Şi eu mă gândesc la lucrul ăsta de ceva timp, dar cred că această poruncă e desăvârşită şi nu are nevoie de "corectări". Dacă noi ne-am iubi pe noi aşa cum cere Dumnezeu şi am face acelaşi lucru pentru aproapele cred că nu ne-ar mai lipsi nimic. Dar oare ne iubim noi aşa cum îi este Lui Dumnezeu plăcut !?Şi dacă iubeşti pe aproapele mai mult decât pe tine însuti atunci ce se întâmplă? Se încalcă această poruncă? E permis acest lucru?
Maria AndreeaAşa e "nora". Iubirea desăvârşită e izvor nesecat de iubire care ţâşneşte de la Izvorul Vieţii care este Dumnezeu, cu cât o împarţi cu ceilalţi cu atât ea se înmulţeşte însutit, infinit, niciodată nu seacă, niciodată nu contabilizează (nu mai pot da, pt că nu mai am, nu mai pot). Este de fapt împlinirea poruncii de a iubii pe Dumnezeu cu toată inima şi răspunsul: Dumnezeu ne dă iubire nesecată, pe care noi o împărtăşim cu ceilalţi şi defapt iubirea pt semen e iubirea Lui Dumnezeu pt mine (eu/inima mea topit/ă fiind pt Dumnezeu), deci eu nu am nimic decât pe Dumnezeu.
...dar, vai inimii care îndrăzneşte spre Cer nefiind îmbrăcat cu "dulama smerenie", cu Hristos!
Oamenii sunt unici în felul lor de a fi. Unii au ajuns să nu mai trăiască pentru ei, pentru interesele lor imediate ci numai pentru Dumnezeu, de aceea şi atunci când sunt expuşi diferitelor experienţe cu cei din jur au o putere de acceptare a fiecăruia aşa cum e, extraordinară, dar asta nu înseamnă că tolerează răul celuilalt. Ei absorb, să spun aşa, energia rea a aproapelui şi încearcă să o convertească în bine, prin harul dat lor de Dumnezeu (un film extraordinar în acest sens este "Culoarul morţii"). Însă cei mai mulţi, fiind mai slabi, au nevoie să acţioneze, să rezolve un aspect prin comunicare, să ia o decizie. Deci, dacă consideri că trebuie, fă lucrul acesta fără teama că faci ceva rău. Mai bine pui lucrurile la punct acum cu un preţ mai mic, decât să aştepţi să se acumuleze supărarea a cărui preţ cine ştie cât/cum va fi. Adevăratul prieten este el care ştie să asculte/să ia în considerare şi nevoile/dorinţele celuilalt nu doar să se comunice/să pretindă.Ce e bine să fac atunci când aproapele se poartă cu mine ca şi când ar fi convins că imi face numai bine, chiar si când eu sunt convinsă că îmi face foarte rău? Să mă străduiesc să mă prefac că îmi place de el şi că mi-e bine, sau să îi spun cât pot de frumos că mă doare?
Problema ta, mie mi se pare ca merge in doua directii.Ce e bine să fac atunci când aproapele se poartă cu mine ca şi când ar fi convins că imi face numai bine, chiar si când eu sunt convinsă că îmi face foarte rău? Să mă străduiesc să mă prefac că îmi place de el şi că mi-e bine, sau să îi spun cât pot de frumos că mă doare?
celprost spune: exista o singura sursa a iubirii: Dumnezeu. Dumnezeu daruieste iubire benevol, asa cum daruieste soarele si ploaia si peste cei buni si peste cei rai. Problema e ca omul pacatos o intineaza sau, chiar mai mult, o perverteste in iubire de sine. Iubirea lui Dumnezeu se revarsa peste lume. Din cauza asta si cei necredinciosi pot iubi si pot face chiar bine. Sigur, nu o fac statornic si nici cu credinta in Dumnezeu. Harul este cel ce daruieste masiv iubirea cea curata. Dar omul nu trebuie sa stea pasiv pana cand harul ii va darui iubirea cea curata. El trebuie sa exerseze cu iubirea proprie, chiar intinata, asa cum e, dar sa se straduiasca sa o faca cat mai dezinteresat. E la fel ca si cu rugaciunea. Pana ajungi la rugaciunea curata o exersezi pe cea care o ai si Dumnezeu, vazandu-ti straduinta, iti va darui pe cea curata. Asa e si cu iubirea. Vazand nevointa ta cu iubirea cazuta si interesul tau pentru a ajuta pe aproapele, Dumnezeu se va milostivi de tine si iti va darui o iubire curata.Am găsit la Debbie Hall o formulare concisă faţă de acest subiect: cultivarea iubirii de sine în aşa fel încât, ulterior, aceasta să permită şi iubirea celorlalţi.
Total de acord, deci iubirea aproapelui este defapt iubirea Lui Dumnezu revărsată în lume, dăruită mie pe care eu la rândul meu nu o păstrez pt mine, nu o întinez şi nu o transform în iubire de sine ci o dau mai departe aproapelui. Frumos şi simplu .exista o singura sursa a iubirii: Dumnezeu. Dumnezeu daruieste iubire benevol, asa cum daruieste soarele si ploaia si peste cei buni si peste cei rai. Problema e ca omul pacatos o intineaza sau, chiar mai mult, o perverteste in iubire de sine. Iubirea lui Dumnezeu se revarsa peste lume. Din cauza asta si cei necredinciosi pot iubi si pot face chiar bine. Sigur, nu o fac statornic si nici cu credinta in Dumnezeu. Harul este cel ce daruieste masiv iubirea cea curata. Dar omul nu trebuie sa stea pasiv pana cand harul ii va darui iubirea cea curata. El trebuie sa exerseze cu iubirea proprie, chiar intinata, asa cum e, dar sa se straduiasca sa o faca cat mai dezinteresat. E la fel ca si cu rugaciunea. Pana ajungi la rugaciunea curata o exersezi pe cea care o ai si Dumnezeu, vazandu-ti straduinta, iti va darui pe cea curata. Asa e si cu iubirea. Vazand nevointa ta cu iubirea cazuta si interesul tau pentru a ajuta pe aproapele, Dumnezeu se va milostivi de tine si iti va darui o iubire curata.
Înapoi la “MORALĂ şi SPIRITUALITATE: aspecte practice ale vieţuirii ortodoxe”
Utilizatori ce ce navighează pe acest forum: Niciun utilizator înregistrat și 9 vizitatori