Cunctos populos şi instituţionalizarea Bisericii
Scris: 02 Mar 2011, 21:20
La 27 februarie 380 Teodosie I (şi Graţian şi Valentinian II) a emis Edictul de la Tessalonic prin care religia creştină a devenit religie de stat a Imperiului Roman. Supuşii Imperiului trebuiau să accepte creştinismul profesat de Biserica Romei şi de Biserica Alexandriei, iar cei care nu erau de acord cu dogmele Bisericii (inclusiv cu cele de la Conciliul I Niceea) erau consideraţi ca fiind eretici. Protestanţii au criticat, şi pe bună dreptate, astfel de implicări ale puterii seculare în Biserică, iar adevărul este că au existat multe influenţe nefaste asupra Bisericii datorită luării unor asemenea măsuri, sau tolerării unei asemenea imixtiuni a puterii seculare în treburile Bisericii.
De ce credeţi că Biserica Creştină a acceptat asemenea tip de relaţii cu stăpânirea Imperiului Roman şi de ce Biserica a tolerat asemenea imixtiuni ale puterii seculare în viaţa Bisericii, avându-se în vedere potenţialele efecte extrem de nefaste pentru viaţa de credinţă a creştinilor ?
Care au fost efectele nefaste ale unei asemenea politici tolerate şi/sau promovate de conducătorii Bisericii ?
De ce Biserica a acceptat diluarea vieţii de credinţă (evident au existat şi cazuri de creştinism autentic şi probabil nu puţine) în favoarea unei false universalităţi, mai ales ţinând cont de statutul pe care Biserica îl avusese într-un trecut nu îndepărtat, şi anume acela de marginalizată, prigonită, martirizată ?
A fost voia lui Dumnezeu încălcată prin acceptarea acestei imixtiuni a politicului în Biserica lui Hristos, şi dacă da, atunci de ce s-a ţinut cont mai mult de voia altora sau a altuia decât de aceea a lui Dumnezeu ?
De ce credeţi că Biserica Creştină a acceptat asemenea tip de relaţii cu stăpânirea Imperiului Roman şi de ce Biserica a tolerat asemenea imixtiuni ale puterii seculare în viaţa Bisericii, avându-se în vedere potenţialele efecte extrem de nefaste pentru viaţa de credinţă a creştinilor ?
Care au fost efectele nefaste ale unei asemenea politici tolerate şi/sau promovate de conducătorii Bisericii ?
De ce Biserica a acceptat diluarea vieţii de credinţă (evident au existat şi cazuri de creştinism autentic şi probabil nu puţine) în favoarea unei false universalităţi, mai ales ţinând cont de statutul pe care Biserica îl avusese într-un trecut nu îndepărtat, şi anume acela de marginalizată, prigonită, martirizată ?
A fost voia lui Dumnezeu încălcată prin acceptarea acestei imixtiuni a politicului în Biserica lui Hristos, şi dacă da, atunci de ce s-a ţinut cont mai mult de voia altora sau a altuia decât de aceea a lui Dumnezeu ?