Părinte, cred că ar trebui sa ne încurajați cu exemple de fermitate în a refuza - din dragoste față de Dumnezeu și față de cel rătăcit - oficierea unor slujbe îndătinate. Cu exemple din alte țări, din alte patriarhii, ba chiar din alte biserice neortodoxe.
Simt că aici în țară acesta a fost, este și va fi un subiect tabu, și uneori mă descurajez sau mă tîmpesc și nu mai merg cu tot dinadinsul împotriva curentului. Știu că nu sunt singurul care încearcă să meargă împotriva curentului, dar nu prea îi știu pe cei care mai fac asemenea.
Mi s-a părut că în Grecia acest subiect este şi mai tabu decât în România, iar a face ceva sănătos cred că se poate doar acolo unde ortodocşii sunt în minoritate sau se botează când sunt maturi (cum încă se mai întâmplă în Rusia, nemaivorbind de Occident).
Dacă sincer, eu nu am o experienţă personală prea bogată în domeniul pastoral-misionar, dar l-am cunoscut pe preotul rus din Lisabona, la care chiar şi românii vin pt catehizare (căci la biserica românească nu se face aşa ceva). Acest preot este blamat de mulţi, iar unii chiar au scris plângeri la Moscova, pentru a fi revocat. Motivul: refuzul de a oficia unele Taine celor care se declară ortodocşi. Iniţial chiar şi episcopul se uita straniu la metodele şi consecvenţa sa, dar venind la faţa locului s-a convins că părintele procedează cât se poate de ortodox, iar în jurul său sunt zeci de creştini foarte conştienţi şi activi, care ţin mult la părintele lor în primul rând pt că nu se joacă de-a Biserica.
Într-un oraș mare oamenii vin la mine de la diferite distanțe, din diverse motive. Inițial port cu ei o discuție. Dacă ei sunt refractari față de viața duhovnicească, este simplu. Dar mulți manifestă o deschidere ambiguă, și nu știu, după peste 10 ani de catehizări, cît de dornici sunt să se schimbe. Cei mai mulți, deși receptivi, o lasă moale după trecerea momentului, și dispar. Care ar trebui să fie acele fapte obiective prin care să se manifeste seriozitatea lor ?
Cred că din start nu trebuie să ne aşteptăm la rezultate prea mari. Dacă în Hristos, care făcea minuni evidente, nu au crezut toţi, de ce ne-am aştepta să creadă în cuvântul nostru, când ei observă că una spunem, dar alta facem (şi asta nu o spun cu referire la sf. voastră, ci în general).
Deci trebuie să ne mulţumim că din toate locurile în care am aruncat sămânţa, cel puţin 2-3 loturi s-au arătat a fi pământ bun şi nici acelea nu aduc rod egal, ci unul 100, altul 60 şi altul 30.
Cred că seriozitatea lor poate fi menţinută numai prin împărtăşire sistematică şi implicarea în anumite lucrări ale Bisericii (dacă ei acceptă acest lucru).
Multi vin de departe si nu este posibil ca pe termen lung sa ajungă la biserica mea, iar in parohia lor nu vor să meargă (aglomerație, vorbărie în timpul slujbei, taxe, cântari siropoase, descurajarea împărtășirii, chiar si pentru copii uneori). Cum pot fi înbisericiți în astfel de cazuri ?
În Portugalia, parohiile sunt la zeci şi chiar sute de km distanţă una de alta. Eu am crezut că în felul acesta vom reuşi să-i determinăm pe unii să facă cateheză şi să vină pt botez sau cununie la biserica de mai aproape, decât să facă 150 de km pt a merge la alta, unde nu se cere nimic. Şi iată că, cel puţin parţial, m-am înşelat. Dar e bine că numai parţial. Ortodoxia este a celor aleşi şi străduitori. Cei slabi nu au ce căuta, dacă nici măcar nu-şi recunosc slăbiciunea şi nu vor să se îndrepte.
Ar fi bun un angajament scris pe care familiile care solicită botezuri sau cununii să și-l ia, exprimîndu-și astfel mai serios dorința de a trăi o viață creștină pe viitor ?
În trecut, prin sec. 4-6, în anumite regiuni exista aşa ceva înainte de botez şi cred că ar trebui să existe şi acum. Un angajament semnat înainte de botez ar trebui să fie suficient şi pt cununie, părerea mea.