare ca raportul dintre Iisus si Christosul este prea materialist, oamenii au tendinta sa se gandeasca la Iisus (omul, zidarul) si nu la Iisus Christosul.
Nu cred ca in acest caz exista vreun raport intre "parasirea" cu scop pedagogic, care e adevarat, exista ("Eu ii mustru si ii pedepsesc pe cei pe care ii iubesc") si aceasta "parasire". Christos nu are nevoie de lectii. Si nu se poate parasi pe Sine!
Cu exceptia unor imprecizii dogmatice sunt de acord cu ce spuneti, Esenin. Si Sf. Parinti aduc acest text drept dovada absoluta si evidenta a
umanitatii lui Iisus Hristos si deci proba a
Intruparii reale si adevarate a Dumnezeu Cuvantului (contrar afirmatiilor
docetilor - sustinatori ai Intruparii - si Mortii - aparente a Mantuitorului).
Nu sunt de acord cu asta:
"Este un om locuit nu de spiritul uman ci de Tatal. "Eu si Tatal una suntem" nu inseamna ca sunt "una" ca trup, ci ca Duh."
Este vorba aici de o distinctie dogmatica foarte importanta. Iisus Hristos
ca Dumnezeu este "Una cu Tatal" - adica "de o fiinta"/omousion cum afirma Crezul. Deci nu e vorba nici de trup, nici de duh (presupun ca va refereati
nu la Duhul Sfant?), ci de Dumnezeire - de natura divina, comuna Sfintei Treimi. Dar in acelasi timp este si Om adevarat, prin urmare si cu spirit omenesc
neaparat (neaparat - pentru ca, dupa faimoasa observatie a Sf. Grigorie Teologul: ceea ce nu s-a "asimilat" (de Dumnezeu la Intrupare), nu poate sa fie Mantuit). Dupa Sf. Apostol Pavel
"in toate a fost ca si noi, afara de pacat" - deci daca noi avem spirit, avea si El, altfel nu ar fi Om adevarat si Mantuirea ar fi fost iarasi aparenta, cum sustineau docetii.
Datorită păcatelor, deşi suntem aproape unul de altul, putem fi străini lui Dumnezeu şi El nouă...
Niciodata! Presupun ca e un fel didactic de a vorbi. Nici macar lui satana Dumnezeu nu-i este strain! Egoul lui se revolta, sfideaza...etc. "Lipsa" lui Dumnezeu este patima orgoliului. Pacatul (impotriva Duhului Sfant) este negarea constienta a Sa. Ori omul orgolios nu e foarte constient.
Din perspectiva inversa (de la Dumnezeu spre noi) nici atat! El ne "mustra si pedepseste" pentru pacatele noastre. Asta inseamna ca NU ne paraseste. Se poate zice ca ne paraseste cand nu ne mai mustra. De pilda cand suntem "fericiti" dupa mintea noastra materialista.
Dar stim, din Apostol, ca
nu exista amestec intre Lumina si intuneric, ori cei ce umbla in pacat sunt in intuneric, unde Dumnezeu - Lumina - "nu poate fi". Sta in preajma, "in racoarea serii", dar nu
in templul trupului nostru. Pronia nu ne paraseste niciodata, ne paraseste "in-dumnezeirea", prezenta Duhului Sfant in noi insine, in inima noastra. Nu poate inima sa fie si altar si bordel in acelasi timp (Sfintii Parinti au spus-o in cuvinte mai frumoase).