Consecințele le știm destul de bine.
Ar fi mai interesant de aflat cauzele.
Iată cum le vede istoricul Alain Besancon, în excelenta sa carte Dilemele mântuirii:
Ce spuneți despre asta ?După ce erezia iconoclastă a fost anihilată (843), nu a mai existat nici un singur împărat eretic la Constantinopol, și buna înțelegere dintre el și patriah a fost deplină. Într-adevăr, ei erau de acord să mențină creștinismul în afara sferei sociale și politice. Dar asta echvala cu o negare practică a dogmei calcedoniene a unirii fără divizare și fără contopire a divinului și umanului în persoana lui Cristos. Cezaro-papismul bizantin, fuzionînd divinul și umanul în persoana împăratului, fuzionînd puterea spirituală și temporară, făcea din împărat mai mult decît un șef de stat, fără a-l putea transforma într-un adevărat cap al Bisericii: este vorba despre un fel de arianism politic. Aranjamentul politic-religios bizantin separă societatea bizantină religioasă, izolată în mânăstiri, de societatea civilă, abandonată pasiunilor păgâne ale forumului: el se modelează după dualismul nestorian. În mânăstire, viața religioasă se reduce la pura contemplare, ceea ce este un ideal monofizit, iar ascetismul excesiv zdrobește imaginea corporală, aplicare inconștientă a ereziei iconoclaste. În fine, viața morală e concepută ca supunere oarbă în fața puterii, ca negare a voinței libere umane, ceea ce este analog cu erezia monotelită. Astfel, într-un stat aparent ortodox învie practic toate marile erezii care fuseseră succesiv condamnate, nu și extirpate, de același stat.
Această contradicție între ortodoxia profesată și erezia practicată condamna la moarte Imperiul Bizantin. Și drept era să piară prin Islam. pentru că Islamul este în mai multe privințe un bizantinism consecvent, o religie în care credința individuală se află în perfect acord cu starea socială și politică, cu viața reală a oamenilor. Islamul conține, în deplină libertate, două dogme care în creștinism devin erezii. Negînd manifestarea sensibilă a divinului, el este iconoclast, iar conferind un statut precar libertății umane, el este monotelit. Să-i dăm cuvîntul lui Soloviov:
”Bizantinismul, care a fost în pricipiu ostil progresului creștin, a vrut să reducă întreaga religie la un fapt împlinit, la o formulă dogmatică și la o ceremonie liturgică - acest anticreștinism ascuns sub o mască ortodoxă a trebuit să se prăbușească în neputiința sa morală în fața anticreștinismului franc și onest al Islamului. E curios să constatăm că noua religie, cu dogma sa fatalistă, a apărut tocmai în clipa în care împăratul Heraclius inventa erezia monotelită, adică negarea mascată a libertății și a energiei umane. Prin acest artificiu se dorea consolidarea religiei oficiale, readucerea la unitate a Egiptului și Asiei. Dar Egiptul și Asia au preferat afirmarea arabă expedientului bizantin. Dacă nu am ține cont de lungul proces anticrștin din Imperiul Roman de după Constantin, nimic nu ar fi mai surprinzător decît ușurința și rapiditatea cuceririi musulmane. Cinci ani au fost de ajuns pentru a reduce la o existență arheologică trei mari patriarhate ale Bisericii de Răsărit. Nu trebuia făcută o convertire - trebuia sfîșiat doar un văl vechi.” Rusia și Biserica Universală, 1889.
Potrivit lui Soloviov, Bizanțul adăpostea, în spatele unei impecabile, obsesive ortodoxii un întreg cuib de erezii, tocmai acelea a căror condamnare îi consumase atîta energie, care o subminau surd, pentru ca în cele din urmă să țîșnească la lumina zilei sub noua haină a Islamului, fiindcă în această nouă structură ele nu mai sunt erezii. În Bizanț, liturghia, teologia, contemplarea, icoana se fixaseră la o înălțime pe care estetica romantică ar fi calificat-o cu siguranță drept sublimă. Dar acest sublim lăsa viața oamenilor fără temei și nici nu mai consimțea să o mai ia în considerare. Islamul a fost o revanșă a realului.