In filozofie se face o importanta distinctie intre spirit-materie si idee-materie - prima tine de lumea lucrurilor si a fiintelor, deci de existenta=ontologie, cea de a doua de lumea ideilor, deci de cunoastere=gnoseologie. In discutia amintita - sunt aproape sigur (acum) - o buna parte a neintelegerii noastre s-a creat prin confundarea acestor doua concepte (existenta si cunoastere) prin definitie incompatibile. Spre exemplu - unde plasam gandul? In cunoastere, desigur (ca proces si ca produs al acesteia). Dar de ce natura este gandul? Daca zicem spirituala - riscam sa admitem si existenta lui obiectiva, "sa-l intrupam" ca sa citez din discutie. De ce riscam? Pentru ca separand gandul de minte recunoastem tacit preexistenta lui, fapt care ridica problema responsabilitatii noastre (liberul arbitru), in particular - culpabilitatea fata de pacatele noastre personale: intr-adevar, daca "gandul desfranarii pluteste in aer", asa cum ar zbura o musca - nu suntem noi oare mai diferiti fata de broasca care o "ciupeste" reflex? Caci daca mintea este ochiul nostru spiritual, al carei activitate fireasca ("reflexa") este sa "vada" ganduri - de ce nu ne-am asemana? Dar persistenta raului plasat in afara vointei libere (a oricarei fiinte rationale, nu neaparat om) inseamna de fapt fuziunea lui in natura creatiei, pentru care Singurul raspunzator este Dumnezeu. Cu alte cuvinte, riscul este sa-I imputam lui Dumnezeu originea (si dainuirea) raului in lume!
Deci?
P.S. Vai, uitasem. Pe parcurs sper sa ajungem si la "ochiul credintei" - dar numai dupa ce vom defini in mod suficient conceptele de inima si minte. Ma intereseaza invatatura ORTODOXA, pentru ca de polemica m-am saturat
![Smile :)](./images/smilies/icon_e_smile.gif)